Ce tind să cred că s-a întâmplat de s-a ajuns aici – evident, îmi asum gradul mare de speculație și incapacitatea de a stabili cu precizie și certitudine legătura dintre diferitele puncte. 

După părerea mea, firul s-a rupt odată cu două evenimente cheie: pe de o parte a doua condamnare a lui Dragnea, pe de altă parte decizia Curții Constituționale care i-a impus lui Iohannis demiterea Laurei Kovesi.  Impresia mea este că până la momentul respectiv, Dragnea a tot încercat să negocieze cu băieții din sistem, a dat bani pe armament, buget gros la servicii, ș.a.m.d. Odată cu a doua condamnare, pus cu spatele la zid, a intrat inevitabil în logica lui care pe care.  Invers, ăștia din așa-zisul stat paralel și-au dat seama că nu mai pot să reziste la nesfârșit, fără să mai și câștige alegeri. Momentul demiterii lui Kovesi a fost unul crucial: alternativa, pe care se pare că Iohannis a luat-o în considerare timp de vreo lună, era refuzul de a pune în aplicare hotărârea Curții Constituționale. Dar și-a dat – și-au dat – seama că costurile dinamitării ordinii constituționale ar fi mult prea mari.

Iar atunci le-a rămas o singură alternativă: maidanul.  În mod cât se poate de evident, pentru oricine mai are ochi să vadă, organizarea protestului a fost asociată de la bun început cu incitări explicite la violență și cu întreținerea unui climat al lipsei de civilitate a cărui legătură cauzală cu violența fizică doar naivii, imaturii sau ipocriții nu pot sau refuză să o vadă. Deja de pe la ora 16:00, era clar că lucrurile vor degenera. De fapt, cred cu tărie că obiectivul urmărit de la bun început a fost forțarea demisiei guvernului prin violență, mizându-se fie pe frica guvernanților, fie pe scandalul și presiunea emoțională generate de soarta victimelor represiunii. Povestea e veche: a fost nevoie să moară oameni ca să…  După cum am spus, la bază se află criza de soluții a opoziției, paralelă și oficială, frustrarea generată de incapacitatea de a mai câștiga alegeri parlamentare de aproape un deceniu și subsecventa incapacitate de a mai ține, la nesfârșit, PSD-ul în șah prin parchete și servicii. Sloganul – – – – PSD, întețirea și înăsprirea atacurilor la adresa asistaților care n-ar trebui să voteze, regresia în vulgaritate și agresivitate verbală sunt simptomele acestei neputințe și frustrări care, asemeni oricărui fenomen de acest tip, nu poate sfârși decât în resemnare/depresie sau violență.

Decizia CCR care impunea revocarea Laurei Kovesi și reculul lent dar sigur al luptei anticorupție a reprezentat un mesaj clar că opoziția și strada au nevoie de „guvernul lor”, că nu mai pot continua așa. Soluția era relativ simplă: să mai câștige și ei niște alegeri parlamentare, ca să-și pună ministrul lor la justiție, și așa lupta anticorupție ar fi mers liniștită înainte. Doar că sunt incapabili să o facă – cauza acestei incapacități meritând o discuție separată mai amplă- și nu sunt deloc semne că vor avea mai mult noroc în 2020. Și atunci, așa cum am spus, rămânea o singură soluție: maidanul. 

Cred că recenta tăiere a bugetului serviciilor secrete, refuzul ministrului justiției de a alege unul dintre noii candidați pentru șefia DNA sunt doar aspecte ale acestui conflict fundamental dintre partid și structurile de forță (parchete + servicii) ale cărui momente cruciale din ultima perioadă, ce au dus la transformarea conflictului într-un război total de nimicire a adversarului, au fost condamnarea lui Dragnea și decizia Curții Constituționale referitoare la rolul președintelui în revocarea șefului DNA. Probabil că și Legea Offshore joacă un rol foarte important dar, cum am spus, aș specula dacă aș încerca să stabilesc niște legături clare între aceste vârfuri de iceberg ieșite la suprafață.  În ceea ce privește desfășurarea evenimentelor de ieri, așa cum am zis, era clar din declarațiile organizatorilor de dinaintea protestului și din violențele timpurii, care au izbucnit după-amiază, că lucrurile aveau să degenereze.

Pe termen lung, protestele au evoluat de la principiul protestului civilizat, fără ultrași, bazat pe înfrățirea cu jandarmii (februarie 2017), la înjurătura care ne unește și atenția selectivă a celor care se strofoacă să ne (și probabil să se) convingă că imaginea definitorie a protestului rămâne cea a cetățenilor care și-au riscat integritatea fizică pentru a salva doi jandarmi de la linșaj (jos pălăria și slavă Domnului că mai există și astfel de oameni), nu cea a mulțimii semnificativ mai numeroase care încerca să-i linșeze pe cei doi.  În realitate, ambele imagini sunt relevante. Pe de altă parte, mă tem că acest gen de atenție selectivă trădează dificultatea mișcării rezist (evident, ca orice mișcare socială, și aceasta este caracterizată de diferențieri interne ce se cuvine a fi tratate cu nuanțele de rigoare) de a se reconcilia cu propria ei evoluție (sau, mai precis, involuție), sub presiunea transfromării condițiilor istorice. Probabil că turnura necivilizată și violentă a unei mișcări al cărei nivel de narcisism este dublat doar de nivelul de impotență politică concretă era inevitabil. Pe de altă parte, este ridicol și trist să vezi oameni care încă se consideră protestatari civilizați și părinți responsabili deși se duc cu copiii la un protest unde toată piața strigă la unison – – – – PSD și în condițiile în care, după cum am spus, era clar pentru orice om care mai știe pe ce lume trăiește că protestul avea să degenereze în violență  Revenind la filmul evenimentelor de ieri, cum nu mă pricep la gestionarea protestelor și cum nu am o imagine clară a dinamicii din piață, nu știu în ce măsură jandarmii ar fi putut sau nu să gestioneze mai pașnic situația. Cert este că provocări au existat, și încă multe, deci nu putem face în niciun caz comparații cu Belarusul lui Lukașenko, iar un search pe youtube cu confruntări similare dintre jandarmi și protestatari în statele occidentale nu lasă nicidecum impresia că ai lor ar fi mai blânzi. Din acest punct de vedere, cred că în mare avem o țară ca afară.  Nu știu, așadar, în ce măsură degenerarea evenimentelor de aseară s-a datorat incompetenței jandarmeriei, combinației dintre excesul de zel al jandarmilor care ar fi primit ordine în acest sens și infiltrarea protestatarilor de oameni ai guvernului cu scopul descurajării viitoarelor proteste, la fel cum nu știu nici câți dintre protestatari erau oameni ai serviciilor și câți dintre jandarmi răspund de fapt la comandă dublă. De fapt, ca și în alte cazuri asemănătoare pe care le consemnează istoria, probabil că nu vom știi niciodată, cu exactitate, toate detaliile. Altminteri, e posibil să avem de-a face cu o combinație a tuturor acestor elemente.

Oricum ar fi, fan al țestoaselor n-am fost niciodată și dincolo de uzul sau abuzul de gaze lacrimogene, sunt imagini clare în care jandarmi lovesc ca fiarele în oameni lipsiți de apărare. Pe de altă parte, nimic nu justifică manifestările de bestialitate ale mulțimii turbate care era cât pe-aci să omoare doi oameni în uniformă și da, folosindu-mă chiar de judecățile din ianuarie 2012 ale domnului Vladimir Tismăneanu („din cuvintele tale vei fi osândit”, Matei 12, 37), continuu să cred că există o legătură cât se poate de semnificativă între cultivarea iresponsabilă a violenței verbale și violența fizică.  În orice caz, violența de ieri indică faptul că s-a umplut paharul și inevitabil ne îndreptăm cu pași repezi spre un deznodământ. În sensul în care – vie sau moartă, întreagă sau teafără, în libertate sau după gratii – una din taberele aflate în conflict va fi nevoită să cedeze. Să dispară sau să accepte termenii unei păci ce îi va fi impusă de tabăra adversă. Rămâne să vedem care dintre ele va fi învingătoare și care învinsă. 

Pe de altă parte, nu este clar cum anume se va reflecta o eventuală înțelegere dintre așa-numitul stat paralel și PSD în relația acestuia din urmă cu strada. Oricum ar fi, în măsura în care PSD-ul nu cedează la presiuni și rămâne la putere, este clar că vremea protestelor frumoase cu copii, câini și jandarmi luați în brațe s-a sfârșit. De acum înainte, la protest se vor duce doar cei pregătiți să se bată cu jandarmii.