Părintele Ciprian Grădinaru este preotul paroh al comunității ortodoxe române din Namur, Belgia. Biserica parohială este de fapt o fostă mănăstire greco-catolică și în jurul părintelui Grădinaru s-a format una din cele mai frumoase comunități de români din Occident.

Părintele Ciprian Grădinaru a vorbit în duminica Samarineanului milostiv despre tragedia din clubul Colectiv, dar și despre recentele probleme ridicate odată cu apariția refugiaților în Europa. 

"In contextul acesta îmi permit să fac o remarcă despre ce se întâmplă în aceste zile în lume, despre atentalele despre care se vorbește, pentru că oamenii puternici care conduc lumea vor să se vorbească. Vorbesc despre atentatele de la Paris, cel de acum două zile, și cel de la începutul anului, de cel din Clubul din București, dar la fel vorbesc și despre atentatele despre care nu se vorbește, pentru că mai marii lumii, cei care conduc media "ofiicală" nu vor să se vorbească. Si mă gândesc la cei 2000 de amărâți necunoscuți uciși de Boko Haram( Al Qaida – facțiunea africană) – cu câteva zile înainte de atentatele din Paris. Câți stiți ? Acum eu nu vreau să intru în politică, dar fiind creștini, suntem afectați și suntem dezinformați și manipulați. E foarte important să găsim atitudinea corectă, să știm cum să ne raportăm la ce se intâmpla in lume. Pentru că ușor putem aluneca în a judeca, așa cum știți bine cei care v-ați amărât inima pe Internet, citind tot felul de reacții legate de cel petrecute in clubul din Bucuresti- de genul " s-au jucat cu moartea/ focul", sau despre minciuna că toti musulmanii sunt răi și sunt fanatici și ucigași).

Să știți că in atitudini din astea nu-i duhul lui Hristos. Când auzi afirmații de genul ăsta, care te instigă la ură, la un sentiment "reconfortant de tipul ”Bine au pățit, asta au cautat, asta au aflat” (ferească Dumnezeu!), dacă am primit astfel de gânduri, să ne pocăim: am ieșit din Biserică, am ieșit din gândul Lui Hristos! Gândul lui, Hristos ni-l arată substituindu-Se in Samarineanul de astăzi : îl vede pe cel de alt neam și altă credință cu el, si nici nu merge repede să-și scoată tableta să vadă ce zice gurul mass mediei că ar trebui să facă în situația aia, nici măcar nu-și sună duhovnicul să întrebe care ar fi atitudinea corectă ("uitați, e în fața mea un om de altă credință, e rănit, cum e corect sa procedez?"). Nici vorbă. Izbucnește în inima lui mila, se apleacă, îl pune pe animalul său, îl vindecă, și-l asumă. Că și ăsta e un lucru extrem de important, căci zice Evanghelia, o plătește pe gazdă, pleacă și zice :"dacă mai trebuie ceva, când mă întorc, îți dau". Adică nu cum facem noi de multe ori, am făcut milostenie, "ti-am dat un leu, bun, gata, acum iar vii la mine ? Nu te-ai săturat? nu-ti ajung până la sfârșitul vieții cei 5 euro pe care ți i-am dat ca să mănânci ?" Atunci aș zice că atitudinea corectă este, în situații din astea, în care ar trebui- dincolo de contexte sociale, religioase, că-s musulmani, că-s necredincioși, că erau rockeri, sau … câte prostii nu s-au zis- sa ramanem oameni; nu zic creștini, ci oameni: sa tăcem, sa ne rugam, sa ne fie mila. Fără comentarii nascute din prejudecati si analize sociale.

Si pentru asta mi s-a părut foarte potrivit să vă citesc o scrisoare pe care marele Pr. Sofronie de la Essex a scris-o la un moment dat unei doamne, unei cunoștințe a sa din Cipru, care suferea foarte mult. Pe mine m-a ajutat foarte mult scrisoarea asta, am primit-o de la cel care a tradus-o in română, un ucenic al pr. Sofronie, acum mulți ani, și m-a ajutat foarte mult. Tocmai pentru că ce este greu, în stări din astea, în situații din astea, e să găsești atitudinea corectă, atitudinea creștină, dreaptă, care să te mențină în Biserică. In momentul în care ai alunecat în gând, ai alunecat din viața în Hristos.

Zice Părintele așa: ”Sunt 57 de ani de când port rasa monahală, și pe cât îmi pare, nu am dorit a neglija mântuirea, ci totdeauna, cu mare teamă și lacrimi, am rugat pe Dumnezeu să se milostivească de mine, să-mi ierte toate păcatele și să nu mă lepede de la așternutul picioarelor sale. Am încercat, cred, după puterile mele, să nu nedreptățesc pe nimeni, nici o persoană de pe pământ. Mai mult chiar, să-mi dea Dumnezeu bărbăția de a sluji cât mai multor oameni cu putință, fără să aștept de la ei nici o plată materialnică sau duhovnicească, ci așteptând de la Dumnezeu doar darul iertării păcatelor mele. Si totuși, în tot acest răstimp, de mai mult de jumătate de veac, nu am cunoscut perioade de pace sau siguranță, ci întotdeauna am simțit în jurul meu amenințări, ori cel puțin stări potrivnice. In tot ceea ce încerc să fac, chiar în cel mai mic lucru, întâlnesc întotdeauna piedici de netrecut. Aproape toate porțile lumii acesteia sunt închise pentru mine, am îmbătrânit și nu am înțeles sensul acestor încercări. Adică, sunt ele sensul urgiei lui Dumnezeu față de mine, păcătosul, sau altceva se întâmplă ? De nenumărate ori am rugat pe Dumnezeu să-mi descopere de ce merg lucrurile așa, iar Dumnezeu îmi răspunde necontenit cu tăcere. De aici veți înțelege că nu sunt în măsură să vă dau explicații pentru dramatica încercare prin care treceți. Dar vă avem întotdeauna în rugăciunile noastre, cu durere și cu dragoste. Greu este nouă să învinovățim pe Dumnezeu și să ne îndreptățim pe noi înșine. Dar iarăși, nu este ușor să facem nici invers, ca prietenii lui Iov, care doreau să se facă apărătorii dreptății lui Dumnezeu, uitând înfricoșatele chinuri prin care a trecut Iov. Astfel, tace Dumnezeu, tacem și noi”. Arhimandritul Sofronie, 1984.

Cred că mai multe nu-i nevoie să adăugăm. Asta trebuie să căutăm. In tăcere, nici îndreptățindu-ne pe noi sau pe om, in genere, si găsindu-l nedrept pe Dumnezeu pentru ce se întâmplă în lume sau la mine în viață, dar nici îndreptățind pe Dumnezeu, că bine le-a făcut, sau meritau sau așa mai departe. Si cred că, odată găsită atitudinea corectă, prin rugăciune, vine pacea și vine harul în inimile noastre, si raportarea noastră la ce este în lume se schimbă. Cum ne zicea ieri prietenul nostru, Pr. Nikolai de la Essex, după ce a auzit de atentatele de la Paris, Hristos a spus că toate acestea trebuie să vină (cutremure, războaie). Lucruri cumplite se vor întâmpla când se vor sfârși vremurile, dar voi nu vă pierdeți credința, căci Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor.  Sfarsitul lumii nu va veni cand vor decide oamenii, ci cand Evanghelia se va fi propovaduit pana la capatul lumii, cand ultimul om "salvabil", sa zic asa, va primi Cuvantul lui Dumnezeu. Atunci Dumnezeu va opri ceasornicul istoriei lumii. Insa de ziua aceea nimeni nu stie cand va fi; numai Tatal.

Si asta să nu uităm niciodată și asta să ne fie nădejdea: Hristos. Că El zice: "dacă Dumnezeu este pentru voi, cine poate fi împotriva noastră ?"

 Lui fie slava în veci, amin".