Statisticile ne arată că, în România, una din cinci căsnicii sfârșește prin divorț. Conform datelor publicate de Institutul Național de Statistică, 27.188 de cupluri au divorțat în anul 2014, iar anul trecut, numărul divorțurilor pronunțate prin hotărâri judecătorești definitive și conform Legii nr. 202/2010 a fost de 29.645. Principala cauză a divorțurilor o reprezintă infidelitatea conjugală.

Ȋn 23% din cazuri, în familiile care divorțează există între unul și trei copii. Iar atunci când părinții îi transformă în „arme de divorț”, folosindu-i unul împotriva celuilalt, urmările pot fi devastatoare cei mici.

Psihologul Nicoleta Vascan ne explică cum ar trebui să procedeze părinții care-și iubesc cu adevărat copiii, atunci când divorțul devine inevitabil.

„Sunt mulți părinți care nu reușesc să gestioneze situația propriului divorț. Nu reușesc să își ajute eficient copilul, pentru a face față unei astfel de realități. O realitate pe care mintea lui, mintea de copil, nu o poate concepe”, avertizează psihologul. „Nici unul dintre noi nu am putea alege, dacă am fi întrebați: pe cine preferăm, pe mama sau pe tata? Pe cine ați alege, pe mama sau pe tata dumneavoastră? Care deget de la mână ai prefera? Degetul mare? Arătătorul? Alege! Cam în această situație se află copilul al căror părinți divorțează. Și nu doar că divorțează, ci nu își mai vorbesc. Nu numai că nu își mai vorbesc… Atunci când copilul este la unul dintre părinți, de exemplu este la tată, acesta o vorbește de rău pe mama. Sau rudele tatălui. Sau când copilul este la mamă, mama și rudele ei îl vorbesc de rău pe tată.

Știți ce se întâmplă în inima acestui copil? Se simte negat, se simte vinovat pentru eșecul marital al părinților lui. Ajunge el însuși să se simtă un ratat, raportat la propria sa viață. Credeți că un astfel de copil mai are motivația de a merge la școală, mai are plăcerea bucuriei jocului, activităților creative de tot soiul? Nu! Ce facem în astfel de cazuri? Vă relatez ce fac în astfel de cazuri, când vin părinți cu astfel de copii la cabinet. Pornim un proces terapeutic de acomodare și de adaptare a propriului lor copil la situația nou creată în familia sa, divorțul părinților. În paralel, dacă părinții permit, îi chem separat pe aceștia și începem un proces anevoios, dar reconfortant pe termen lung și motivant pentru ei, un proces al comunicării, al dialogului, al reașezării rolurilor dintre aceștia. Practic, pentru părinții care au divorțat, este bine pentru sănătatea sufletească a copilului lor, este bine să facă marele efort de a comunica între ei, de a dialoga. Din perspectiva rolului lor de părinți. Nu de soți. Soții au divorțat. Dar cei care nu au divorțat sunt părinții!

Dragii mei, nu vă poate învăța nimeni cum să vă trăiți viața. Nu vă judecă nimeni. Dar dacă ați ajuns să luați anumite decizii care privesc realitatea familiei dumneavoastră și vreți să divorțați, de exemplu, căutați să nu-l faceți pe copil părtaș divorțului dumneavoastră. Să nu impuneți copilului nimic. Doar să-i vorbiți frumos despre părintele de care ați divorțat, despre tatăl lui sau despre mama lui, să-l faceți să înțeleagă că cel care este părinte este unul bun, pentru că în acest fel îl ajutați să-și construiască identitatea de sine. Îl ajutați să aibă încredere în ceea ce este el cu adevărat. Faceți acest mare efort și veți vedea că mare, mare bucurie veți întâlni!”  

O rezoluție adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei în octombrie 2015, Rezolutia 2079 privind egalitatea și autoritatea părintească comună, prevede că, după separare/divorț, tații sunt egali cu mamele în exercitarea autorității părintești comune.

Iar la începutul acestui an, conform unei dispoziții a Colegiului Psihologilor din România, publicată în Monitorul Oficial, alienarea părintească a fost recunoscută ca fiind o formă de abuz psihologic sever asupra copilului. Potrivit acestei dispoziții, prin „alienare părintească” se înțelege „activitatea de denigrare sistematică a unui părinte de către celălalt părinte, cu intenția alienării (înstrăinarii) copilului de către celalălt părinte”.

Nicoleta Vascan:

 

Ce bine că a început școala! Sincer, mă bucur! Mă bucur pentru toți copiii care au mers la școală însoțiți de părinții lor. Am văzut chiar în această dimineață, trecând pe stradă, o familie care mi-a atras atenția.  Tata, mama își duceau de mână fetița la școală. Ce frumos! Asta este o realitate. Dar din păcate mai există și o altfel de realitate cu care mă confrunt la cabinet, dragii mei. 
Sunt copii ai căror părinți au ajuns să divorțeze. Ai spune: „Și ce dacă?”. „Atâția au divorțat și copiii au ajuns să fie oameni mari, să fie bine, au depășit trauma divorțului”. Da, au depășit trauma divorțului dacă părinții lor au gestionat adecvat consecințele acestei traume asupra copilului. Dar sunt mulți părinți care nu reușesc să gestioneze situația propriului divorț. Nu reușesc să își ajute eficient copilul pentru a face față unei astfel de realități. O realitate pe care mintea lui, mintea de copil nu o poate concepe. Nici unul dintre noi nu am putea alege dacă am fi întrebați: pe cine preferăm, pe mama sau pe tata? Pe cine ați alege, pe mama sau pe tata dumneavoastră? Care deget de la mână ai prefera? Degetul mare? Arătătorul? Alege. Cam în această situație se află copilul al căror părinți divorțează. Și nu doar că divorțează ci nu își mai vorbesc. Nu numai că nu își mai vorbesc… Atunci când copilul este la unul dintre părinți, de exemplu este la tată, acesta o vorbește de rău pe mamă. Sau rudele tatălui. Sau când copilul este la mamă, mama și rudele ei îl vorbesc de rău pe tată. 
Știți ce se întâmplă în inima acestui copil? Se simte negat, se simte vinovat pentru eșecul marital al părinților lui. Ajunge el însuși să se simtă un ratat, raportat la propria sa viață. Credeți că un astfel de copil mai are motivația de a merge la școală, mai are plăcerea bucuriei șocului activităților creative de tot soiul? Nu! Ce facem în astfel de cazuri? Vă relatez ce fac în astfel de cazuri, când vin părinți cu astfel de copii la cabinet. Pornim un proces terapeutic de acomodare și de adaptare a propriului lor copil la situația nou creată, divorțul părinților. În paralel, dacă părinții permit, îi chem separat pe aceștia și începem un proces anevoios dar reconfortant pe termen lung, și motivant pentru ei, un proces al comunicării, al dialogului, al reașezării rolurilor dintre aceștia. Practic, pentru părinții care au divorțat, este bine pentru sănătatea sufletească a copilului lor, este bine să facă marele efort de a comunica între ei, de a dialoga. Din perspectiva rolului lor de părinți. Nu de soți. Soții au divorțat. Dar cei care nu au divorțat sunt părinții! 
Dragii mei, nu vă poate învăța nimeni cum să vă trăiți viața. Nu vă judecă nimeni. Dar dacă ați ajuns să luați anumite decizii care privesc realitatea familiei dumneavoastră și vreți să divorțați de exemplu, căutați să nu-l faceți pe copil părtaș divorțului dumneavoastră. Să nu impuneți copilului nimic. Doar să-i vorbiți frumos despre părintele de care ați divorțat, despre tatăl lui sau despre mama lui, să-l faceți să înțeleagă că cel care este părinte este unul bun, pentru că în acest fel îl ajutați să-și construiască identitatea de sine. Îl ajutați să aibă încredere în ceea ce este el cu adevărat. Faceți acest mare efort și veți vedea că mare, mare bucurie veți întâlni. Atunci când copilul dumneavoastră va crește, nu vă va reproșa cum că ați divorțat și v-ați vorbit de rău partenerul. Poate va ajunge să vă compătimească, poate va ajunge să vă fie prieten atunci când va fi adult.
În concluzie, căutați dragi părinți divorțați, căutați să deveniți partener de dialog cu fostul soț sau cu fosta soție. Pentru binele copilului dumneavoastră. Vă rog mult!

 

Părinții întreabă, psihologul răspunde! Episodul 2: Nicoleta Vascan despre copiii terorizați de dorința de succes a... părinților! Sfaturi la început de an școlar