Ca în fiecare an, Patriarhul Daniel transmite tuturor credincioșilor o scrisoare pastorală la sărbătoarea Nașterii Domnului. 

Preacuvioși și Preacucernici Părinți,

Iubiți credincioși și credincioase,

Rostul sau scopul zămislirii și nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul veșnic al lui Dumnezeu, ca om din Fecioara Maria, prin lucrarea Duhului Sfânt, este mântuirea lumii. De aceea, îngerul vestește păstorilor de la Betleem „bucurie mare, că vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul”. Deci, de la îngeri a învățat Biserica să numească Mântuitor pe Domnul Iisus Hristos.

În cele ce urmează, vom prezenta pe scurt ce înseamnă cuvintele mântuire și Mântuitor, potrivit învățăturii Sfintei Scripturi și Sfinților Părinți ai Bisericii.

În Vechiul Testament, cuvântul mântuire (în ebraică yesa) are mai multe înțelesuri. Se referă la eliberarea din robie, vindecarea de o boală, izbăvirea de un pericol sau de dușmani. În majoritatea cazurilor, Dumnezeu este autorul mântuirii. El a eliberat pe evrei din robia Egiptului și apoi din robia Babilonului. El i-a izbăvit pe sărac și pe nevoiaș când aceștia nu au avut pe nimeni să-i ajute. Așadar, a-L cunoaște pe Dumnezeu înseamnă a-L cunoaște pe El ca un Dumnezeu Care mântuiește (cf. Osea 3, 14), astfel încât în Vechiul Testament cuvintele Mântuitor și Dumnezeu au același înțeles, mai ales în marele eveniment de eliberare mântuitoare a evreilor din robia Egiptului (cf. Ieșire 12, 4 și 14, 31). În traducerea greacă a Vechiului Testament (Septuaginta), cuvântul mântuire (sótéria) poate avea înțelesul de eliberare, dar și de răscumpărare. Dumnezeu este marele răscumpărător al lui Israel. În scrierile profetului Isaia, mântuirea implică și un trimis, Mesia – Robul lui Dumnezeu, un Salvator, care nu este totuși diferit sau despărțit de Dumnezeu Însuși. El singur este Mântuitorul poporului Său (cf. Isaia 43, 11 și 45, 21). În imnul din Isaia 49, 1-6, prin Mesia Dumnezeu realizează mântuirea tuturor popoarelor[1]. Astfel, Vechiul Testament a pregătit venirea în lume a lui Mesia-Hristos ca Mântuitor al lumii.

Însă, în Noul Testament, mântuirea înseamnă îndeosebi izbăvirea sau eliberarea moral-spirituală de păcat și dobândirea vieții veșnice, prin credința în Iisus Hristos și prin împlinirea poruncilor Lui, ca viață nouă dăruită creștinilor prin harul Sfântului Botez.

Totodată, în Noul Testament se precizează că mântuirea se află în Persoana și în toată lucrarea lui Iisus Hristos, dar mai ales în jertfa Sa de pe Cruce și în Învierea Sa din morți. Astfel, Iisus Hristos Cel răstignit și înviat dăruiește celor care cred în El și se botează în numele Preasfintei Treimi iertarea păcatelor, înfierea prin har și arvuna învierii și a vieții veșnice din Împărăția lui Dumnezeu (cf. Ioan 1, 12; 3, 17; 6, 5). Numele lui Iisus (în ebraică „Ieshoua”) a fost vestit de înger mai întâi Fecioarei Maria (cf. Luca 1, 31), iar apoi dreptului Iosif și înseamnă „Dumnezeu mântuiește” (cf. Matei 1, 21)[2].

Potrivit Noului Testament, Iisus Hristos a fost trimis de Dumnezeu pentru mântuirea lumii (cf. Ioan 3, 17; 1 Ioan 4, 14), El a venit să mântuiască pe cei pierduți (cf. Matei 18, 11; Luca 9, 55; Ioan 12, 47; 1 Timotei 1, 15), El Și-a dat viața pentru mântuirea noastră (cf. Matei 20, 28; Galateni 1, 4; 2, 20; 1 Timotei 2, 6); Iisus Hristos poate mântui pe cei ce vin la El (cf. Luca 23, 42-43; Ioan 10, 9 și 28; Evrei 7, 25).

Mântuirea este eliberare sau izbăvire de păcat (cf. Matei 1, 21; Fapte 3, 26; Tit 2, 14: Evrei 9, 26; 1 Ioan 3, 5), eliberare de puterea întunericului (cf. Coloseni 1, 31), izbăvire de puterea diavolului (cf. Evrei 2, 14-15; 1 Ioan 3, 8), izbăvire de robia stricăciunii (cf. Romani 8, 20-21) și izbăvire de moartea veșnică (cf. Ioan 3, 16-17; 8, 51; 10, 28; 11, 26).

Sfințiții slujitori ai Bisericii cheamă pe oameni la mântuire (cf. Luca 1, 77; 1 Corinteni 15, 1-2), ei vestesc calea spre mântuire (cf. Fapte 16, 17), ei suferă pentru ca cei aleși să primească mântuirea (cf. 2 Corinteni 1, 6; 2 Timotei 2, 10), ei sunt mireasma lui Hristos între cei mântuiți (cf. 2 Corinteni 2, 15). Predicarea cuvântului lui Dumnezeu este o lucrare necesară pentru mântuire (Romani 10, 13-15). Mărturisirea lui Hristos este necesară pentru mântuire (cf. Romani 10, 9-10). Botezul ca „naștere din nou” este necesar pentru mântuire (cf. Ioan 3, 5; și 1 Petru 3, 21). Timpul prezent este timpul mântuirii (cf. 2 Corinteni 6, 2). Mântuirea se dobândește prin credința în Hristos (cf. Marcu 16, 16; Ioan 3, 15-17) și prin fapte bune (cf. Iacob 2, 14-18)[3].

Urmând învățăturii Sfintei Scripturi, Sfinții Părinți ai Bisericii au arătat că mântuirea dăruită de Hristos oamenilor nu înseamnă numai iertarea păcatelor, ca urmare a pocăinței și a credinței lor în El, ci înseamnă și dobândirea înfierii prin harul Sfântului Botez și a îndumnezeirii prin sfințenie. Ei au rezumat această învățătură prin cuvintele: „Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să devină dumnezeu după har”, adică să dobândească sfințenia sau asemănarea cu Dumnezeu Cel Sfânt, viața veșnică și slava veșnică din Împărăția Preasfintei Treimi. Iar această lucrare de mântuire, adică de îndreptare, răscumpărare, înfiere și sfințire, se realizează în timpul vieții omului pe pământ prin harul Preasfântului Duh în Biserica lui Hristos. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur se întreabă: „ce câștig avem de pe urma vieții acesteia dacă nu ne folosim de ea ca să o câștigăm pe cea viitoare?”[4]. Iar Sfântul Serafim de Sarov (†1833) spunea că rostul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt. Cum? Prin pocăință sinceră, credință dreaptă, rugăciune stăruitoare și fapte ale iubirii smerite și milostive.

Iubiți fii și fiice duhovnicești,

Mântuirea ca unire a omului cu Dumnezeu, Izvorul vieții veșnice, este darul exclusiv al iubirii milostive a lui Dumnezeu față de oameni, însă acest dar trebuie căutat sau cerut și cultivat permanent în timpul vieții omului pe pământ. Așadar, dobândirea mântuirii sau a vieții veșnice prin harul lui Dumnezeu este o luptă duhovnicească, deoarece viața creștinului, pe lângă multe bucurii duhovnicești, este presărată și cu ispite, necazuri, suferințe și primejdii de moarte. Însă, temelia biruinței celor ce luptă duhovnicește pentru a dobândi mântuirea este legătura lor vie cu Hristos Mântuitorul, adică iubirea față de El exprimată prin rugăciune și prin viață duhovnicească sfântă. În această privință, Sfântul Apostol Pavel exclamă: „Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: «Pentru Tine suntem omorâți toată ziua, socotiți am fost ca niște oi de junghiere». Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălțimea, nici adâncul și nici o altă făptură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu, care este în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 8, 35-39).

De unde avea Sfântul Pavel această iubire jertfelnică mai tare decât teama de suferință și de moarte? Din comuniunea sau legătura sa duhovnicească permanentă cu Hristos Cel răstignit și înviat. Prin urmare, fiecare creștin primește în viața sa această iubire jertfelnică pe măsura credinței sale în Hristos și a rugăciunii sale adresată lui Dumnezeu și Sfinților Lui. De aceea, Sfântul Isaac Sirul ne învață că iubirea curată se naște din rugăciune.

Desigur, astăzi, într-o vreme a secularizării sau a delăsării duhovnicești, tocmai simțirea prezenței lui Dumnezeu în viața omului, necesitatea și utilitatea rugăciunii devin greu de înțeles și de experimentat.

Secularizarea nu este neapărat ateism sau negare a existenței lui Dumnezeu din ceruri, ci dificultate de a simți prezența lui Dumnezeu în viața proprie și a societății. Astfel, secularizarea este golirea omului de interioritate spirituală însoțită de o fugă după imagine exterioară. Iar înlocuirea păgubitoare a îmbogățirii spirituale interioare cu acumularea de bunuri materiale exterioare creează omului un vid al însingurării și o lipsă acută de bucurie și de pace interioară, în familie și în societate. Civilizația actuală a stresului constant și a luptei pentru profitul material imediat înlocuiește din ce în ce mai mult cultura sau civilizația rugăciunii și a ospitalității, a păcii interioare și a comuniunii constante sau statornice între oameni. De aceea, este necesar să redescoperim puterea și valoarea  rugăciunii ca izvor de pace și sănătate, de bucurie și speranță, de încredere și de ospitalitate.

În acest sens, creștinul care se roagă cât mai des, „coborând duhovnicește mintea în inimă” (adică unind rațiunea cu afecțiunea) și zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”, rămâne în prezența iubitoare a lui Hristos, iar Hristos rămâne în el, pentru că „cel ce se alipește de Domnul este un duh cu El” (1 Corinteni 6, 17).

Astfel, într-o lume agitată, cu ochii pe ceas, pe agendă sau pe calculator, rugăciunea mai scurtă și mai deasă poate deveni o respirație spirituală a sufletului, un izvor de pace și de iubire față de Dumnezeu și de semenii noștri. Timpul folosit în rugăciune, acasă sau la serviciu, în biserică sau în călătorie, nu este timp pierdut, ci timp înveșnicit, sfințit și aducător de bucurie. Studii recente de medicină arată că omul profund credincios și rugător este mai optimist și mai dispus să ajute pe cei din jurul său.

Desigur, intrăm în comuniune de iubire cu Hristos și când ajutăm pe semenii noștri care au nevoie de prezența și de faptele iubirii noastre generoase: copiii orfani, săracii, bolnavii, bătrânii, prizonierii etc., pentru că Hristos este în mod tainic și smerit prezent în ei (cf. Matei 25, 31-46). În această privință, unii Sfinți Părinți ai Bisericii spun că săracii sunt portarii Împărăției cerurilor, judecători aspri pentru cei care au fost zgârciți și avocați puternici pentru cei care au fost darnici[5].

Astfel, lucrarea social-filantropică sau caritabilă a Bisericii nu are numai o dimensiune etică, ci și una mistagogică-spirituală, de întâlnire a creștinului milostiv cu Hristos Cel milostiv, Care-i iubește pe toți oamenii aflați în suferință și dorește să-i ajute prin lucrarea oamenilor milostivi, harnici și darnici.

Însă, modul cel mai deplin de unire a omului cu Hristos este Sfânta Euharistie sau Împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos, după cum El Însuși spune: „Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54). Această Sfântă Taină a Euharistiei ne arată că împărtășirea cu Hristos poartă în ea începutul învierii și al vieții veșnice, ca participare a creștinului la iubirea smerită și la slava veșnică a Preasfintei Treimi[6].

Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a făcut om viețuitor pe pământ, pentru ca oamenilor pământeni să le dăruiască viața cerească veșnică din Împărăția cerurilor. Venirea Lui în lume a produs bucurie îngerilor din ceruri și păstorilor de la Betleem, precum și magilor de la Răsărit, dar și îngrijorare și tulburare regelui Irod, care se temea să nu-și piardă tronul, neînțelegând că Mesia Cel vestit de profeți nu va întemeia o împărăție pământească limitată și trecătoare, ci una cerească, nelimitată și netrecătoare (cf. Luca 1, 31-33). Prigonit încă din fragedă copilărie, Pruncul Iisus găsește scăpare sau adăpost în țară străină, în Egipt. Taina Crucii Îl însoțește pe Mântuitorul lumii toată viața, din pruncia începută în Betleem până la moartea jertfelnică de la Ierusalim. Însă, în suferința Crucii Sale era ascunsă lumina Învierii Sale. De aceea, profetul Isaia a prevestit această taină a mântuirii ca vindecare de păcat și de moarte, zicând: „Prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat” (Isaia 53, 5).

Dreptmăritori creștini,

Domnul nostru Iisus Hristos vine în lume ca să mântuiască lumea pe care Dumnezeu o iubește permanent (cf. Ioan 3, 16-17), chiar dacă mulți oameni din lume ignoră acest adevăr.

Lucrarea Sa mântuitoare se arată în Sfintele Evanghelii ca fiind eliberatoare de ignoranță sau de necunoaștere a adevăratului scop al vieții omului pe pământ, ca vindecare de boli sufletești și trupești, ca ridicare a celor căzuți în păcate și patimi egoiste, ca vindecare de înstrăinare a oamenilor față de Dumnezeu și întreolaltă, dar în mod deosebit ca binecuvântare a familiei și a copiilor acestora, precum și ca bucurie dăruită celor întristați și ca pace dăruită celor lipsiți de ea.

Iată de ce, mai ales în aceste zile, suntem chemați de Mântuitorul Iisus Hristos să arătăm iubire smerită și milostivă semenilor noștri, să aducem pace și bucurie, lumină și ajutor copiilor și bătrânilor, săracilor și bolnavilor și tuturor celor care au nevoie de prezența și ajutorul nostru.

Să nu uităm în rugăciunile și în iubirea noastră frățească nici pe românii aflați în apropierea hotarelor României și în diaspora română.

În noaptea de trecere dintre ani (31 decembrie 2017 spre 1 ianuarie 2018), să înălțăm rugăciuni către Dumnezeu, spre a-I mulțumi pentru ajutorul primit în anul 2017 și spre a-I cere ajutor în anul 2018.

Anul 2018 este, în mod deosebit, un an al recunoștinței și al comuniunii românești, deoarece serbăm 100 de ani de la Marea Unire a poporului român într-un stat unitar, unire obținută prin înțelepciune patriotică, dar și prin multe jertfe de vieți omenești în Primul Război Mondial. Din acest motiv, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca anul 2018 să fie Anul omagial al unității de credință și neam, precum și Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri, în Patriarhia Română, adică un prilej binecuvântat de a lucra mai intens pentru cultivarea unității de credință apostolică, primită de la Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României, și a comuniunii românești.

În 30 noiembrie 2018, la sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, este prevăzută sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului (a eliberării lui de stăpâniri străine) sau Catedrala Națională, dedicată Eroilor Români din toate timpurile.

Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Nașterii Domnului, Anului Nou și Botezului Domnului, vă adresăm tuturor doriri de sănătate și mântuire, pace și bucurie, dimpreună cu tradiționalul: La mulți ani!

Cu părintești binecuvântări, al vostru către Hristos-Domnul rugător,

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române