Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a participat luni la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, oficiată la catedrala patriarhală Sf. Gheorghe din Fanar, când a atras atenția că „în fața amenințărilor primordiale împotriva persoanei umane și a întregii creații, Biserica este chemată astăzi să dea buna ei mărturie înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor”.

În primul discurs din anul 2018, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a afirmat că Evanghelia lui Hristos „răsună și anul acesta într-o lume plină de contradicții, în care sărăcirea insuportabilă a nenumărați oameni coexistă cu irosirea plină de provocări a bunurilor, în care într-o globalizare aplatizantă rezistă fundamentalismul religios extrem și violent, în care partizanii autonomiei economice și ai dezvoltării tehnologice nu par să se rușineze de reacția puternică a mișcărilor ecologice și a societății cetățenilor, în care se desfășoară inițiative și discuții despre pace, iar în același timp înflorește producția și comerțul cu arme de distrugere în masă”, conform basilica.ro.

Patriarhul Ecumenic reamintește tuturor că „Biserica susține, liniștește, consolează, hrănește, se luptă împotriva nedreptății, salvează speranța vieții, menține deschisă poarta cerului”.

Iată principalele idei din primul cuvânt oficial al Patriarhului Ecumenic pentru anul 2018:

„În timpul sărbătorilor se trăiește iubirea nemărginită a lui Dumnezeu față de oameni, se descoperă profunzimea lucrurilor, timpul devine veșnicie, un timp al comuniunii vieții, se deschide poarta cerului, ceața grijilor vieții se risipește.

Evanghelia „pogorârii Mântuitorului neamului omenesc” și a eliberării din stricăciune a omului și a întregii creații, precum și cuvântul inspirat de Dumnezeu, bisericesc, ascetic și profund teologic al arătătorului de cele cerești, Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, iubitorul de Dumnezeu și de oameni, iubitorul pustiei și al comuniunii, hrănitorul săracilor, răsună și anul acesta într-o lume plină de contradicții, în care sărăcirea insuportabilă a nenumărați oameni coexistă cu irosirea plină de provocări a bunurilor, în care într-o globalizare aplatizantă rezistă fundamentalismul religios extrem și violent, în care partizanii autonomiei economice și ai dezvoltării tehnologice nu par să se rușineze de reacția puternică a mișcărilor ecologice și a societății cetățenilor, în care se desfășoară inițiative și discuții despre pace, iar în același timp înflorește producția și comerțul cu arme de distrugere.

Acest nou an găsește nenumărați oameni indiferenți față de lucrurile principale și adevărate, față de dreptate și solidaritate, și interesați în mod real de drepturile lor individuale și auto-realizarea lor pătimașă. Studiile statistice arată că simțul pentru ceea ce este tainic scade treptat și că numărul persoanelor cu orientare socială și caritabilă este în declin constant.

În fața amenințărilor primordiale împotriva persoanei umane și a întregii creații, Biserica este chemată astăzi să dea buna ei mărturie înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Biserica vorbește pentru apărarea omului „cel iubit de Dumnezeu”. De asemenea, Biserica poate tăcea pentru același motiv. Este imposibil, însă, să rămână indiferentă în fața strigătului celui nedreptățit și în fața suspinului creației.

Biserica niciodată nu a uitat lumea, dar nici nu s-a identificat cu ea.

Desigur, sensibilitatea și interesul pentru om și pentru parcursul său nu conduc la secularizarea Bisericii, la o „modernizare” a ei, în sensul adoptării inevitabile de către ea a principiilor și metodelor de acțiune străine Evangheliei și Tradiției patristice. Cum ar putea să se „modernizeze” Crucea lui Hristos, Învierea cea purtătoare de viață, Dumnezeiasca Euharistie și asceza creștină, pocăința și iertarea, iubirea care „nu cade niciodată”?

Biserica lui Hristos, fidelă Domnului ei, care „nu a venit să I se slujească, ci să slujească” (Matei 20:28), trăiește ca „Biserică slujitoare”. Ea sfințește viața credincioșilor prin Sfintele ei Taine. Ea ascultă glasul celor care zic „om nu am”: victimele tragice ale războiului, ale persecuțiilor, discriminărilor, nedreptății sociale și ale exploatării.

Biserica susține, liniștește, consolează, hrănește, se luptă împotriva nedreptății, salvează speranța vieții, menține deschisă poarta cerului. Ea propovăduiește cu fermitate că, din perspectivă creștină, cel care subminează pe om Îl necinstește pe Dumnezeu și că este imposibil ca cel care nu-l iubește pe om să-L iubească pe Dumnezeu.

Într-adevăr, legătura indisolubilă și unitatea dintre iubirea de Dumnezeu și iubirea „care nu caută ale sale” manifestată față de aproapele reprezintă cel mai înalt etos pe care l-a cunoscut omenirea în cursul istoriei ei. În Hristos, credinciosul a primit multe, „toate”, și oferă foarte multe, „toate pentru toți”. „Ceea ce primește”, darul harului divin, și „ceea ce oferă”, iubirea jertfelnică, sunt esența identității în Hristos și în Biserica Sa a omului înnoit.

Biserica lui Hristos, pregustând desăvârșirea eshatologică a tuturor în Dumnezeiasca Euharistie și în viața iubirii și a slujirii omului și a lumii, și întruchipându-o, avansează către Împărăția lui Dumnezeu, care este arătarea deplină și revelarea desăvârșită a celor pe care le trăim în drumul nostru în Biserică și ca Biserică. „Iisus Hristos, ieri și azi și în veci, este același” (Evrei 13:8).

Când lipsește credința în veșnicie, atunci întreaga noastră viață și activitate au stigmatul deșertăciunii. Faptul că dăm vieții noastre orice înțeles dorim nu reprezintă adevărata libertate. Nu există libertate adevărată fără Adevăr și în afara Adevărului, care pentru noi este „persoană”, cel întrupat, răstignit și înviat, care S-a înălțat la ceruri și iarăși va veni, Cuvântul lui Dumnezeu, „nădejdea noastră”. Fără această speranță dătătoare de viață, forțele creatoare ale omului se diminuează. „Omul-dumnezeu” autonom, închis în sine, nu are nici perspectivă, nici viitor.”