Joi, 28 septembrie, Patriarhia Română a confirmat informația că PF Chiril I, Patriarhul Rusiei, va sosi la București cu ocazia praznicului Sfântului Dimitrie, ocrotitorul Bucureștilor. Știrea a luat prin surprindere opinia publică, mai ales că vizita unui patriarh rus în România este o premieră după 1989. 

Pentru a încerca să deslușim din semnificațiile acestei vizite, ActiveNews a stat de vorbă cu teologul Radu Preda, președintele Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. 

Reporter: Așadar, domnule Radu Preda, de ce pare așa de neașteptată această vizită?

Radu Preda: A fost o invitație lansată în vară tuturor Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe locale din Europa care au trecut prin experiența comunistă să vină la București la simpozionul care încheie cumva Anul Omagial dedicat celor și-au mărturisit credința în Hristos în temnițele și lagărele comuniste. Acesta a fost contextul strict. La care se adaugă, ca întotdeauna, modul Patriarhiei de a organiza lucrurile mai complex: sărbătoarea Sfântului Dimitrie, ocrotitorul Bucureștilor, și în subsidiar, dar nu nerelevant, marcarea celor 10 ani de Patriarhat ai PF Daniel. Acesta este contextul mai larg în care au fost adresate invitațiile. Faptul că Patriarhul Chiril, după toate informațiile, a răspuns pozitiv reprezintă un posibil nou început în relațiile dintre Bisericile noastre.

La ce trebuie să ne așteptăm?

Trebuie să remarcăm că ar fi o primă întâlnire de acest fel între Bisericile noastre după momentul Creta. E foarte important: să ne reamintim că Patriarhia Rusiei a încercat, dar nu a reușit, din fericire, să torpileze exercițiul sinodal panortodox care a avut loc acum un an în Creta. Cu toate imperfecțiunile sale, a fost mai bine că s-a întâmplat și nu ar fi fost deloc salutar dacă ar fi fost sabotat și ar fi eșuat. Să nu uităm că sinodul panortodox a fost mutat de la Constantinopol/Istanbul în insula Creta tocmai pentru ca delegația rusă să poată veni, la ora aceea relațiile dintre Turcia și Rusia fiind deosebit de tensionate pe fundalul doborârii unor avioane militare turcești de către armata rusă staționară în Siria. Asta pe de-o parte.

Pe de altă parte, când ne raportăm la Biserica Rusiei, o facem prin prisma a ceea ce avem ca moștenire seculară: situația canonică incertă a Basarabiei. Patriarhul Chiril nu s-a sfiit, a mers de vreo patru ori la Chișinău, în timp ce Patriarhul nostru, în 10 ani de patriarhat, nu a mers niciodată. Or, dacă Patriarhul Chiril vine la București, este momentul imperios ca Patriarhul Daniel să meargă la Chișinău. Pentru că situația de la fața locului nu este una deloc normală. Ea contrazice toate normele canonice cu putință și această perpetuare a unei situații geo-politice cu instrumente bisericești este străină duhului Ortodoxiei.

Ar putea să fie un pas important în diplomația eclesială în ceea ce privește lămurirea chestiunii Basarabiei. Am tot spus-o: Biserica Ortodoxă din Basarabia trebuie să-și obțină cel puțin autonomia, dacă nu și autocefalia în condițiile în care nu putem avea două jurisdicții în același teritoriu. Cele două Mitropolii, a Basarabiei și a Moldovei, nu se împart, cum vor unii să acrediteze, în Biserica românească și Biserica rusească. Miza cea mai mare în Basarabia rămân românii, basarabenii! Deci e foarte important să avem o Biserică unită, pentru că segregarea pe criterii etnice este o construcție falsă. Poate exista un exarhat pentru comunitatea de limbă rusă, așa cum avem la noi un protopopiat pentru comunitățile ucrainene din Maramureș și așa cum este admisă o structură eclesială pentru sârbi, la Timișoara. Rusofonii ortodocși din Basarabia nu ar avea nimic de suferit dacă noi am avea o Biserică unitară. Așadar, nu dimensiunea etnică este aici problema. Ea este doar folosită abuziv.

Revenind la punctul de plecare, poate uni experința totalitară Ortodoxia din Europa de Est? Este suferința un capital de comuniune?

În mod sigur, da. Vedeți, Biserica Ortodoxă Rusă are un capital de suferință enorm. Ei au și canonizat foarte mulți sfinți și ar putea fi, la o adică, un îndemn și pentru noi să facem ceva similar. Ceea ce-mi doresc și își doresc mai mulți. Vizita aceasta poate fi din perspectivă canonică, adică pentru lămurirea situației din Basarabia, utilă, așa cum poate să ne ajute să înțelegem modul în care experiența totalitarismului trebuie să fie filtrată teologic și spiritual. Poate reprezenta un moment important. Inclusiv pentru reafirmarea faptului că, pe fundalul traumei suferite în comunism, Ortodoxia secolului XXI nu mai poate diaboliza, simplifica sau ignora chestiunea drepturilor omului care, cum se știe, este un construct juridic și cultural înrădăcinat în magma biblică. Nu poți avea libertate religioasă reală decât într-un stat de drept funcțional. În plus, strict teologic, noile tipologii martirice ne interoghează cu insistență și nu avem voie să amânăm discuția internă pe această temă. Ca să nu mai vorbim despre faptul că tocmai experiența totalitarismului marxist și ateu ne poate învăța cum să răspundem noilor forme de gândire și acțiune totalitare.

În ce măsură această vizită poate fi instrumentată politic?

Maniera prostească, dacă nu direct interesată, de a vedea scenarii acolo unde ele nu sunt trebuie să înceteze! Pledez, cu riscul de a fi acuzat de mare naivitate, să gândim altfel. Militez adică pentru o gândire teologică a faptului eclesial. Nu sunt naiv și nu-mi imaginez că acțiuni de tipul acesta, precum o eventuală sinaxă la București a Patriarhilor ortodocși, nu implică și consecințe politice. Evident că ele există. Ar fi și nefiresc să nu fie, atâta vreme cât Biserica, generic vorbind, lucrează în mijlocul societății, nu în afara ei. Dar rațiunea de la baza unor astfel de momente eclesiale este primar teologică. Suntem încă prizonierii unei gândiri secularizate care vede Ortodoxia doar ca parte a unei strategii pe tabla de șah a marilor politici. A venit momentul să reînvățăm cu toții, în frunte cu Patriarhul Chiril, că Ortodoxia nu este un instrument politic, oricât de ademenitor ar fi pentru moment, ci de salvare a sufletelor, oricât de anevoioasă ar fi lucrarea.

Lecția dată de Dumnezeu de-a lungul anilor de dictatură a proletariatului și pe parcursul cărora mulți clerici și laici, bărbați și femei, și-au mărturisit credința cu prețul vieții, rezidă în faptul aparent simplu, dar nu mai puțin important, în consonanță cu însăși Evanghelia Mântuitorului Hristos, că nu mai este cazul să ne punem speranțele în nicio formă lumească de putere. Nu suntem împotriva actului politic, pe care de altfel îl și încurajăm, îndemnând proprii credicioși să meargă la vot, să se implice în cetate. Ceea ce avem de învățat este să nu ne lăsăm anexați.Colaborăm, dar nu ne înrolăm. Iată de ce, mă repet, evenimente precum posibila vizită a Patriarhului Chiril la București trebuiesc ținute în contextul și în sintaxa lor proprie, genuină, care este una teologică, spirituală. Orice formă de imaculare sistematică și de conectare în termeni politici reprezintă o agresiune. La care noi nu putem, ca actori ai acestor momente, să participăm. Dacă avem discernământ!