"Mă numesc Camelia. Am trei copii. Doi sunt mari acum. Pe cea mică am făcut-o la mulți ani diferență de ultimul..." -, așa își începe povestea dureroasă o femeie care a suportat bătăile inumane ale soțului, pentru că a refuzat să-și omoare cea de a treia fetiță.

 

Coșmarul a devenit insuportabil în momentul în care acesta a aflat că urma să vină pe lume cel de-al treilea copil. Obligată de soț să facă avort, femeia a mers la clinică, dar credința în Dumnezeu a fost mai puternică decât orice lovitură primită de la tatăl copiilor:

"M-am întors cum am plecat. Dumnezeu are grijă de mine. M-a bătut în ziua aia de m-a udat cu apă rece să-mi revin! Când mi-a dat una, am căzut. Îmi zicea: „Eeee, lasă că mai e timp! Dacă nu l-ai scos tu, las’ că ți-l scot eu!” Nu i-a ieșit cum a vrut.""

 

Citiți mai jos întreaga poveste a unei femei care a cunoscut fericirea, în cele din urmă:

"Mă numesc Camelia*. Am trei copii. Doi sunt mari acum. Pe cea mică am făcut-o la mulți ani diferență de ultimul.

Cu soțul meu n-am avut deloc înțelegere. La începutul căsniciei, a mai fost cum a fost. Am mai îndurat. După ce fetița cea mică a împlinit doi ani, am plecat de la el prin Protecția Copilului. Ne bătea crunt.

Nu mi-era că mă bătea doar pe mine, ci îmi pișca peste picioare copila cea mică cu un vârf de undiță. Nu am putut suporta să văd cum o chinuiește. O ustura, săraca, și plângea de mi se rupea sufletul! Am vorbit cu o cumătră de-a mea și a zis că nu are rost să mă chinui și să mai îndur toate bătăile. S-a dus ea la Protecția Copilului și a depus o plângere în numele meu.

Mi-a dat și un telefon pe care aveam grijă să îl ascund mereu și vorbeam la el doar când nu era soțul acasă, pentru că el nu-mi dădea voie să vorbesc la telefon. Când el pleca, îl scoteam de unde era pitit și mai sunam să văd ce se întâmplă… Au venit într-o bună zi și au făcut o anchetă socială. Au venit și cu jandarmii că altfel nu se putea intra… M-a bătut crunt după ce au plecat cei cu ancheta și am fost nevoită să îl mint că mi-am retras plângerea.

Într-o zi, când nu era el acasă, au venit cei de la Direcție și ne-au luat definitiv. El mai încerca să dea de noi și ne amenința, dar nu ne-a mai găsit. Eram undeva ascunsă. Nu aveam voie să dăm detalii, nici adresă, nici nimic. Am stat doi ani ascunsă și mai apoi mi-am găsit refugiu în altă parte. Am divorțat de el, nu am vrut nici pensie alimentară. Au mai rămas la el lucruri de-ale copiilor. M-a chemat să iau lucrurile, am zis că nu am nevoie. S-a apucat și le-a dat foc. Chiar în șifonier. A aprins bricheta și au ars toate, și casa a luat foc, cu el înăuntru. I-au ars mâinile, fața… A fost internat prin spital. N-a mai rămas de împărțit nimic. Am muncit 20 de ani la casa aceea și a rămas doar scrum. S-a dus într-o secundă totul…

Toate bătăile alea aveau de fapt o altă cauză. Din acel moment a început coșmarul vieții mele. Pe când am rămas însărcinată cu fata cea mică, el a turbat, că n-a vrut-o. Când i-am spus că sunt gravidă, el s-a dus la soacră-mea și i-a cerut bani să mă trimită să fac avort. Ea era o femeie credincioasă. Când a aflat de sarcină, a zis: „Foarte bine, faceți copilul. Pentru așa ceva eu nu dau bani.”; deci nu i-a dat nici măcar un leu. S-a dus el disperat prin alte părți să ceară, că și așa nu avea de lucru și îi venea greu să facă rost de suma de care avea nevoie. Da’ până la urmă, de unde, de ne’unde, i-a scos și m-a trimis.

Eu când am ajuns la Maternitate, am intrat, m-a controlat, mi-a confirmat că sunt însărcinată, și mi-a dat bon de ordine, că mai erau femei înaintea mea. Stăteam pe canapelele de acolo și, la un moment dat, mi s-a făcut negru în fața ochilor, se învârtea tot holul cu mine și mă gândeam: „Doamne, ce fac eu aici!?” Am plecat! Am lăsat și bon și tot… N-apucasem să plătesc. Am ieșit! Abia în stradă când am auzit mașinile claxonând am realizat că mi-am revenit. Da’ chiar nu mai știam de mine! M-am gândit: „Ce-o fi o fi, mă duc acasă”.

M-am întors cum am plecat. Dumnezeu are grijă de mine. M-a bătut în ziua aia de m-a udat cu apă rece să-mi revin! M-a bătut și a scos apă din fântână, a turnat pe mine să mă trezesc, că leșinasem. Când mi-a dat una, am căzut jos. Îmi zicea: „Eeee, lasă că mai e timp! Dacă nu l-ai scos tu, las’ că ți-l scot eu!” Nu i-a ieșit cum a vrut. Am născut până la urmă o fetiță.

Mulțumesc lui Dumnezeu că suntem bine acum și le mulțumesc tuturor celor care m-au ajutat și pe care nu îi pot, din păcate, menționa, din motive de siguranță. Că nu aveam unde să ne ducem. Eu mai am și un astm…

Fata, Maria, e sănătoasă, merge la școală, Mami e lângă ea, are tot ce-i trebuie! Dacă Dumnezeu mi-a dat-o, mi-a dat-o cu un scop. N-am de gând s-o las singură nicicând. E o fată tare deșteaptă și deschisă. Se implică în tot felul de activități. E bucuria mea! Și pe el l-am iertat, cu toate că mi-am zis că n-o să-l iert niciodată. Sunt liniștită atâta vreme cât îl știu departe și îmi știu copiii bine, că ei sunt cei mai importanți."   (Sursa: femeifericite.com)

Camelia, 49

Notă:

* Numele a fost schimbat pentru protejarea identității

(locația nu poate fi dezvăluită, deoarece persoana este într-un program de protecție a victimelor violenței domestice)