București este micul Paris. Toată România este micul Paris. Iar Paris este un băiețel de 12 ani care trăiește în Parcul Unirii. Copil al străzii. Doarme printre boscheți, la un pas de Palatul Parlamentului. La poalele dealului Mitropoliei. Ȋn centrul Capitalei și-n drumurile noastre.

„N-ai să-mi dai 50 de bani?” Știe că dacă cere mai mult, nu va primi nimic. Cerșește în fața unui fast-food de la ieșirea din metrou, la ora la care copiii de seama lui oftează după pauza mare. Paris n-are nevoie de școală. Nu i-a explicat nimeni la ce e bună. El e în sistemul street schooling. Când o să fie mare, vrea să se facă „de toate, Rebu sau orice”. „Rebu”, adică muncitor la salubritate. Orice e ce-o vrea Dumnezeu. 

„N-ai să-mi dai 50 de bani?” A venit la mine în timp ce discutam cu un prieten avocat despre diferența dintre părți civile și persoane vătămate și despre disjungeri de dosare. Stătusem câteva ore, în picioare și-n soare, în fața Judecătoriei Sectorului 4, așteptând să se termine ședința secretă din dosarul Colectiv. Mă gândeam la altele, cu telefonul la ureche și cu o doză de suc carbogazos în față; n-aveam nici chef, nici timp de el. Gașca din care se rupsese Paris priza prenadez în colțul terasei. Apoi lunecau unul câte unul în mijlocul trotuarului, lunateci, ca un semn de interzis în calea trecătorilor. „Ne panicăm pe oameni”. Serios, n-aveam vreme de așa ceva. Poveștile cu aurolaci sunt subiecte demult fumate.

„N-ai să-mi dai 50 de bani?” „Nu-ți dau bani pentru aurolac!” „Atunci îmi dau puțin suc?” Părți civile și persoane vătămate... „Ia-l pe tot și spune-mi povestea ta.”

Paris nu trage din punga cu prenadez. Nu simte nevoia să vadă, drogat fiind, ceea ce nu poate avea în realitate. Nu încă. Fumează chiștoace adunate de prin scrumierele de pe terase. Lumânări de tort. Are 12 ani și nu-și știe data nașterii. Știe că e mare. Așa i-a spus mama, când a plecat din țară și i-a luat cu ea doar pe copiii mai mici, lui și altui frate: „voi sunteți mari, vă descurcați”. De șase luni e pe stradă. Se descurcă. Din banii pe care-i strânge cerșind cumpără de mâncare pentru familia lui. Pentru Adrian, Ionuț, Alexandru și pentru ceilalți copii ai străzii care trag din punga cu prenadez și-și imaginează milioanele pe care ei nu le vor avea niciodată.     

 

O mână întinsă care nu spune o poveste nu primește nimic. Povestea lui Paris are un adevăr de netăgăduit: copilul de 12 ani e acolo. Pe stradă, printre boscheții din parcul Unirii, la un pas de Palatul Parlamentului, la poalele Mitropoliei și în drumurile noastre. E acolo ziua, când alți copii de vârsta lui oftează după pauza mare, și noaptea, când ei adorm înveliți de mamele lor.

Paris și ceilalți copii ai străzii din marile orașe ale României sunt dovada unui eșec continuu. Al celor care ar trebui să aducă țara asta pe o cale dreaptă și al nostru, al tuturor. Abandonarea acestor copii de către familiile lor e un eșec al sistemului de protecție socială. Fuga lor din centrele de plasament în care îi aruncă statul e un eșec al sistemului de protecție a copilului. Abandonul școlar e un eșec al sistemului de educație. Acești copii ai străzii sunt dovada ratării noastre, timp de 27 de ani încoace. Sunt mărturia neputinței statului și a indiferenței oamenilor, dar și semne ale unui viitor plin de umbre. Nu poți salva o lume, dacă nu ești în stare să salvezi un copil de la o viață pe stradă. Nu poți salva o țară! Nu poți face mai bine pentru ea, lăsându-i în urmă și-n rău pe copii, pe cei mai neputincioși și mai demni de ajutor dintre oameni. 

București este micul Paris. Toată România este micul Paris. Ȋnsă Paris e doar un copil care doarme într-un parc și care nu știe nici măcar când a venit pe această lume.