Mersul cu metroul a început să fie socotit drept un fel de coborâre a zeilor din Olimp în subteranele Capitalei. Când pe rețelele de socializare a apărut poza cu judecătoarea Livia Stanciu, președinta Curții Supreme, împărțind aceeași banchetă de metrou cu muritorii de rând, națiunea a avut o revelație. Aici nu era vorba doar de umanizarea personajului în cauză, aici era vorba mai ales de curaj. Pentru că doar un judecător extrem de curajos se poate amesteca, fără pază și protecție, prin mulțimea de oameni, după ce a trimis la închisoare, prin decizii definitive, infractori care, între timp, s-au mai și eliberat din pușcării.

A urmat apoi „glorificarea” forțată a profesorului Leon Dănăilă, care a fost pozat în metrou, fără știrea dumnealui. Medicul neurochirurg a explicat apoi că această fotografie n-a imortalizat decât un fapt banal. „Vă mulțumesc pentru preocuparea față de persoana mea și felul în care aleg să îmi folosesc timpul liber, cu toate că nu găsesc că o situație cât se poate normală este un subiect de știre”, a explicat profesorul Dănăilă, amestecându-se de bună voie cu norodul și anulând astfel miracolul revelației. Ȋn câteva zile, lumea a și uitat de întâmplare.   

Ȋnsă cei dornici de popularitate au ținut minte că metroul poate fi folosit nu doar pentru a ajunge din Pipera la IMGB, ci și din spatele sticlei televizoarelor în inimile electoratului. Iar Nicușor Dan, candidat la Primăria Capitalei, s-a pozat într-o stație de metrou, între momentul cu șoarma de la Dristor și micii de la Cocoșatu. Fotografiile cu Nicușor în vagon sau pe peron au adunat 170 de like-uri. Poza cu șaorma – dublu. Dar 170 de like-uri nu-s de colea...

Aseară, ministrul Justiției, Raluca Prună, și-a făcut și ea curaj și a coborât în subterane. Neavând parte de vreun pozar care să imortalizeze momentul, ea și-a povestit apoi singură peripețiile pe facebook. „O chestiune de bucureștean, fără legătură cu justiția. Aseară, câteva minute după ora 10 (nr. – 22:00), la metrou la piața Victoriei. Vreau să îmi cumpăr o cartelă, domnul din ghereta dedicată îmi spune că nu îmi poate da niciuna, casieria s-a închis la orele 22, el e numai paznic. Constatare: automate pentru cartele nu există.” Ba există, exact în Piața Victoriei, îi comentează un alt bucureștean pe facebook, atașând foto.

„Sunt descumpănită”, povestește ministrul Justiției în postare, „el (n.r. – paznicul de la metrou) e drăguț, mă recunoaște, îmi spune nu e nicio problemă, pot sări peste bară/tourniquet. Nu înțeleg să sar îi spun, am the right change (n.r. – adică, banii potriviți), aș vrea totuși o cartelă.”

Cred că paznicul n-a înțeles faza cu „the right change”. Așa cum nici ministrul Justiței n-a înțeles de ce un paznic nu poate nici să vândă cartele, nici să încaseze bani, pentru că și-ar depăși astfel fișa postului.   

„Nu poate face nimic, insistă să sar, îi mulțumesc, nu pot călători fără bilet, insistă din nou, rezist (n.r. – tentației de a sări bara?), iese amabil din gheretă, îmi arată un afiș cu programul casieriei. Totul e regulamentar, e închis după 22. Totuși pot sări bara pe răspunderea lui, pentru că au trecut numai 3 minute de la ora închiderii ;-) Ȋi mulțumesc pentru încredere, dar nu pot sări. Ȋntre timp mai mulți fericiți posesori de cartele trec regulamentar, răsucind tourniquet'ul.”

Ei, aici apare întrebarea cheie: de ce doamna Prună, având „the right change”, n-a rugat vreun muritor, „fericit posesor de cartelă”, să-i cedeze, contra-cost, o călătorie? Era atât de simplu! Și era atât de bine pentru marketing... Nouă, ăstora care nu facem din călătoria cu metroul aventura vieții noastre, ne e ușor să apelăm la cei din jur: când mergem cu RATB-ul și constatăm că e gol cardul de călătorii sau când intrăm la metrou și descoperim că n-avem cartelă. „Fiți amabil, mă puteți ajuta cu o călătorie?” Suntem oameni și, de cele mai multe ori, oamenii se și ajută între ei. De ce doamna Prună, într-o situație similară, a avut ca alternativă ori să sară bara, adică să încalce legea, ori să renunțe la călătoria cu metroul?! E simplu: pentru că așa trebuia spusă povestea, cu o morală de ori/ori.

Și cu „Ȋnvățăminte: după ora 22 fie nu poți merge cu metroul în București dacă nu ai deja cartelă, fie ești free rider (n.r. – adică, blatist). Mă gândesc că e anul Domnului 2016, într-o capitală europeană. Era însă târziu, mă declar învinsă, dar sunt totuși acasă. Sun cel mai bun prieten, vine să mă culeagă între stația de la pta Victoriei și Romană. A fost prea rapid. Nu pot spune dacă la Romană programul caseriei e același... Cel mai probabil că da ;-). 

PS Poate Metrorex aude și ne explică de ce ar funcționa metroul după 10 pm dacă nu poți călători cinstit, adică cu bilet?! Mi-e dor de taxatoare ;-)))”, încheie Raluca Prună postarea de pe facebook.

Trecând peste nostalgia cu taxatoarea, pentru mine povestea de la metrou a doamnei Prună are o singură morală: ministrului Justiției n-a luat niciun moment în calcul faptul că și-ar putea rezolva problema apelând la ajutorul celor din jur. Povestea de la metrou e, de fapt, o continuare a poveștii cu ordonanța de Guvern prin care au fost modificate, neconstituțional, și Codul de Procedură Penală, și Codul Penal. Și această măsură a fost tot un fel de tentativă de călătorie corectă în care, negăsind Parlamentul în „ghereta casierei” și neobservând automatul de cartele din stație, ministrul Justiției a ajuns la destinație sunând un prieten. Fără varianta „întreabă publicul”, adică fără să existe și vreo dezbatere asupra modificărilor importante și substanțiale aduse Codurilor. 

Faptul că aseară doamna ministru nu a reușit treacă dincolo de tourniquet și să meargă cu metroul este, indubitabil, o veste tristă pentru tot poporul... Modificarea Codului Penal și a Codului de Procedură Penală, făcută cu un salt peste bariera Constituției, este însă o tragedie. Despre care nu vorbește însă nimeni, pentru că e un subiect prea serios ca să fie share-uit pe facebook.