ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


Pe ea deschide ochii prima oară. Iar lumea din jur prinde contur o dată cu chipul ei. Ȋnsă imaginea mamei care l-a ținut în brațe se șterge din amintirile pruncului luat de lângă ea. Conturul se destramă, iar chipul i se pierde în uitare. Chipul mamei care te-a învâțat să zâmbești, care ți-a vegheat somnul și ți-a sărutat fruntea fierbinte. E un soi de blestem, să nu-ți mai poți aminti chipul mamei. Să umbli prin lume cu sufletul șchiopătând, chinuit de dragostea pe care ea a lăsat-o în tine. Ȋn mijlocul inimii, îngropată sub un munte de amintiri, în umbra unor gesturi moștenite, în sângele care-i va căuta toată viața mângâierea.   

Cristina D. nu își amintește nimic despre mama ei. Nici numele, nici sunetul vocii, nici măcar culoarea ochilor. Era foarte mică atunci când o țigancă a luat-o cu ea și a dus-o departe de casă. Când eram copii, părinții ne speriau că vin unii, ne bagă în sac și ne fură. Era doar o poveste. Pentru Cristina, aceasta a fost povestea vieții ei.
 
I-au reinventat un nume

Presa vremii a consemnat pasaje din ea. „A «născut» în tren o fetiță de... trei ani”, e titlul unui articol apărut în anii ’90 într-un ziar din Arad. „Curioși din fire, polițiștii au făcut o vizită în Șemlac, la domiciliul „doamnei” Mariana Crăciun, unde a fost găsită o fetiță de aproximativ 3-4 ani, cu numele de... Cristina Mihaela. De ce nu Crăciun? Pentru că din drumurile ei prin țară, Mariana, în vârstă de 26 de ani, nu a venit cu mâna goală niciodată. Ȋn ultimul „săraca” a „primit” pur și simplu o fetiță de la o mamă „uitucă” care o coborât într-o stație să-și astâmpere foamea... A încercat apoi să „legalizeze” afacerea, spunând că fetița este a ei, dar cei de la primărie nu s-au lăsat înșelați. Fetița a fost internată la centrul de minori Arad până când vor fi găsiți adevărații părinți. (...).”
Adevărații părinți n-au mai fost găsiți însă niciodată. După doar câteva luni, Cristina a fost luată din orfelinat de o altă familie, care a dorit să o adopte. „La  vârsta de 11 ani, chiar de ziua mea, părinți mei mi-au spus că eram înfiată”, povestește ea. „Că m-au găsit într-un centru de bătrâni, lângă Cimitirul Pomenirea din Arad. Tatăl meu lucra câteodată acolo și, cunoscându-l pe director, acesta i-a povestit că poliția m-a găsit la o țigancă, în satul Șemlac. Ȋn momentul în care poliția m-a luat de la acea femeie, eu nu aveam niciun certificat de naștere sau un alt document... Nu știau cine și a cui sunt. Până și numele meu, de Cristina Mihaela, nu e sigur că e cel adevărat. Dar ei au văzut că răspund la numele acesta, Cristina Mihaela. Sau Mirela.”

De ce n-au încercat autoritățile să afle care este numele real al acestui copil și cine îi sunt părinții? Din comoditate. „Din ceea ce știu, țiganca a fost luată la întrebari, de unde mă are și daca este mama mea. Iar ea a spus că nu. Apoi a fost și închisă, vreo trei luni. Cam atât am stat și eu în centru. Pentru că, așa cum am aflat, atunci când ea a ieșit din închisoare m-a căutat, iar eu eram deja la familia adoptivă.”

I-au dat o altă zi de naștere

Cristina era un copil găsit și nu putea fi înfiată fără a avea un certificat de naștere. Adopția rezolva rapid și convenabil dosarul fetiței furate de țigancă, așa că autoritățile locale s-au grăbit să-i facă înregistrarea tardivă a nașterii. I-au dat o altă identitate și un alt CNP. Dacă părinții ei biologici au căutat-o vreodată, n-au mai avut nicio șansă să o găsească. Așa s-a întâmplat cu mulți dintre copiii dispăruți în anii ’90. Pe atunci, poliția nu se deranja să-i caute. Și nici să stabilească identitatea copiilor găsiți. Iar mulți dintre ei, internați în orfelinate și procopsiți cu un nou certificat de naștere, au intrat atunci pe filiera adopțiilor internaționale.    

Vârsta Cristinei a fost stabilită din ochi. „Mi-au pus cu aproximație vârsta de 3-4 ani, după care, în momentul înfierii mele, părinții mi-au pus numele lor de familie B. (n.r. – vom proteja identitatea Cristinei). Iar data de naștere, tot părinții mei mi-au pus-o: 15 decembrie 1989. Doctorul care m-a consultat spunea că toți copiii fără acte se trec în certificate pe data de 30, 31 decembrie. Iar mama mea, cea care m-a înfiat, era născută pe 15 decembrie, așa că au fost de acord să pună la fel și pentru data nașterii mele.”

Cristina nu știe cu exactitate câți ani are. Teoretic, peste câteva zile va împlini 26. Practic, aniversarea ei ar putea fi în oricare altă zi a anului. Iar ea ar trece, neștiută, așa cum se întâmplă de peste două decenii. E o zi pe care o știu și și-o aduc aminte doar părinții Cristinei. Ȋnsă pentru ei, ea nu mai e demult o sărbătoare.
Cristina i-a uitat. Oricât de mult ar încerca să și-i aducă aminte, nu mai poate. „Cea mai veche amintire a mea este împreună cu familia adoptivă”, mărturisește ea. „Eram la țară, împreună cu bunicii, și mă jucam în curte. La familia adoptivă am avut o viață normală. M-au înscris la școală, am făcut 12 clase, am avut o viață ca a oricărui copil.”

Ȋntâlnirea dintre copilul furat și hoața lui

Când a devenit la rându-i mamă, Cristina și-a reamintit de cea care a adus-o pe lume. Cumva, în ochii copilului pe care îl ținea în brațe, a văzut o imagine de demult, privirea ei agățându-se de chipul mamei. Și n-a mai avut liniște. „Părinții mei îmi arătaseră un dosar în care era și un articol din ziar în care se scria că s-a găsit o fetiță de 3 – 4 ani la o țigancă. Mi-au spus că în acel sat oamenii știau că țiganca, Mariana Crăciun pe numele ei, apărea  de multe ori cu copiii. Și toți erau mărișori. Dar foarte multe, părinții nu au știut nici ei să-mi spună.”

Cristina a încercat să descopere singură adevărul și a mers în satul Șemlac, ca să o caute pe Mariana Crăciun. „Am ajuns în Șemlac și am început să întreb de ea. Spre uimirea mea, oamenii o cunoșteau. Spuneau despre ea că, în tinerețea ei, fusese o femeie frumoasă, dar cu obiceiuri cam proaste. Apoi, am ajuns la mama ei, care are același nume cu ea. Ea mi-a povestit că nu are cum să fiu fata ei, că într-o zi s-a trezit cu fiica ei și cu un copilaș mărișor la ușă. După care, am ajuns chiar la Mariana... Când m-a văzut, a început să plângă și să spună că sunt fata ei. Am mers cu ea într-un local, ca să vorbim pe larg, iar în 10 minute cred că mi-a spus 10 versiuni. Prima dată, mi-a spus că tatăl meu e din București și că părinții lui nu au vrut-o și au aruncat-o în stradă... Apoi, mi-a spus că am și un frățior și mi-a arătat o poză cu un copil de câteva luni... Eu i-am răspuns „ok, îl iau eu acasă dacă e fratele meu, mergem și  luam copilul de la orfelinat, din Timișoara”. Atunci, ea s-a răzgândit imediat și mi-a spus că de fapt nu e copilul ei, e al unei prietene căreia i-a făcut o favoare. Apoi, mi-a arătat câteva poze cu o fetiță mică, spunând că în ele sunt eu, în Timișoara. Dar mi-am dat seama imediat că acea fetiță nu eram eu... Ȋn ziua aceea, am lăsat lucrurile așa, deși simțeam că nu e deloc în regulă ca ea să-și schimbe versiunile atât de rapid. Apoi, într-o altă zi, am mers din nou în Șemlac și, întrebând pe ici, pe colo, am ajuns și la primăriță, care era acolo încă de pe vremea când eu eram la Mariana. Și mi-a spus că își amintește de mine... De fapt, toți își aduceau aminte de fetița cu ochii albaștri cu care Mariana mergea prin tot satul, chiar și o prietenă de-a primăriței, care era acolo, și ea spunea că își amintește perfect că de multe ori, când mă vedea, îmi dădea biscuiți. Am încercat apoi încă o dată să o caut pe Mariana, în speranța că ea îmi va spune adevărul, dar nu mai era în casa în care o văzusem ultima oară. Și așa, am renunțat să mai caut.” 

O vreme. Pentru că sângele mamei, parte din sângele care-i trece prin inimă, nu o va lasa niciodată să renunțe. „Ȋn urmă cu vreo două luni am început din nou să caut”, mărturirește Cristina. „Și am scris pe  facebook.  pe un grup numit Șemlac. Am spus acolo povestea mea, iar oamenii au început să răspundă. Doar că, din păcate, nici ei nu știau prea multe. Toți își aduc aminte de Mariana și de mine, dar nimeni nu știe ceva sigur. Am aflat doar că țiganca e moartă acum. Au omorât-o boschetarii cu care stătea prin gară”.

 „S-a dus cu adevărul în mormânt”

„Ȋn urmă cu patru ani a murit Mariana Crăciun”, confirmă doamna primar din Șemlac, Stoian Letiția. „Am primit o comunicare de deces de la spitalul din Timișoara.” 

Deși a trecut un sfert de secol de atunci, pe Cristina și-o amintește de parcă ar fi fost ieri. „Eu am anunțat atunci poliția”, spune doamna primar. „Venise de câteva zile cu fetița în Șemlac și mi s-a părut ciudat să o văd pe acea femeie apărând, din senin, cu un copil mărișor, cam 3 ani avea, blond, cu ochi albaștri. Mariana își făcea veacul atunci prin gara din Arad. Când am întrebat-o ce e cu fetița, mi-a zis că i-a dat-o o doamnă, în gara din București, să aibă grijă de ea, până se întoarce din Germania. Apoi, a zis că a găsit-o în tren. Iar anii trecuți, când am întrebat-o din nou, mi-a spus că era fata ei, făcută cu un blond. Eu cred că acest copil a fost luat pentru a fi dat mai departe, în adopție internațională. Știți că în anii aceia veneau străinii și plăteau bani mulți pentru copiii din România...” 

Știm. Mulți s-au îmbogățit din această afacere. Intermediari de copii, hoți precum Mariana, avocați, judecători, procurori, translatori. O întreagă mafie pe care nimeni n-a tras-o vreodată la răspundere. Deal-ul în care urma să fie traficată Cristina a picat doar pentru că primarul din Șemlac a avut o îndoială, văzând fetița, și a anunțat poliția. „Mai departe, cei din Șemlac au predat cazul mai sus, colegilor din Arad. Nu știu ce s-a întâmplat acolo, ce investigații au făcut”, spune Stoian Letiția. „Ȋnsă știu că Mariana Crăciun s-a dus cu adevărul în mormânt. Mie n-a vrut să mi-l spună niciodată, oricât am insistat.”

Cristina continuă să caute adevărul. Și-a spus povestea, în speranța că ea va ajunge la părinții biologici, iar ei o vor recunoaște. Din ceea ce i s-a întâmplat și din cea mai veche fotografie a ei, de la vârsta de 7 ani. Cristina știe că, după atâta amar de vreme, e greu să mai găsești adevărul. Ȋnsă știe și că nu poate să renunțe. „Când mă gândesc la familia mea naturală, sunt tristă... Mă întreb dacă am frați, surori. Să-i regăsesc, să-i văd și să-i îmbrățișez ar fi cel mai frumos cadou din viata mea”, mărturisește ea. „Nu îi condamn, oricare ar fi adevărul. Vreau să-l știu. Vrea să știu dacă ei m-au dat de bunăvoie sau dacă am fost furată. Iar dacă părinții mei citesc aceste rânduri, vreau să le transmit doar că... Ȋmi doresc mult să  vă cunosc și să vă îmbrățișez! Și nu trece zi fără să mă gândesc la voi.”

N.r. Dacă o puteți ajuta pe Cristina să-și găsească părinții, vă rugăm să ne trimiteți un mesaj pe adresa de e-mail: copiiidisparuti@gmail.com 

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews