Sute de oameni s-au strâns, sâmbătă, în incinta mănăstirii Curtea de Argeș, unde a avut loc parastasul de 40 de zile de la trecerea la cele veșnice a regelui Mihai I al României.

Slujba de pomenire a fost oficiată de un sobor de preoți în frunte cu arhiepiscopul Calinic al Argeșului și Muscelului, în vechea catedrală episcopală și regală ctitorită de Neagoe Basarab.

După încheierea slujbei a fost rostită o rugăciune la mormântul regelui Mihai I, aflat în pridvorul noii catedrale arhiepiscopale și regale, ridicată la intrarea în curtea mănăstirii. Momentul a fost unul privat, în interiorul catedralei având acces doar familia regală.

Profesorul Radu Baltasiu a scris pe blogul său despre legătura pe care Regele Mihai a avut-o cu poporul român.

„Sacrificiul și Lucrarea

Spunea cineva, după multe ore de stat la rând, la Sala Palatului, că moartea Regelui „nu e pentru politicieni, e pentru popor”. Cu alte cuvinte, moartea lui are un rost. Este parte a ceva. 

Centenarul Marii Uniri a început cu sacrificiul regelui românilor pe altarul conștiinței lor. Ceea ce înseamnă că Centenarul e mai mult decât spectacol, e lucrare.  

Sacrificiul este gestul prin care o comunitate își trimite spre cer ofranda, pentru mulțumire sau pentru îmbunarea sorții. Nu este însă, orice gest, este consacrat, pentru că prin el comunitatea încearcă să-și regăsească intrarea către Divinitate. 

Sacrificiul regelui înseamnă că și-a purtat crucea depărtării față de țară, iubind-o, murind tocmai la începutul aniversării Centenarului modernității noastre. Sacrificiul său mai este răbdarea să îl primim cum se cuvine, descoperindu-ne, de fapt, pe noi. Nu enumerăm aici ispitele care i-au stat în cale și pe care le-a parcurs cu demnitate*. 

Ce este drumul către Divinitate al unei comunități? Regăsirea rosturilor ei. Cum? Prin lucrare. Este îndemn să ne manifestăm lucrător în lume treziți fiind. Cu demnitate. Pentru că lucrarea are două părți: una vizibilă, cealaltă invizibilă. Dimensiunea invizibilă este tocmai trezvia noastră, „golirea de orice nălucire, ... paza minții”. (Filocalia IV, 42)

Într-o vreme pe care Eliade o numește teroarea istoriei, primirea regelui ca ofrandă a poporului român la Cel de Sus  este un respiro: să ieșim din rutina stresantă, care ne face tot mai neînțelegători unii cu alții, tot mai nelucrători unii față de alții, și să ne îndreptăm pe cărarea care trebuie ieșind din năluciri

Sacrificiul regelui este pentru ieșirea noastră din rătăcirea vremurilor.  Prin  chemare la paza minții pentru a înfăptui clăditor ceva. 

La scara României, lucrarea fiecăruia încă mai pâlpâie, dovadă că mai suntem o națiune întreagă, singura din statele întregite în acest colț de lume după primul război mondial. Este ziua țesută invizibil  de către marele absent din spațiul public, din presă, din manual, de  comunitatea tăcută: poporul român, așa cum e el, rătăcit în lume prin tinerii săi cei mai inteligenți și apți de muncă. 

Nu este acesta singurul motiv pentru care încă mai avem țara întreagă. Pentru că în absența unei clase politice, a unei pături intelectuale și a unei administrații competente și cu dragoste de neam,  mai degrabă lucrarea lui Ferdinand, a lui Brătianu și a Reginei Maria e mai trainică decât nimicnicia delăsătorilor și dușmanilor. Încă. 

Sacrificiul Regelui tuturor românilor este semnalul că România are nevoie de lucrări vizibile. Pornind de la marea emoție colectivă a ultimului drum al Regelui printre noi, ne dăm seama că este timpul să reînchegăm România prin reconectarea energiilor ei lucrătoare, pentru că urgența dintotdeauna a statului român de după Pacea de la Versailles a fost întemeierea sufletească a unității naționale. În felul acesta vom fructifica, în sfârșit, ceea ce pentru dușmani este slăbiciune: așezarea călare a Daciei pe cele trei direcții geopolitice care se interesectează la noi: Balcanii, Europa centrală și Europa de răsărit (cele „trei fețe ale României” - Golopenția, 154). Dar lucrarea sufletească înseamnă fapte: autostrăzi peste Carpați, susținerea familiei și a maternității, redarea demnității prin școală, dreptate prin justiție, nu doar cătușe, ridicarea satului și recuperarea țăranului risipit în lume. Va reuși sacrificiul regal să elibereze energia creatoare națională,  captivă azi între politicianismul parazit și neoliberalismul de import al unei străzi cu prea multă voință? Pentru că dacă este evident că avem o clasă politică ineptă, care își arondează administrația țării după chipul și asemănarea ei, avem o masă de tineri, destul de gureșă, care practică ceea ce Vulcănescu scria acum 70 de ani, „activismul prin disperare”: „Setoși de absolut, aceștia nu aspiră decât la faptă. La fapt, indiferent de sensul ei. Ei se aruncă, fără să știe clar în ce scop, în brațele unei credințe fanatice, la modă, pe care nu o mai discută ... . Aici, își găsesc un prim fel de absolut: sprijin turmei.

Acest fanatism îi face uneori îndârjiți, alteori le răpește discernământul. Și câte odată omenia.” (Vulcănescu, p.36) 

Până acum, singura lucrare vizibilă este aceea a Catedralei Mântuirii Neamului. Ne place sau nu, altă lucrare care să ne-o dedicăm, să ne închege, ca popor, nu avem.

 

Ultimul omagiu adus MS. Regele Mihai. Sala Palatului, 14 dec. 2017  

Emoție, multă emoție - pentru cei treziți și trezibili.  

„Un moment de clătire a minții” (Al. Paleologu în direct la TVR, cu prilejul trecerii Cortegiului Funerar Regal prin Curtea de Argeș) 

Spuneam la început că, pentru zeci de mii de oameni care au stat la rând pentru a-și aduce un ultim omagiu la Sala Tronului din Sala Palatului, totul a avut un rost. Ajungi la pătrunderea rosturilor în acest moment de pauză al marasmului istoric, prin reculegere.  

Cei care au reușit să se rânduiască astfel au avut parte de o experiență aparte, situată la legătura dintre lumea de aici și lumea de dincolo, mediată și aceasta de Rege: reculegerea, adică regăsirea cu tine însuți. Iar sensul regăsirii este, cum am văzut, trezirea, mai precis, trezvia. Pentru că omagiul adus celui care ne face să fim ceea ce alții se tot chinuie să ne ia, ne atinge și pe noi cu majestate: demnitatea. Românii au redevenit demni, și-au regăsit majestatea, caracterul de popor cu șira spinării, îngenunchind în fața regelui lor pe catafalc. Cei care au „sărit rândul” n-au avut timp să se reculeagă. Pentru că e nevoie de puțin pelerinaj interior pentru a afla ce e cu tine, mai ales când este vorba să te legi de celălalt, ca neam. Nu știu dacă politicienii care au venit, scurt, „să-și prezinte omagiile”, vor fi fost atinși de sentimentul acesta al demnității, de majestatea noastră. Aceasta înseamnă că nu de la actualul etaj politic va începe reconstrucția națională.

Ni s-a înfățișat, iată, încă un reflex al luminii sacrificiale regale.

Ne amintim că lui Stalin nu îi plăcea asta: omul nu trebuia să stea în genunchi, să se roage. Omul nu trebuia să se adune. Trebuia să execute fără să gândească - de aceea mintea omului era mereu scufundată într-o supă a cultului personalității dictatorului. Zinoviev, despre homo sovieticus: „Comunismul eliberează oamenii de îngenuncheat; aici e punctul psihologic al întregii probleme. Chiar dacă am dori să îngenunchem în fața puterii, n-am fi lăsați s-o facem. … Este interzis să îngenunchezi în comunism. În comunism omul este obligat să stea drepți … ochii deschiși și fixați servil către autorități.” (p.37-38)

Publicul nu doar că a îngenunchiat, dar și-a regăsit și principiul pe care trebuie să-l urmeze, și-a regăsit principele. O dublă victorie. Ceva deja prea mult pentru ce ne iubesc prea puțin.

Regele este singura instituție politică care face legătura dintre cer și pământ, guvernând pentru țărani - pentru oamenii țării, este dimensiunea voevodală a politicii românești. 

Regele e accesul la ideea organizatoare a spațiului, la principiu (principe/princeps). Ideea e capacitatea organizării mentale a spațiului prin producție, adică familie (neam) și credință, este Domnul  (Iorga).  

Ce înseamnă regele ca principiu de organizare națională? Este „simbolul unei națiuni care vroia să își recapete libertatea și dreptul la o viață normală." (Dinu C. Giurescu, p.51) 

Agentul guvernului SUA, prezent în Piața Palatului cu ocazia demonstrației din 8 nov 1945, nota în raportul său despre „rezistența fermă a poporului in fața tirului armelor, ca și cum se aflau în fața unui principiu." (Idem, p.57, s.n.) 

Ce principiu? Al Domnitorului, al domnului. Iorga. De fapt, principiu, princeps, este si domn. Domnul este principele țăranului - locuitorul țării. 

Iorga: 

„Din «dominus» a venit «Domn» al nostru. În viața poporului românesc nu s-a întâmplat nimic care să îngăduie a fixa o deosebire între vremea «împărătească» și vremea «domnească»...” (Iorga, „Hotare și spații naționale”, 1996 [1938], p.49) 

 „În fundul gândului nostru a fost totdeauna ideea supremă că un număr oarecare de oameni așezați pe un pământ determinat trebuie să fie «dominați», să aibă în fruntea lor un «Domn», prin care se înțelegea, ... Împăratul roman din Constantinopol, care era de fapt împărat a toată lumea. 

Putea să se întindă peste noi prin cucerire puterea unui rege al altui neam... ” („Hotare și spații naționale”, [1938], 1996, p.52) 

Dacă Biserica este instituția transcendentului, Regalitatea este principiul lucrător, iar forma concretă o ia omul țării, țăranul. Acum 100 de ani lucrurile erau mai simple: 80% dintre locuitori erau țărani. Acum, aceștia mai sunt circa 40% și nici nu se bucură de recunoaștere, statistica înghesuindu-i într-o vreme la rubrica „lucrător familial neremunerat”, media și intelectualul rasat îi exilează în zona conceptui de imitație a „fermierului”, iar clasa politică chiar s-a mândrit până nu de mult cu plecarea lui în străinătate, cea mai amplă bejenie colectivă din istoria noastră,  uitând că țărănescul și satul sunt singurele rezervoare ale bunului simț, omul postmodern umblând prin deșertul tolerării reciproce, în cel mai bun caz.

Deci, trebuie să înțelegem totdeauna pe regele românilor prin corelatul său, țăranul. În acest fel vom înțelege și efuziunea  celui 1 milion de romani la vizita Majestății Sale din 1992. 

Regalitatea la români nu a fost doar nobiliară, ca în Vest. Este suficientă o vizită la Sala Tronului, împânzită de tablouri votive cu motive țărănești, pentru a avea această revelație. „Carele cu boi” și „Țărăncuțele” lui Grigorescu nu sunt doar „nostalgii pășuniste” ale unei culturii „neevoluate”, sunt expresia unei alte așezări a ordinii pe aici. Aici ordinea e voievodală, întemeiată pe țăran.

Democrația la români este țărănească și în fruntea ei a fost dintotdeauna domnul, iar ultimul domn al românilor a fost Regele Mihai. Faptul că cei mai mulți dintre noi, nu mai suntem țărani, ca ocupație, e altă chestiune. Doar bunul simț. De aceea am îngenunchiat în fața Majestății Sale. Înmormântarea Regelui ne-a pus față în față cu bunul simț. Subit. Și dacă înțelegem acest fenomen, al circulației trăsăturilor între categoriile sociale, va fi un pas înainte în cunoașterea sociologică a României.

Sunt televiziuni care o tot țin cu „ultimul rege”. După  cum l-a condus pe ultimul drum poporul său, n-aș crede că e ultimul rege al românilor. 

 

Florile din urma Cortegiului Regal - Piața Unirii, la baza Dealului Patriarhiei, 16 dec. 2017

Florile din urma Sa, sunt certitudinea că minoritatea care contează și-a regăsit demnitatea. Și de aici, cu voia Domnului, ne-o vom fi regăsi toți. 

Centenarul. O clarificare

Noi nu sărbătorim doar 100 de ani de statalitate, cum le-ar plăcea unora. Statalitatea românească e cel puțin bimilenară, pe vremea când unii încă nici nu apăruseră prin stepele Extremului Orient. Sărbătorim un ciclu de demnitate națională, cel al apariției statului modern întregit, Marea Unire, și comemorăm sacrificiul celor aproape 800 mii de soldați și civili români din primul război mondial.”