Mircea Toplean, psiholog clinician, critică măsurile luate de serviciul pentru protecția copilului din Norvegia, Barnevernet, arată un articol publicat pe siteul hotnews.ro.

Acesta consideră că, în cazul unei plângeri precum cea din cazul familiei Bodnariu din Norvegia, trebuie ținut cont de copil, nu de aplicarea mecanică a legii.

"Legea nu se aplică mecanic. Oricine poate sesiza și amenda, conform legii, un comportament nepotrivit, dar nu oricine îl poate analiza în coordonatele sale reale.

Și de aici încolo - repet, în virtutea legii - rolul psihologului devine unul cheie. Trauma (orice traumă) se circumscrie prin relația dintre două lucruri: evenimentul propriu-zis (în cazul nostru bătaia) și o trăire subiectivă care e, într-adevăr, mai greu de delimitat, dar asta nu înseamnă că joacă un rol secundar în circumscrierea traumei, dimpotrivă, îi este definitorie. Ce vreau să spun este că trauma psihică nu se constată pur și simplu, ea se vădește în relația dintre un eveniment și răspunsul subiectiv la acel eveniment (în delimitarea răspunsului e nevoie într-adevăr de experiență și dexteritate terapeutică)", scrie el.

Acesta notează că atunci când se ia o măsură decisivă, precum cea luată de Barnevernet, ar trebui să existe "un dosar doldora de informații, a făcut o evaluare complexă a cazului și a inclus în acel dosar analiza detaliată și a altor indicatori traumatici, în afara bătăii, fără de care niciun specialist care se respectă nu ar vorbi de o traumă în toată regula".

"Ei bine, informatiile publice arata că lucrurile n-au stat deloc așa în cazul Bodnariu-Barnevernet. Am aflat de curând că, după separarea copiilor de părinți, nimeni nu a mai vorbit cu surorile Bodnariu, cele care și-au "dat de gol” părinții. Cu alte cuvinte, exact copiii în jurul cărora ar fi trebui să graviteze ancheta care lămurește amploarea traumei în funcție de care ar trebui să se ia o decizie sau alta, au fost trecuți cu vederea.  

Se pare că instituția la care ne referim respectă legea întocmai, jertfindu-i chiar pe cei în numele cărora acea lege este respectată. Ai crede că menirea acestei instituții este aceea de a proteja copilul, nu legea în numele căreia îl protejează. Ai crede că rolul echipei de specialiști este acela de a face tot ce-i stă în putință pentru ca acelui copil să-i fie ma bine. Ai crede că deciziile radicale ar trebui să fie ultimele la care să se recurgă, după ce s-au luat deja toate celelalte măsuri potențial salvatoare/remediante, și asta tocmai pentru că, prin radicalitatea lor, primele fac și mai mult rău. Se pare că în cazul Barnevernet n-a fost așa", scrie Mircea Toplean.

Mai mult, acesta afirmă că separarea copiilor de părinți "în urma unor mărturisiri făcute chiar de ei, de copii, are un efect devastator asupra tuturor, ÎN PRIMUL RÂND asupra copiilor denunțător. Aceștia vor trăi cu un copleșitor sentiment de vinovăție. Vinovăția că și-au trădat fatal părinții generează cu ușurință un nucleu nevrotic, poate chiar psihotic. La trauma inițială se vor adăuga în curând altele, mult mai grave și mai greu de reparat".

În ceea ce privește rolul pe care corecția fizică îl îndeplinește în familie, Mircea Toplean are o privire nuanțată.

Psihologul consideră că mulți părinți suferă de vinovăție în fața copiilor din cauza faptului că muncesc prea mult și petrec prea puțin timp cu copiii. Din acest motiv, ei devin incapabili de a lua decizii structurante, formatoare.

"Copilul pe care l-a nedreptățit trebuie re-îndreptățit acum compensatoriu, din plin. De aceea îl răsfață și-i îndeplinește absolut toate dorințele, renunțând la cea mai mică tușă disciplinară de teamă să nu-și pună odrasla în situația (inevitabil stresantă) de a se revolta. Acest părinte nu-și poate vedea copilul cu fruntea înnegurată. Ar fi prea mult pentru el. De fapt, pentru amândoi. Palma la fund, în ecuația asta, pare într-adevăr inacceptabilă.

Și atunci se naște retorica aceea compensatorie: "lasă copilul să se exprime!” pare a fi singura grijă pe care acest tip de părinte - nu mă feresc să-i spun hipster - o are (și e mândru că o are fiindcă îi pare extrem de onorabilă). Părintele hipster nu-și dă seama că, în felul acesta, nu-și încurajează deloc copilul "să se exprime” fiindcă exprimarea coerentă presupune ea însăși existența unei structuri. De fapt, copilul este încurajat să dea curs tuturor impulsurilor sale inevitabil haotice.

Părintele hipster uită - sau n-a știut niciodată - că orice copil, pe lângă nevoia de independență, mai are și altele - complementare, NU opuse: nevoia de disciplinare, de limitare, de structurare, de repere clare. De ce sunt acestea ignorate? Fiindcă pun părintele în situații complicate, jenante, iritante, stresante, lipsite de gratificație. Părintele hipster are nevoie să se uite în oglindă și să vadă un om minunat, un părinte oripilat de barbariile care au loc în familiile balcanice, un părinte aliat cu Barnevernet care scrie fudul și condescendent pe forumuri: "Bine le-a făcut" și "Îi bați, ți-i ia."

Cred cu tărie că nu bătaia este problema numărul 1 în familiile urbane din România. Ci răsfățul, incapacitatea părintelui de-și asuma un rol structurant în viața copilului său", conchide el.