Fără îndoială, inițiativa Coaliției pentru Familie (CpF) reprezintă unul dintre cele mai salutare demersuri civice din istoria post-decembristă a României. Această inițiativă civică, în care se exprimă maturizarea democratică a societății românești, a adus cu sine o mai mult decât necesară clarificare  a apelor atât de tulburi, de mâloase și de înșelătoare ce acoperă spațiul public românesc. Astfel, dacă până nu de mult, diverse personaje publice de la noi au tot scăldat-o și ne-au aburit cu diverse povestiri, basme și slogane despre conservatorism, liberal-conservatorism, iudeo-creștinism, etc., în momentul de față suntem definitiv și irevocabil lămuriți în privința materialului din care sunt croiți dumnealor: puși în fața opțiunii de a spune ”da” sau ”ba” față de inițiativa CpF, respectivii n-au mai avut unde să o cârmească cu obișnuitele câr-mâr de „dreapta” și au fost siliți să-și dea arama antihristică pe față.

Exercițiul de devoalare a identității reale prin poziționarea față de tema familiei, realizat până acum la nivelul indivizilor, se va repeta la scara națională în zilele de 6 și 7 octombrie, când vom avea prilejul să aflăm cât de creștină mai este cu adevărat „Grădina Maicii Domnului” din Carpați, cea până mai ieri (sau și în prezent?) campioană europeană la avorturi, dar altfel și în această toamnă (ca și în cele precedente) punctată de pelerinaje cu zeci și sute de mii de participanți la Sf. Parascheva, la Sf. Dumitru, la pr. Arsenie, etc., etc. În funcție de numărul milioanelor de cetățeni care se vor sinchisi să se deplaseze până la secția de votare și să pună ștampila pe opțiunea „Da”, vom afla care este cu adevărat starea de sănătate morală și mintală a acestei nații și cât mai contează pentru românii din vremea de acum învățătura Evangheliei, căreia acest popor îi datorează totul: identitatea națională, limba, și dăinuirea peste veacuri în acest colț de lume aflat, după vorba cronicarului, în ”calea tuturor răutăților”.

ImunoMedica


În aceste zile puține rămase până la referendum, când parcă toți dracii s-au dezlănțuit pe rețelele de socializare și pe televiziunile de partid și de stat paralel, se cuvine însă să fim conștienți că referendumul pentru familie nu este o simplă afacere internă a cetățenilor acestei țări și că, dimpotrivă, ceea ce se întâmplă în România are extraordinare și, pentru cei mai mulți dintre noi, nebănuite implicații la nivel european și poate chiar global. Date fiind aceste implicații și mizele cu adevărat imense asociate cu referendumul pentru familie, am considerat ca fiind de datoria mea civică să scriu acest text în care voi trece în revistă câteva aspecte, mai puțin prezente în pătimașele dezbateri pubice privind referendumul cerut de cele 3 milioane de români. Aspectele pe care le prezint s-ar putea să ne ajute să înțelegem dintr-o perspectivă nouă atât importanța extraordinară a acestui demers civic unic în Europa, cât și reacțiile de care inițiativa CpF „s-a bucurat” atât din partea „societății civile” și a factorului politic din țara noastră.

1. Referendumul pentru familie și ”sterilizarea” îngrijorătorului potențial conservator al României în contextul prezentului tulbure și al viitorului incert al Uniunii Europene

2. Referendumul și conturarea unui uriaș bazin electoral conservator în România. Un prim aspect, extrem de important, legat de inițiativa Coaliției pentru Familie, este că a contribuit la scoaterea la lumină a consistentului segment din populația adultă a României care îmbrățișează valori îndeobște catalogatate ca fiind „conservatoare” și care se află sub influența nemijlocită a Bisericii. Evident că se știa și până acum că societatea românească este, din multe puncte de vedere, o societate „conservatoare” (cel puțin raportată la standardele de „liberalism” din alte țări europene) și că, în ciuda campaniilor mediatice implementate fără răgaz de mulți ani de zile, Biserica continuă să se bucure de încredere ridicată în rândul populației. Totuși, până acum nimeni n-a putut să dea o măsură cât de cât exact a sectorului social conservator care, la o adică, ar putea fi mobilizat civic și, eventual, politic. Mulțumită demersurilor realizate de Coaliția pentru Familie, în sinergie cu principalele culte religioase din România, am aflat că cel puțin 3 milioane de români sunt dispuși să susțină o cauză devenită, în contextul nebuniei ”progresiste” promovate de forțele aflate la putere în Occident, punct central în agregare a rezistenței ”conservatoare” față de agenda ”progresistă”: apărarea familiei.
 
Numărul exact al cetățenilor români care susțin acestă cauză ”conservatoare”, aflată în răspăr cu ”normele” și ”indicațiile prețioase” venite de Bruxelles / Washington, se va afla după 6-7 octombrie. Acest număr, rezultat prin însumarea cetățenilor ce vor binevoi să facă efortul de a se deplasa până la cabina de vot pentru a susține afirmația că ”1+1=2” (adică faptul că familia poate fi întemeiată doar între un bărbat și o femeie), va reprezenta o măsurătoare sigură și realistă a segmentului de populație cu drept de vot care, la o adică, ar putea fi țintit și mobilizat, civic și posibil că și electoral, pentru susținerea cauzelor ”conservatoare” în România.

Pe lângă estimarea ordinului de mărime a potențialului public conservator din România, inițiativa Coaliției pentru Familie a contribuit din  plin la coagularea acestui public prin declanșarea unui mai mult decât necesar proces de decantare și clarificare a identității și opțiunilor culturale, civice și, eventual, politice pe care le au cetățenii cu drept de vot ai acestei țări. În fapt, mult hulita ”dezbinare” imputată Coaliției pentru Familiei, ba chiar Bisericii, nu reprezintă altceva decât începutul unui firesc proces de constituire a unui clivaj cultural și, posibil, electoral, într-o țară eminamente creștin-ortodoxă peste care s-a dezlănțuit uraganul revoluției permanente progresiste teleghidate de elitele aflate la putere în Occident. Ce e surprinzător este nu faptul că acest clivaj apare ci, mai degrabă, că reacția de delimitare de consecințele ultime ale integrării în modelul economic, politic și cultural occidental post-creștin (dar cu evidente trăsături proto-antihristice) a apărut așa de târziu într-o țară în care, spre deosebire de ceea ce se întâmplă în Occident (unde la orașe bisericile se prefac în moschei, crâșme, hoteluri sau pur și simplu se dărâmă, iar la țară mănăstiri cu o istorie milenară se închid din lipsă de vocații monahale) frecvența duminicală la liturghie rămâne destul de ridicată deopotrivă la sat și la oraș iar ritmul de construire de noi biserici și de deschidere de noi mănăstiri continuă să fie impresionat, deși, evident, sub intensitatea primelor două decenii de după 1989.

Realitatea este că, sub impulsul catalizator al inițiativei Coaliției pentru Familie, românul cu frecvență la Biserică dă semne de ”deșteptare” din somul cel de moarte al nălucirilor hipnotice fixate pe fantasma integrării fără rest în Babilonul multicultural al Occidentului secularizat  și că, oameni altfel cât se poate de diverși, dar uniți de credința în Dumnezeul Treimic și în lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos, s-au regăsit de aceeași parte a baricadei, luptând pentru familie. În ultimele luni am aflat cine este pro- și cine este contra familiei (și în subsidiar, cine este pentru și împotriva eliminării ultimelor principii creștine din ordinea juridică și socială din această țară), iar linia de despărțire ireconciliabilă care s-a conturat între ”prietenii” și ”dușmanii” ”familiei tradiționale” în România are toate șansele să devină o falie tectonică determinantă pentru peisajul cultural, civic și, posibil, chiar politic din țara noastră. Faptul acesta nu avea cum să le scape celor care înțeleg imensele implicații pe care le poate avea apariția acestei ”falii tectonice” pentru generarea unor eventuale cutremure civice, culturale, politice și chiar geopolitice nu doar în România, dar și în”Europa unită”.

3. 3.000.000 – ”numărul magic” pentru a deține puterea în România

O coincidență interesantă face ca numărul semnăturilor date de cetățenii României pentru  susținerea inițiativei Coaliției pentru Familie să fie practic foarte apropiat de ordinul de mărime al bazinului electoral care asigură obținerea puterii legistative și executive (mai puțin demnitatea prezidențială) în țara noastră: 3.000.000 – 3.500.000 voturi. PSD-ul se află astăzi confortabil la putere pentru că la alegerile din 2016 a obținut 3.200.000 de voturi.  Epoca Traian Băsescu s-a deschis cu scorul similar (aprox. 3.200.000 voturi) obținut de Alianța DA la alegerile din toama anului 2004. Niciodată în epoca post Ion Iliescu un partid aflat în competiție electorală n-a reușit să treacă de unul singur de pragul 3.500.000 de voturi (excepția o reprezintă alianța electorală USL între PSD și PNL, menită să pună capăt înainte de termen celui de-al doilea mandat al lui Băsescu, care a obținut vreo 4.400.000 de voturi la alegerile parlamentare din 2012).

Plecând de la constatarea factuală că, în condițiile actualului sistem din România, o forță politică care obține sprijinul a 3.000.000 de cetățeni are toate șansele să intre în cărțile pentru obținerea puterii, începem să înțelegem parcă ceva mai bine reacțiile adverse cu care a fost întâmpinată inițiativa CpF din partea întregului spectru politic și a ”societății civile”, precum și să descifrăm parțial ”logica” manevrelor de amânare și decredibilizare cu care a fost gestionată inițiativa CpF de către factorii de decizie politică, legislativă și mediatică din țara noastră. Și începem parcă să avem o bănuială în privința resorturilor care explică decizia PSD de a organiza rapid și oarecum „pe șestache” referendumul pentru familie în toamna anului 2018, după ani și luni de tergiversări și amânari, dar încă în timp util pentru  a permite „calmarea spiritelor” și dezamorsarea energiilor civice și politice catalizate de inițiativa CpF înainte de începerea unui nou ciclu electoral, odată cu alegerile europarlamentare din 2019.

1. „Sterilizarea” potențialuluiui bazin electoral conservator – chestiune de viață și de moarte pentru clasa politică actuală din România

Referendumul din 6-7 octombrie va da dimensiunea reală a electoratului din România care este sensibil la subiectul, ajuns în vremea noastră să fie etichetat ca fiind eminamente „conservator”, al menținerii și apărării familiei naturale, constituită prin uniunea între un bărbat și o femeie. Rămâne de văzut care va fi dimensiunea reală a bazinului electoral potențial conservator și dacă această dimensiune va fi semnificativ diferită de numărul de 3 milioane al cetățenilor care au semnat pentru inițiativa CpF. Rămâne de văzut, de asemenea, care va fi contribuția reală a partidului de guvernământ la ce se va întâmpla de fapt în teritoriu în aceste zile și la generarea cifrelor finale ale ratei de participare la vot.

Nu trebuie să ne facem însă niciun fel de iluzii: deși în aceste zile a crescut amețitor numărul politicienilor (în special din PSD) care „semnalizează la dreapta” (prin declarații de tot felul în favoarea „familiei tradiționale”), în realitate PSD în mod obligatoriu  va „vira la stânga” și va face tot posibilul pentru a îngroapa definitiv tema pusă pe agenda publică de inițiativa CpF, eventual prin tot felul de trocuri murdare, de genul celui ventilat de reprezentanții puterii tocmai în Săptămâna Patimilor din această primăvară („referendumul  la schimb cu parteneriatul civil”). Indiferent cât de sinceri pot fi unii din membrii PSD în susținerea demersului CpF (și fără îndoială că există și din aceștia, în special din rândul „primarilor pe viață” PSD din unele orașe mici sau comune), atât din punct de vedere al afilierilor și obediențelor internaționale ale acestui partid, cât și din punct de vedere al strategiei electorale pentru PSD va fi extrem de important ca tema „familiei” să înceteze a mai fi factor de agregare civică și, eventual, politică în spațiul public românesc.

În fapt, „sterilizarea” politică a energiilor și agregărilor civice declanșate de inițiativa CpF va fi în următoarea perioadă o sarcină de importanță capitală pentru întreaga clasă politică din România și, în mod particular, pentru PSD. Varianta cea mai favorabilă pentru PSD (și pe care, probabil, mizează politicienii PSD care-și declamă în public cu emfază dorința de vota „Da” la referendum) va fi aceea în care, în viitorul ciclu electoral sau cel puțin în prima etapă, până la alegerile parlamentare din 2020, acest partid va putea exploata capitalul de simpatie câștigat în rândul „popilor” și al „pupătorilor de moaște” prin organizarea referendumului în vederea obținerii unor scoruri confortabile la alegerile europarlamentare, locale și parlamentare care urmează. În faza a doua, PSD, după ce va fi din nou cu toți sacii în căruță, va putea să-și îndeplinească cu prisosință angajamentele față de „partnerii externi” în privința „drepturilor minorităților sexuale”, a „educației pentru diversitate” și, de ce nu, și în privința „cotelor obligatorii de imigranți”.

Varianta cea mai puțin favorabilă și care, în anumite condiții ar putea deveni una de coșmar pentru PSD și pentru curatorii externi ai acestui partid, ar fi aceea în care bazinul electoral conservator din România, aflat deocamdată în starea de potențialitate, ar deveni realitate prin acțiunea unor antreprenori politici dedicați, talentați și cu resurse adecvate pentru a putea da o expresie politică bine articulată atât respingerii organice pe care marea majoritate a românilor o au față de agenda "progresită” aflată la putere pe plan european și internațional ("mariaj homosexual”, "multiculturalism”, "cote obligatorii de imigranți”, etc.), cât și pentru a asigura o guvernare competentă, eficientă și imună la presiunea grupurilor de interese nelegitime din interior dar și din exterior. Dacă pe piața politică din Romania ar apărea un astfel de partid, cu un caracter creștin clar și răspicat, capabil să-și asume fără rezerve și fără absolut niciun compromis agenda apărării familiei și a re-afirmării suveranității naționale (măcar pe dimensiunea suveranității culturale și a dreptului ne-negociabil de a avea pe plan intern o ordine socială compatibilă cu identitatea creștină a acestui popor, fără "parteneriate civile” și fără "educație pentru diversitate”) dar și capabil să exercite orice fărâmă de putere câștigată electoral în mod responsabil, eficient și competent, atunci zilele PSD-ului ar fi, dacă nu numărate, în orice caz mult, mult mai grele.

În consecință, să nu vă mirați prea tare dacă în zilele și în lunile ce vin se vor întâmpla lucruri ciudate în legătura cu referendumul și cu ce va urma după. Asemenea cu cei care și-au dat arama pe față în zilele de dinaintea referendumului, mulți din politicienii (din PSD și nu numai), care în prezent își declamă  pretinsa susținere față de "familia tradițională”, își vor da adevărata lor măsură prin modul în care vor gestiona rezultatul referendumului (indiferent care va fi acesta). "Sterilizarea” potențialului bazin electoral conservator din România va fi o prioritate majoră pentru politicienii noștri din tot spectrul politic (inclusiv din PSD) și nu doar din rațiuni de politică internă.
 

1. Îngroparea referendumului și prevenirea coagulării unui pol conservator în România – sarcină de serviciu de importanță "europeană”
 
E aproape un truism să spui astăzi că Uniunea Europeană se găsește în prezent cel  mai tulbure moment din momentul inițierii acestui experiment politic în care s-au copt și au dat în roadă semințele ”iluminismului” european. Toată lumea are o idee despre cum s-au tulburat, parcă din senin, apele integrării europene ”tot mai strânse”: părăsirea bărcii comunitare de către Albionul cel (a câta oară?) perfid prin Brexit, impactul devastator al monedei euro asupra economiilor mai puțin dezvoltate din periferia sudică și estică a UE, afluxul milioanelor de noi veniți din țările cu demografie viguroasă din Africa și Asia, islamizarea ireversibilă a unor vaste areale urbane din Occident, cascada de antentate teroriste islamiste (devenite „for ever” parte a ”cotidianului european”), recuzarea (deocamdată tacită) de către statul post-național a obligației de proteja viața și proprietatea locuitorilor băștinași de rând, etc., etc., etc.

Crizele sunt multiple și pe toate planurile, dar ”iluminata” elită conducătoare de la Bruxelles și din țările cheie ale UE nu dă niciun semn că a tras vreo altă concluzie în afara necesității de avea ”mai multă Europă”, ”mai multă integrare”, ”mai mult multiculturalism”, ”mai mulți imigranți”, ”mai multe economii în zona euro”,  ”mai multe țări în Uniunea Europeană” (prin integrarea ”Balcanilor de Vest”), ba chiar și ”mai multe forme de de familie” și ”mai multe sexe” (prin introducerea ”opțiunii” de a avea un sex suplimentar, pe lângă cel natural, de bărbat și femeie, în actele oficiale ale unor state membre UE). Înaintăm neabătut, tovarăși, exact ca în celălalt experiment ”științific”, sfârșit cu colapsul bine-cunoscut din 1989.

După cum arată ”starea Uniunii” în momentul de față, este foarte probabil că în următorii 4-5 ani (în orice caz, în decursul următorului ”cincinal european” de șapte ani de după 2020) chestiunea ”integrării europene tot mai strânse” se va tranșa definitiv. Vom avea, astfel, fie o evoluție către formula ”supra-statului” european (Statele Unite ale Europei), care va avea tot eșafodajul de instituții ale unui stat federal, și în primul rând o armată, poliție și servicii secrete federale (bașca, ca și consecință absolut necesară a acestei evoluții, o rată a populației adulte încarcerate situată cel puțin la nivelul celei înregistrată în SUA, inclusiv sau mai ales pentru motive de ”incorectitudine politică”), fie către o altă formulă, în care politicile europene vor fi structurate într-o mai mică măsură de exigențele utopiei ”democrației liberale” și mai mult de nevoile fundamentale ale europenilor obișnuiți (recâștigarea dreptului de a ieși pe stradă fără a fi afectat de riscul semnificativ de a fi înjunghiat sau aruncat în aer pe fundal de răgnete cu ”Allahu Akbar”, siguranța zilei de mâine, capacitatea de a-ți crește copii în conformitate cu valorile și identitatea culturală proprie, etc.).

Vor urma, cu siguranță, câțiva ani complicați, în care pe teritoriului bătrânului continent diverse forțe se vor confrunta într-un joc politic și geopolitic deosebit de complex care va determina soarta „integrării europene” (și, ca un corolar, șansele de supraviețuire a națiunilor europene, cândva creștine, într-un context geopolitic deosebit de complicat, marcat în mod fundamental de discrepanța structurală dintre dinamica demografică a popoarelor europene post-creștine și cea a populațiilor în plină explozie demografică din lumea islamică vecină și rămâne de văzut cât de și până când și ”pretină”). Nu intru în detalii suplimentare pe această temă esențială (dar ignorată cu brio și cu o superbie de tip „prostului satului” în Țara Românească), și mă mărginesc să semnalizez faptul că nu atât ascensiunea așa-numitului „populism” în țările din nucleul dur al Uniunii Europene (prin partide precum „Alternative fuer Deutschland” în Germania, „Rassemblement National” în Franța sau „Movimento 5 Stelle” în Italia) reprezintă principalul obscol în direcția evoluției viitoare către supra-statul federal european corect-politic, ci statele est-europene precum Ungaria și Polonia, în care, în contextul menținerii unei practici religioase creștine semnificative și a unui fundal social eminamente conservator, la putere au ajuns și au rămas forțe politice conservatoare (FIDESZ, PiS). Spre surprinderea multora, aceste forțe politice din Europa  Centrală au dovedit că au capacitatea efectivă de a pune în practică politice în răspăr cu „indicațiile prețioase” de la Bruxelles.

Fondul creștin și social-consevator al Europei Centrale și Răsărite (păstrat, în mod paradoxal, mai bine sub comunism decât sub rotativa cu componentă „creștin-democrată” din Europa Occidentală post-belică) rămâne obstacolul cel mai important în calea desăvărșirii prin firească radicalizare iacobină a proiectului iluminist al edificării Uniunii Europene ca Respublica Post- et Anti-Christiana („anti” în sensul său originar, care înseamnă atât „împotriva” cât și „în loc de”). Trebuie subliniat însă că acest fond cultural creștin (care, dat fiind contextul actual, ar putea fi caracterizat, cu o anumită îngăduință, ca având și o anumită dimensiune „kathehonică”) rămâne un obstacol în fața utopiei Europei Unite întru umanism post-/ anti-creștin doar atâta vreme cât forțele politice conservatoare din Europa de Est rămân la putere și au o posibilitate reală de a influența jocul politic din Uniunea Europeană și din lume (posibilitate pe care nu o vor avea niciodată, sau nu înainte de colapsul ipotetic al UE, așa-zisele partide populiste din Germania și Franța, cărora din start le este interzis accesul în „arcana imperii” și la resursele „statului profund”).

După acestă această foartă sumară și (inevitabil) caricaturală trecere în revistă a contextului în care ne este dat să trăim, este timpul să revenim la România noastră și să înțelegem de ce în ultima vreme toți dracii s-au dezlănțuit împotriva inițiativei Coaliției pentru Familie, prin care s-a manifestat plenar pentru prima dată în arena civică fondul creștin al societății românești. Această inițiativă, altfel cât se poate de legitimă și de democratică, poate da frisoane unora care au mizat pe faptul că în „afacerile europene” România politicienilor corupți și șantajabili din rotativa socialist-liberală va rămâne pe termen nelimitat același jalnic slugostat, incapabil să articuleze vreo poziție proprie și care va rămâne mereu dispus să iscălească tot ce i se pune înainte și să se conformeze cu tot ce poruncesc „instituțiile europene”. Din păcate pentru dumnealor, iată că, deși n-au crâcnit deloc cât politicienii i-au trădat și le-au vândut pământul, pădurile, bogățiile solulului, șamd, când a fost să li se ia și sufletul valahii s-au răsculat încă odată sub conducerea „popilor”!

"Răscoala valahă cu referendumul din 2018" riscă să devină o "problemă europeană” pentru că inițiativa CpF sugerează că nu se poate exclude cu totul posibilitatea ca la un moment dat, într-un viitor nu prea îndepărtat, consevatorismul cultural din România să-și găsească o expresie politică comparabilă din anumite puncte de vedere cu "revoluțiile conservatoare" și "frondele anti-Bruxelles” din Ungaria sau Polonia.

Nu v-ați pus niciodată întrebarea cum s-ar mișca lucrurile în Uniunea Europeană dacă în domeniul ”afacerilor europene” care chiar contează (moneda euro, imigrația) România s-ar bucura măcar de un sfert de automia pe care și-o permit state precum Cehia sau Slovacia? Ca să nu mai vorbim de varianta (utopică cu actuala clasă politică) în care o Românie condusă de o forță politică conservatoare și patriotică s-ar alătura Poloniei și Ungariei în efortul de influențare a politicilor europene? Păi o astfel de ”revoluție conservatoare” în România ar avea un impact critic în direcția consolidării profilului identitar propriu al Estului European și în accentuarea clivajului cultural tot mai adânc care se cască între țările din Occidentul secularizat (unde până și țările cândva profund catolice, precum Irlanda sau Malta, au ajuns să introducă prin vot popular „familia pentru toți”) și țările din Răsărit, ce rămân (cel puțin deocamdată) fidele modelului cultural european tradițional creștin. Consolidarea acestui clivaj cultural ar bloca pe termen nelimitat proiectul unificării Europei într-o formulă federală.

În consecință, să nu vă faceți iluzii în ceea ce privește rezutatul acestui exercițiu suprem de democrație care este referendumul. Chiar în varianta în care s-ar întruni cvorumul necesar pentru validarea referendumului pentru familie, paleta de tertipuri și mânării legislative în cadrul regimului de "democrație liberală europeană” este suficient de largă și de flexibilă pentru a permite torpilarea voinței populare incorectă-politic în fel și chip (amânări sine die sub tot felul de pretexte juridico-constituționale, anularea de facto a voinței popular exprimate la referendum prin introducerea rapidă, eventual prin HG, a "parteneriatului civil”, etc., etc.,).

Așa că, în cazul, puțin probabil, în care PSD-ul nu-și va face bine treaba cu organizarea referendumului și cu numărătoarea votulurilor, vom vedea cum problema definirii familiei în România va deveni subit o problemă de interes european iar îngroparea rezultatului referendumului și, în subsidiar, pevenirea coagulării unui pol conservator de acțiune în România va deveni o prioritară sarcină de serviciu pentru diverse agenții, agenturi, rețele "civice”, ONG-uri, șamd.

Pur și simplu, în contextul geopolitic tulbure în care ne este dat să trăim, a-i lăsa pe români să afirme că în țara lor "1+1 = 2” (sau că familia poate fi întemeiată doar prin căsătoria dintre un bărbat și o femeie) a ajuns să fie un factor de risc la adresa viitorului plan cincinal de unificare europeană. 

1.Referendumul românesc pentru familie din perspectivă globală: prima răscoală valahă împotriva "noii ordini mondiale”

Cum s-a schimbat lumea în așa fel încât în Anno Domini 2018 a devenit necesar ca poporul unei țări care  are (încă?) crucea pe stema statului trebuie să se mobilizeze și să ceară referendum pentru o înscrie în Constituție o precizare de tipul "1+1 = 2” sau, mai precis, că, într-o țară de tradiție creștină, familia poate fi întemeiată doar prin căsătoria dintre un bărbat și o femeie?

Povestea este mai complexă și, din păcate, adevăratul fundal al problemei este ignorat cu desăvârșire în discuțiile pătimașe de la noi. Dată fiind complexitatea problemei, în cele ce urmează nu pot decât să mă limitez la a prezenta (foarte pe scurt și inevitabil caricatural și simplificator) câteva aspecte de importanță critică din dinamica transformărilor cu adevărat fără precedent în istoria civilizației occidentale care ne-au dus în situația de acum, în care acceptarea homosexualității și a mincinoasei "familii pentru toți”, au devenit condiții obligatorii pentru obținerea certificatului de "corectitudine politică” în "Europa unită”, dar tot mai substituită.

II.1. "Familia homosexuală” – o altă consecință a logicii de ”substituire” specifică pentru marea mutație civilizațională din Occidentul post-creștin

Pentru a merge la esență, trebuie subliniat de la bun început că "lumea în care trăim” și care e populată nu doar de tehnologii fără precedent în istorie, dar și de forme de viață socială iarăși fără precedent istoric (cum este aberanta  "familie homosexuală”) își are originea în anii 60 ai secolului trecut. În acea decadă fatidică în "lumea liberă” din Occident s-au concentrat o serie de evenimente și procese, aparent nu foarte spectaculoase și fără legătură între ele, care însă însumate sunt responsabile pentru generarea unei adevărate mutații de matrice civilizațională. Evident, unele procese din cadrul acestui proces de mutație civilizațională au fost inițiate mai devreme iar altele s-au prelungit până în anii 70 și mai târziu.

Faptul esențial este însă că în acea perioadă a avut loc în Occident o schimbare structurală de profunzime care a marcat, mai mult sau mai puțin definitiv, ieșirea Occidentului din lunga durată a istoriei sale creștine și începutul unei nou ere, în care, atunci când nu sunt relegate la nivelul muzeelor și al prăfuitelor "tradiții istorice”, ideile și formele de viață specific creștine sunt substituite prin idei și forme aparent de inspirație umanist-creștină, dar care, în esență, nu mai au nimic de-a face cu creștinismul (aceste forme putând fi catalogate în mod cât se poate de justificat ca fiind de-a dreptul "proto-antihristice”).

Cel mai important eveniment al lumii occidentale în anii 60 a fost, fără îndoială, Conciliul Vatican II, ale cărui roade s-au văzut peste timp în criza fără precedent istoric prin care trece Biserica Romano-Catolică. Catastrofa teologică a celui de-al II-lea Conciliu de la Vatican a avut apoi reverberații diverse pe multiple planuri culturale și sociale (scăderea drastică a numărului catolicilor practicanți, prăbușirea demografică a țărilor cu o identitate marcată puternic de catolicism, etc., etc).

Nu voi face aici o trecere în revistă (fie și sumară) a altor evenimente și procese direct responsabile pentru generarea marii mutații civilizaționale din Occidentul celei de a doua jumătăți a secolului al XX-lea. Mă voi mărgini să subliniez un singur aspect, foarte important pentru tematica acestui articol: chestiunea demografică.

În anii 60 ai secolului trecut apar pentru primele rapoarte ale unor organizații și rețele internaționale aparent fără afiliere statală directă, precum Clubul de la Roma, (platforme vizibile prin care, printre altele, "opinia publică mondială” e frăgezită și pregătită pentru decizii deja luate) în care se trage alarma internațională asupra "limitelor creșterii” în societățile industriale sau în curs de industrializare ("Limits of Growth” e titulul unui faimos raport al Clubului de la Roma, tipărit în milioane de exemplare, în care se vehiculau predicții alarmiste privind viitorul omenirii). Problema nr. 1 identificată în aceste rapoarte ca fiind cea mai gravă amenințare pentru viitorul omenirii este creșterea demografică. În strânsă legătură cu creșterea demografică, o altă problemă identificată ca fiind o amenințare pentru viitorul omenirii a fost modelul de dezvoltare economică bazat pe industrializare și pe consumul ridicat de resurse naturale.

În consecință, începând cu anii 70, reducerea populației și schimbările modului de creștere economică bazat pe preponderența sectorului industrial consumator de resurse "ne-regenerabile” devin priorități de politică publică atât pentru statele cuprinse în multiplele forme de "multilateralism” occidental cât și pentru diversele organizații internaționale, aflate în diverse legături de obediență cu aceste state și cu elitele lumii occidentale. Rezultatele n-au întârziat să apară, în ciuda menținerii unei tendințe evidente de creștere a populației la nivel global.

Obiectivele strategice globale anunțate de la sfârșitul anilor 60 prin portavocea platformelor mondialiste de tipul Clubului de la Roma au fost traduse în practică prin diverse strategii implementate în ultimii 50 de ani, dintre care mă rezum să amintesc doar două.

În primul rând, modelul de creștere economică pe care s-a bazat lumea până în anii 70 a fost schimbat în mod radical, prin dez-industrializare și prin creșterea enormă a importanței sectorului financiar, care a ajuns să aibă în SUA și în alte țări din lumea occidentale valori care depășesc de multe ori valoarea celorlalte componente ale PIB. Problema e complexă dar și esențială pentru a înțelege lumea în care trăim și întâmplările ultimelor decenii, în primul rând căderea comunismului. În acest context nu pot decât să semnalizez rolul de "lovitură genială” pe care l-a jucat creșterea bruscă a prețului la energie în întreaga lume în urma războilui de Yom Kippur (consecință directă a altui eveniment major întâmplat în anii 60, Războiul de Șase Zile, soldat cu ocuparea Ierusalimului de către statul evreu). Mulțumită exploziei prețului hidrocarburilor în anii 70, dolarul a fost salvat ca și monedă cheie a sistemului finaciar internațional după abandonarea sistemului Bretton Woods, iar criza globală a datoriilor (pe lângă faptul că a mărit exponențial "cererea” de dolari a economiilor afectate de crize ale balanței de plăți) a generat, sub directa gestiune a instituțiilor financiare internaționale, nu doar o succesiune de "decenii pierdute” în numeroase țări (cu toate consecințele sociale și demografice de rigoare) dar a și dus, prin abandonarea modelelor de industrializare prin substituirea importurilor (printre care s-a încadrat și modelul economiilor planificate din Estul Europei), la coagularea economiei liberale globale, conturată definitiv după prăbușirea regimurilor comuniste.

În al doilea rând, viața socială din Occident și apoi din aproape întreaga lume a fost schimbată din temelie prin "revoluția culturală permanentă” declanșată în anii 60 în strânsă legătură, printre altele, cu activitățile unor corifei ai științelor (sic!) sociale din mediul universitar occidental, care au împins pe cele mai înalte culmi sinteza dintre Marx și Freud, predicată încă din anii 20-30 de Școala de la Frankfurt. Povestea este iarăși complexă și mă rezum să menționez că legitimizarea și valorizarea homosexualității și, în strânsă legătura cu aceasta, inventarea "teoriei genului” și impunerea acestei monstruoase făcături intelectuale pe post de adevăr canonic în mediul universitar și apoi în spațiul public și  în politicile sociale din lumea occidentale au servit de minune agendei îmbrățișate de elitele "lumii libere” în ceea ce privește reducerea populației.

Rezultatul contează, iar dincolo de vrăjeala pe bani grei despre "drepturi pentru toți”, "combaterea oricăror forme de discriminare”,   "love”,  "coming out” și "emancipare”, rezultatul strategic este că o populație în care un număr semnificativ de indivizi ajunge să aibă un stil de viață promiscuu, generator de multiple probleme de identitate și "orientare” sexuală, este o populație angajată în mod irevocabil pe drumul regresului demografic și al auto-extinției în decurs de câteva generații. Exact aceasta este situația în care se găsesc în momentul de față aproape toate popoarele care, până în urmă cu câteva decenii aveau o demografie pozitivă, bazată pe modelele familiale imprimate de tradiția creștină. Iar dacă tot am ajuns să aducem vorba de "tradiția creștină”, e cazul să observăm că impunerea "căsătoriei homosexuale” ca încoronare a revoluției culturale freudo-marxiste reprezintă un reper sigur pentru constatarea morții definitive și irevocabile a creștinismului într-o societate, cândva (preponderent) creștină. În plus, experiențele concrete din lumea occidentală dovedesc fără echivoc că impunerea "căsătoriei homosexuale” înseamnă inaugurarea unei epoci de persecuție fățișă a puținilor creștini practicanți rămași în aceste societăți în care sexul și diversele tipuri de identitate socială bazată pe așa-numita "orientare sexuală” au ajuns să se substituie religiei și afilierilor confesionale ca punct central al definirii identității indivizilor și grupuri sociale.

II.2 De la divergență la alinierea cu asupra de măsura: România și ”noua ordine mondială”

Dar să lăsăm Occidentul și să revenim în România noastră. Care sunt observațiile majore pe care le putem face dacă privim istoria ultimei jumătăți a secol a țării din perspectiva mega-tendințelor globale descrise (extrem de sumar și de caricatural) mai sus?

Într-un cuvânt, dacă e să rezumăm ce s-a întâmplat în România ultimei jumătăți de veac din perspectiva acestor mega-tendințe, atunci s-ar putea spune că țara noastra a trecut dintr-o extremă în alta: aproape jumătate de veac Romania comunistă a evoluat în contradicție cu tendințele globale, iar altă jumătate de veac și mai bine, țara noastră s-a aliniat cu asupra de măsură la tendințele globale, devenind un elev silitor și absolut ascutător al tuturor indicațiilor prețioase venite de la frații mai mari de la Apus, ca și de la diverse organisme și organe internaționale, europene și transnaționale.

Astfel, tocmai în anii în care elitele lumii occidentale au anunțat urbi et orbi necesitatea de a micșora populația globului și a de a reduce consumul de resurse "neregenerabile", statul român comunist, aflat sub conducerea lui Nicolae Ceaușescu, s-a angajat într-un ambițios proiect de industrializare după calapoadele cele mai rigide ale industrializării socialiste prin substituirea importurilor, în care creșterea susținută a populației țării / forței de muncă era o componentă esențială. Din 1966 (când statul comunist  a restricționat avortul) și până în decembrie 1989, România a implementat o politică pro-natalistă care s-a aflat în răspăr cu tendințele manifeste în aceeași perioadă în alte țări europene, inclusiv în țări conduse de partide "creștin-democrate" (care au legalizat în mod succesiv avortul și homosexualitatea). Tot în aceeași perioadă România a persistat într-un proiect de industrializare extensivă care a intrat într-o criză terminală în momentul în care, peste deficiențele inerente sistemului de economie planificată, s-a suprapus impactul celor două „șocuri ale petrolului" și, în subsidiar, „criza datoriilor", gestionată într-un mod sinucigaș de Nicolae Ceaușescu, cel care, concomitent, și-a înstrăinat orice urmă de suport popular (prin măsurile de austeritate impuse populației) și și-a ostilizat foștii „pretini" din Apus, cei care i-au sprijinit inițial desprinderea de URSS prin acordarea de împrumuturi generoase în valută forte.

Istoria de după 1990 este cunoscută în linii mari cunoscută (deși detaliile și actorii unor decizii cu impact critic asupra statului român vor rămâne ascunse pentru mult timp sau poate  "for ever"). Rezultatele contează.

Rezultatul strategic nr. 1 al epocii de democrație post-comunistă: prăbușirea demografică a România ca urmare a suprapunerii a cel puțin patru tipuri de cauze distincte, dar cu un anumit grad de interdependență: a) reacția inițială la politica natalistă a regimului Ceaușescu, b) consecințele economice și sociale ale "tranziției democratice”, c) exodul a milioane de români peste hotare, accelerat după integrarea în Uniunea Europeană, d) (last but not least) schimbările de mentalitate rezultate din "aculturalizarea” noilor generații de români la noile (non)valori și (anti)modele de comportament social și marital, importate din Occident, inclusiv prin programe finanțate cu bani grei de diverse ONG mai mult sau mai puțin de stat din "lumea liberă”. Dacă tendințele demografice conturate după 1990 continuă în următorul sfert de veac (și nu există niciun un semn că aceste tendințe vor fi stopate vreodată), atunci…. statul român își va fi adus o contribuție proprie la obiectivul de salvare a planetei prin reducerea presiunii demografice.

Rezultatul strategic nr. 2 – dezindustrializarea României – completă 200%, cu dispariția oricărei urme de suveranitate economică. Practic sistemul industrial construit înainte de 1989 a încetat să existe, în primul rând prin "succesul” programelor de „privatizare”, iar în al doilea (și cel mai important) rând prin transferul către alte state (sau mă rog, către "privații” de stat din alte țări) a tuturor sectoarelor strategice care contează pentru siguranța și suveranitatea unui stat. Dacă e să luăm în considerare starea reală a "suveranității economice” românești, expresia de "stat național, suveran și independent”, cu care se deschide textul broșuricii pe a cărui copertă scrie  "Constituția României", este absurdă, hilară și grotească, de râsul curcilor și a tuturor celor care iau o babană pensie specială pentru meritele de a fi apărat ….."suveranitatea și ordinea constituțională”.

În concluzie, România s-a aliniat întocmai și deplin la trendurile globale, răsturnând, într-un sfert de veac de regim democratic tendințele din ultimul sfert de veac de regim comunist prin depopularea accelerată, prin demantelarea industriei proprii și prin integrarea economică completă în structurile economice globale, însoțită de cedarea către centre de decizie extra-naționale a tuturor sistemelor strategice de care depinde bunăstarea propriului popor.

Adoptarea monedei euro (obiectiv a cărui oportunitate nu este pus sub semnul întrebării practic de nimeni în țara asta) va consfinți închiderea cercului procesului de "integrare europeană” și de aliniere completă, 1000 %, a României la modelul economic, social și cultural al Occidentului post-creștin, în așa fel încât, în prezumtivele viitoare State Unite ale Europei, România nu va mai fi decât o Mare Unitate de Administrare Fiscală de tip NUTS 1 în care, cel puțin pentru o vreme, se va continua folosirea limbii române, pe lângă engleză și pe lângă limbile arabă, kurdă, turcă, yoruba, swahili, șamd, vorbite de imigranții colonizați cu generozitate (conform cu principiul "solidarității europene în distribuirea cotelor de imigranți” ) de către guvernul federal de la Bruxelles.

Sau nu? Sau viitorul poate fi și altul, decât cel (pre)scris de arhitecții "Bravei Lumi Noi”, pentru  care, prin instaurarea "democrației liberale" și a capitalismului (global), umanitatea ajunge la  "sfârșitul istoriei"? Un viitor din care, după cum se vede din ce s-a întâmplat în cele mai înaintate democrații liberale din Apus, "familia homosexuală” e un ingredient cvasi-obligatoriu (la urma urmei, ce metodă mai bună de a pregăti sfârșitul, dacă nu al istoriei în sine, în orice caz al lungii durate a istoriei și matricii civilizaționale creștine, decât prin impunerea "căsătoriei pentru toți” pe fondul dezastrului demografic, social și moral provocat de revoluția culturală sexo-marxistă?).

II.3 ”Răscoala cu referendumul”  și  șansa constituirii unui ”voievodat” românesc autonom față de Babilonul ”progresist” și globalist

Nu știm cum va fi viitorul. Ce putem observa însă în prezent este că o masă critică de români dă semne că intenționează să refuze meniul complet al "integrării” în noul tip de societate (ba, s-ar putea spune și cu o anumită îndreptățire, noul tip de post-umanitate) conturat ca urmare a enormei mutații civilizaționale întâmplate în Occidentul ultimelor decenii, mutație prin care matricea civilizațională creștină (responsabilă pentru extraordinara poveste a civilizației occidentale) a fost substituită cu altceva (substituire care, la rândul său, e o consecință a substituirilor teologice întâmplate deja de ceva timp în viața spirituală din Occident).

Va fi posibilă în cadrul actualului sistem obținerea unei "autonomii culturale” pentru români, în așa fel încât să se ajungă la un echilibru acceptabil pentru ambele părți?  Echilibru între, pe de o parte, interesele geopolitice și economice ale centrelor de putere "euroatlantice” și, pe de altă parte, interesele unei mase critice de români, care, în consonanță cu identitatea lor culturală și religioasă, nu pot accepta impunerea mariajului homosexual ca instituție socială legitimă fără a renunța cu totul la orice urmă de identitate culturală creștină (în mod particular creștin-ortodoxă)?

Ca să lămuresc mai exact situația în care ne aflăm și tipul de "autonomie culturală” ce poate fi obținut în cadrul unui sistem politic / stăpâniri internaționale, voi recurge la două analogii istorice, care s-ar putea să ne ajute să înțelegem nu doar caracteristicile unice ale timpului în care ne este dat să trăim dar și să observăm o anumită repetiție, în prezent, a unor tipare istorice din trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat al poporului nostru.

Mai întâi, am să remarc faptul că un element specific pentru istoria cunoscută a poporului român a fost capacitatea românilor de a-și păstra identitatea și autonomia culturală proprie (în termenii de atunci, credința ortodoxă, legile și obiceiurile pământului) în pofida înglobării politice și economice a acestei părți de lume în marele imperiu islamic al turcilor otomani. Spre deosebire de toate popoarele ortodoxe din Balcani, românii au reușit (printr-un complicat complex de împrejurări, marcat deopotrivă de adaptarea pragmatică la regulile lumii otomane, dar și de rezistență armată acerbă în anumite momente critice) să-și păstreze autonomia religioasă, culturală și socială în ciuda "integrării” politice și economice cvasi-totale în sistemul turcocrație, fapt care a fost de o însemnătate absolut covârșitoare pentru constituirea culturii, limbii și a statalității române moderne.

Pentru a doua analogie haideți să trecem Carpații și să conștientizăm, măcar pentru o clipă, rolul absolut hotărâtor pe care Biserica Ortodoxă l-a jucat în păstrarea identității etnice și culturale a românilor trăitori veacuri la rândul într-o condiție de cvasi-complet apartheid politic și social pe teritoriile cuprinse sub stăpânirea Coroanei Sfântului Ștefan (din păcate, mă tem că generația hisptereilor tefeliști, care zbiară isteric pe străzile Clujului și Timișoarei "Vrem spitale, nu catedrale!", nu va fi în stare să facă niciodată acest exercițiu minimal de conștientizare istorică a propriilor rădăcini). "Preoți cu crucea în mână” (după cum scrie încă, așa de „incorect politic”, în Imnul Național) au condus masele de iobagi valahi pe drumul dăinurii peste veacuri iar atunci când stăpânirea a dorit nu numai cămașa și pielea de sub cămășa, dar a vrut să-i ia iobagului și credința strămoșească în nădejdea Învierii și a vieții de apoi, vulcanul valah, aparent stins, a izbucnit cu o forță care a zdrucinat din temelii așezămintele și socotelile stăpânirii. O astfel de izbucnire a vulcanului valah sub conducerea "preoților cu crucea în mână”, care a marcat definitiv configurația religioasă și culturală a Ardealului, cu consecințe până în ziua de astăzi, a fost "răscoala lui Sofronie” de la 1759-1761, numită după călugărul ortodox Sofronie de la Cioara, cel care a condus masivele mișcări populare prin care a fost ruinat definitiv proiectul uniunii complete a românilor ardeleni cu Biserica Romano-Catolică (un fel de "integrare europeană” avant la lettre în creștinismul occidental, deja afectat de sindromul substituirii).

Revenind în contemporaneitate după acest mic excurs istoric, aș vrea să subliniez faptul că ceea ce trăim în aceste zile nu este altceva decât o altă răscoală valahă sub inspirația "preoților cu crucea în mână”, de data asta împotriva integrării fără rest și fără urmă de autonomie într-un model cultural și civilizațional care, în ciuda sclipiciului, a reclamelor luminoase și a miliardelor de dolari pompate în re-educarea de după 1989, de dovedește a fi în mod funciar un model incompatibil cu credința creștină ortodoxă. În acest context, când spun credință creștină ortodoxă mă refer nu doar strict la Crezul împărtășit de membrii Bisericii Ortodoxe Române, ci și la membrii celorlalte confesiuni care aderă la fondul trinitar comun al tradiției creștine și care, din păcate, sunt confruntați în interiorul propriilor comunități cu orientări „creștin-liberale”, foarte deschise către ideea de împăcare cu stăpânitorii veacului de acum și cu ideologiile lor, printre care ideologia de gen și agenda LGBT reprezintă un ingredient esențial în politica de management demografic a prostimii devenită tot mai superfluă în condițiile avansării robotizării.

Așadar, cred că putem aprecia mai corect semnificația istorică a imensei mobilizări de energie românească care are loc în contextul inițiativei CpF dacă o încadrăm în șirul „răscoalelor valahe” pentru păstrarea identității de credință (și, ca un corolar, de neam). Atât prin modul de declanșare și de evoluție până acum, cât și prin orientarea legalistă, vizând, în cele din urmă, respectarea unor promisiuni inițiale date de stăpânire (cum ar fi făgăduințele că de acum vom trăi într-o adevărată„democrație”, în care chiar contează ce votează poporul sau că, mulțumită „subsidiarității” în Europa, fiecare nație își va putea păstra identitatea sa specifică), inițiativa CpF nu este altceva decât o „răscoală valahă” împotriva unei așezări a lumii („noua ordine mondială”) care, deși pare, în realitate nu mai are nimic în comun cu identitatea creștină originală a civilizației occidentale, pe care a substituit-o în mod cvasi-complet. Această operațiune de drăcească substituire își găsește o expresia fidelă și în procesul de înlocuire a familiei înțeleasă ca uniunea sacramentală între un bărbat și o femeie (căsătoria ca taină, fundamentată pe taina euharistiei) cu formula impusă de stăpânirea de acum sub paravanul „drepturilor omului”  și al „egalității pentru toți”, în care „familia” este în mod exclusiv o uniune juridică, sancționată de oficinile statului (și, eventual, celebrată și prin ceremoniile unor „biserici” antihristice), între doi sau mai mulți soți, de același sex sau de noi tipuri de „sexe” (al treilea, al patrulea, al n-lea „sex”), aceste noi tipuri de ”identități sexuale” fiind obținute și menținute prin operații chirugicale și prin tratamente hormonale, de preferință finanțate din bugetele publice.

Păi să nu ne mirăm că răbdătorul popor român, care a plecat capul și a înghițit tot ce i s-a servit ca fiind necesar în numele integrării în brava lume nouă, ”democrată” și „europeană” a properității pe „datorie”, când s-a văzut confruntat cu perspectiva ca, într-un mod absolut „democratic”, prin respectarea „principiilor statului de drept”, să fie obligat să introducă „partneriatul civil” și „căsătoria pentru toți”, a ieșit iarăși la răscoală sub conducerea „popilor”?! Mirarea este nu că s-a ”răsculat”, ci că i-a luat așa de mult ca să se deștepte din somnul cel de moarte al aburelilor post-decembriste și să se apuce să foloseasă instrumentele juridice și constituționale ale stăpânirii ”democratice” pentru a-și apăra singura instituție care i-a mai rămas (parțial) ”neintegrată” în Babilonul al veacului de acum: familia.

”Răscoala civică valahă” s-a declanșat iar în zilele de 6-7 octombrie se va vedea care îi este întinderea acestei răzmerițe împotriva ”noii ordini mondiale”, după mai bine de un sfert de veac în care România a fost poate cel mai ascultător slugostat din toată Eurasia.

Ce va fi după 6-7 octombrie?

Vom trăi și vom vedea. În orice caz, dacă este să contemplăm un sens strategic al acestei noi ”răscoale a lui Sofronie” împotriva ordinii globale din care ”căsătoria unisex” a devenit un ingredient obligatoriu (similar cu cardul de credit), atunci poate că ne va folosi să luăm în considerare celălalt exemplu istoric pe care l-am menționat mai devreme.

Pe scurt, opinia mea este că maximul pe care-l putem contempla în orizontul veacului de acum este câștigarea unei ”suveranități  / autonomii culturale” care să ne permită să ne păstrăm identitatea noastră proprie (marcată în mod hotărâtor de învățăturile și practicile Creștinismului Răsăritean) și să ne scutească, la abia un sfert de veac de la colapsul comunismului, de o nouă revoluție (de data asta preponderent ”culturală”) și de toate ingineriile sociale pe care nu încetează să le scorneasă mințile bolnave ale celor care consideră că omul se definește înainte de toate prin cele de sub pântece. Ne-a ajuns cu asupra de măsură revoluția marxist-leninistă, așa că trebuie să ne luptăm cu toate resursele disponibile în cadrul sistemului stăpânirii ”democrației liberale” de acum să nu devenim cobai și victime sigure ale revoluției freudo-marxiste, prin care sunt satanizate societățile care n-au avut ”norocul” să fie cucerite de Armata Roșie.

Analogia cu poziția cu totul specială pe care au avut-o țările române în cadrul sistemului celuilalt imperiu proto-antihristic, în Imperiul Otoman, poate ne va ajuta să înțelegem obiectivul strategic prin care se va putea da o soluție politică valabilă la problema fundamentală pusă pentru prima dată pe agenda publică de ”răscoala civică valahă” din 2016-2018.

Obiectivul strategic al generațiilor de români creștini de acum ar fi să obținem măcar cât au obținut, în condiții extrem de grele, voievozii noștri din trecut. Cu un preț enorm (un ocean de sânge și râuri de aur vărsate fără încetare în pântecele veșnic nesățios al Stambulului), domnitorii noștri au reușit până la urmă,  în ciuda enormei discrepanțe de putere dintre Leviatanul legii întunecate întins pe trei continente și cele două ”țărișoare” creștine de la gurile Dunării, să cârmească cu iscusință prin apele extrem de periculoase ale turcocrației în așa fel încât țara n-a pierit, poporul nu s-a lepădat de ortodoxie iar legea urâtorilor de Hristos nu s-a lăbărțat și peste moșia strămoșească a românilor.

În condițiile de vremurile de acum, când întunericul (proto)antihristic nu mai vine (deocamdată?) cu iataganul, ci cu aquis-ul comunitar sau cu ”consiliile de combatere a discriminării”, acest obiectiv strategic s-ar putea traduce în capacitatea de a menține controlul asupra fundamentelor morale și juridice ale ordinii sociale din țara noastră la nivelul statului național și în dreptul și capacitatea de a ne opune, cu toate mijloacele, încercărilor de a impune în țara noastră instituții și norme sociale absolut incompatibile cu credința creștină ortodoxă (gen ”parteneriate civile” sau ”căsătorii” între persoane de același sex, ”eutanasie”, etc.).

La final, două vești, una buna și una rea.

Vestea bună este că se poate. Da, se poate, cu inteligență, determinare și patriotism autentic se poate să-ți obții acest tip de autonomie / suveranitate culturală. O demonstrează cu asupra de măsură vecinii și prietenii noștri din Ungaria și Polonia. Viktor Orban nu numai că a reușit să înscrie creștinismul în noua constituție a Ungariei, dar prin rolul său extraordinar de important în blocarea inițiativelor de la Bruxelles în domeniul imigrației deja a făcut Istorie Europeană cu Majuscule. Toți europenii (inclusiv românii) trebuie să-i fie recunosctători acestui adevărat patriot maghiar pentru contribuția adusă la blocarea încercării de bate ultimul cui în sicriul națiunilor europene. Mai la nord, Polonia ne arată cum se poate trăi bine-merci sub tirul de amenințări ale eurocraților, care, atâta vreme cât n-au o armată și servicii secrete federale la dispoziție, nu pot decât să sufle praful de pe tobă statelor care și-au menținut instrumentele esențiale ale puterii statale sub comandă națională.

Veste rea este că absolut nimic nu se va putea face cu actuala clasă politică românească, compusă la nivel național aprope în exclusivitate din ispravnici, mameluci și ieniceri care nu pot să înțelegă în ruptul capului lor sec că idealul infantil al unei ”țări ca afară” devine de-a dreptul aberant și criminal în momentul în care a fi ”ca afară” înseamnă să imporți nu Codul lui Napoleon, ci "căsătoria” homosexuală. Din păcate, cum n-a fost niciodată în trecutul nostru, nici măcar în cele mai joase ceasuri ale regimului fanariot, realitatea tristă este că "boierii” noștri din vremea ”Anului Centenar” sunt, cu foarte rare excepții, fie tâmpiți (precum țața Leana, pusă mai mare peste Prima Isprăvnicie a țării), fie scopiți. Da, e un cuvânt dur, dar foarte potrivit pentru a descrie tiparul de exercitare a puterii în care se încadrează "conducătorii" noștri de acum: niște scopiți, indivizi lipsiți de orice bărbăție și viziune politică, care își datorează demnitățile înalte nu vredniciei proprii, ci marii ”calități” de a fi șantajabili, executabili și dispensabili în orice moment. Iar măsura jalnicei de lipse de bărbăție politică este dată de modul în care a fost și va fi "gestionat” subiectul "definirii / apărării familiei” de către "liderii” politici din România. Lașitatea și turpitudinea cu care s-au dat pe după cireș politicienii români, ignorând (în mod cu totul și cu totul inexplicabil după logica "competiției democratice”) un imens potențial electorat în curs de coagulare în jurul temei "apărării familiei” devoalează libertatea de mișcare de care (nu) se bucură cei care pretind că țin cârma treburilor publice din țara noastră. The worst is yet to come după 8 octombrie, când vom avea șansa să-i vedem pe marii noștri "bărbați de stat” dedându-se la cele mai josnice trucuri și trocuri politice pentru a îngropa rezultatul referendumului (oricare a fost acesta) și pentru a împinge pendulul acțiunii publice în favoarea antihristicielor schimbări ("parteneriat civil", etc) cerute nu neaparat de o cantitate (oricum neglijiabilă) de alegători interni, ci de cei care țin telecomanda la care răspund cu adevărat "conducătorii" statului român.

Referendumul pentru familie (indiferent de rezultatul acestuia și de ce vor face politicienii cu rezultat) va funcționa ca o imensă ”oglindă a adevărului” despre noi înșine, în care se va reflecta starea adevărată a întregii societății românești, nu doar a clasei politice. Mulțumită acestei largi consultări populare nu numai că vom afla care este dimensiunea potențialului electorat conservator din România, dar, concomitent, zeci, sute, mii, poate zeci de mii de cetățeni ai acestei țări vor trece printr-o experiență civică și (potențial) politică unică. Pentru unii din aceștia acestă experiență s-ar putea să aibă un rol catalizator și declanșator al deciziei de a se implica pe mai departe în viața publică în vederea apărării familiei firești și a menținerii în țara noastră a unei ordini juridice și sociale compatibilă cu învățătura Evangheliei și cu libera practică a religie creștine.

Așa că și în situația în care referendumul nu va atinge cvorumul necesar, ba chiar și dacă, prin absurd, numărul celor care vor vota DA la referendum va fi mai mic decât numărul celor care au semnat în favoarea inițiativei CpF, nu există niciun motiv de îngrijorare în condițiile în care un număr critic de creștini din România (de ordinul miilor / zecilor de mii de persoane) se vor hotărî să acționeze în mod inteligent, organizat, coordonat, pragmatic și disciplinat pentru a duce pe mai departe în spațiul public românesc războiul pe viață și pe moarte veșnică pentru apărarea familiei.

Acest război, început ca și în alte dăți, printr-o "răscoală” condusă de "preoți cu crucea în mână”, va putea fi purtat pe termen lung și cu sorți de izbândă doar dacă, în timp, din rândul creștinilor rămași să lupte în arena civică va răsări o elită creștină capabilă să recâșt