Măsurile luate de autorități restricționează sever anumite drepturi și libertăți fundamentale. Unul din ele este libertatea de circulație, altul este cel de asociere și întrunire (publică), iar ce ne interesează pe noi, cel mai mult, este cel al libertății religioase.

Cineva ar putea spune: având în vedere interesul public, astfel de restricții sunt de tip general, de prevenție, se aplică oricui, au un caracter provizoriu.

Raționamentul e doar aparent solid. Privind mai îndeaproape lucrurile, e subțire și, raportat la discursul public, este tendențios. În primul rând, restricțiile nu sunt chiar așa paușale cum crede lumea. Nu se aplică în toate sfere publice și nu limitează orice circuație. Ca să dau un exemplu poate forțat, în curând va avea loc cel mai mare exercițiu NATO, care va cuprinde și Europa de Est. Cu zeci de mii de soldați veniți de te miri unde. Șeful NATO a anunțat că nu va fi anulat (încă). Este evident un risc la mijloc, dacă intrăm pe logica prevenției și măsurilor excepționale, mai ales dacă ne gândim la gripa spaniolă care a tot fost invocată. Cercetătorii din zilele noastre nu se gândesc că gripa spaniolă a fost atât de contagioasă din cauza bisericilor (sigur nu au fost închise), ci mai ales din cauza deplasărilor nelimitate ale trupelor. Așadar, în realitate, nu vorbim despre riscuri stabilite științific și cert, ci vorbim mai ales de percepții.

Apoi, în documentul autorităților în care erau stabilite categoriile de risc pentru adunări publice, cele religioase erau marcate cu grad ridicat de risc. Eu mă întreb - pe ce bază? Pentru că ni se pare nouă? Există date care să ateste că adunările religioase de orice tip sunt mai periculoase față de altele? Cu grad mai ridicat de risc? La modul intuitiv (și e clar că tot intuitiv au raționat și autoritățile, nu „științific”), eu aș zice dimpotrivă - adunările religioase prezintă un risc mai scăzut ca alte tipuri de aglomerări publice. De ce? Păi, în primul rând, marea majoritate nu sunt aglomerări anonime, ci e vorba de comunități parohiale. De oameni care se cunosc și care interacționează frecvent, spre deosebire de orice alt spațiu public - mijloc de transport, mall, stadion, magazin, farmacie, spital. În al doilea rând, dacă ne gândim la euharistie, dar chiar și la simpla participare la slujbe, preotul, de regulă, cunoaște respectiva comunitate. Nimeni nu se împărtășește de capul lui. Trebuie să ai o binecuvântare în acest sens. Există filtre de participare, ca să zic așa. De ce, atunci, aceste adunări specifice, comunitare, filtrate, sunt puse la un loc, ba chiar caracterizate de un grad crescut de periculozitate, față de stadioane și malluri? N-are nicio logică, decât prejudecățile laiciste ale celor responsabili.

Așa, dacă ar fi fost vorba de logică și de coerență, și de măsuri drastice care să aibă și sens, ar fi trebuit imediat închise granițele pentru românii din zonele infectate. Dar nu s-a procedat așa, decât târziu și parțial, oricum. E mai ușor să suspenzi, așadar, anumite libertăți - cea religioasă și de întrunire, decât altele, cea de circulație, în acest sens. Dar această alegere nu are legătură cu evaluarea și cu știința - e pur și simplu circumstanțială.

Se vor invoca, poate, cazurile din Grecia și Coreea de Sud. În Grecia, mulți infectați de coronavirus au participat la un pelerinaj în Egipt și Israel. Dar aici nu atât caracterul religios al acțiunii a fost factorul determinant, ci călătoria în sine. Expunerea la tot felul de interacțiuni, de locuri, de contacte. Putea să fie o excursie de agrement, cum sunt atâtea, dat fiind destinațiile. În ceea ce privește Coreea de Sud, s-a făcut mare caz de acea sectă. Dar este viața religioasă a coreenilor, redusă la o singură sectă? Nu cumva există niște factori suplimentari care și ei pot explica răspândirea, și care fac din cel religios un element cel puțin secundar? Căci în țările asiatice sunt multe feluri de secte și confesiuni creștine și mișcări religioase. Și evident că se bazează pe adunări în comun și contacte frecvente între membri.

Eu cred că restricțiile, conjugate cu discursul public care înfierează biserica și creștinii, creionează, de fapt, țapul ispășitor util. Autoritățile sunt panicate pentru previzibilul colaps al sistemelor publice în cazul în care epidemia se va răspândi (capacitatea spitalelor noastre este precară); oamenii sunt panicați că, deh, trebuie isterie și frică. Se simte în aer nevoia de a înjura cu sete un vinovat. Cel mai facil și mai la îndemână este biserica. Nu cei care au lapidat industria locală și ne-au lăsat fără aparate de ventilație (știați că aveam o fabrică de așa ceva?). Nu cei care ne-au făcut total dependenți de alte țări producătoare astfel încât acum tremurăm pentru produse de bază, de supraviețuire. Nu cei care au pedalat pe discursul „piață liberă”, „competivitate”, „productivitate”, până când ne-au plecat medicii să salveze vieți în alte țări și ne-au plecat categorii întregi de oameni calificați cu care poți gestiona situații dificile în caz de criză. Nici nu poți suspenda viața socială, decât dacă scoți armata pe străzi, pentru ceva care acum câteva decenii era, totuși, inimaginabil. Dar cineva trebuie să capitalizeze frustrarea, defularea și vina. Cine? Tu, creștinul care săruți moaște, icoane și te împărtășești. Ești un vector de răspândire a infecției. Un paria.