• 50 de oameni înarmați cu un steag, zece pancarde și o portavoce formează un miting. E ca și cum locatarii unei scări de bloc ar protesta în fața ușii administratorului pentru că nu au apă caldă. Jandarmii îi escortează pe drum. Prin fișa postului, cu asta se ocupă ei, cu ordinea și cu liniștea publică. Pe traseu, protestatarii se așază în fund pe trotuar și scandează „Vrem o bandă!”. Nu de hoți, nu de scotch, ci de circulație. Vor să meargă pe șosea, adică la vedere. Dar mitingul nu este autorizat. Pentru că e spontan. Deși, mama spontaneității, proteste similare au loc în mai multe orașe din țară. Fără aprobarea traseului, fără ca vreun organizator să-și asume responsabilitatea, adunările publice ce nu-s manifestări cultural-artistice, sportive, religioase sau comemorative se situează în afara legii. Chiar dacă, ironic, revendicările sunt despre respectarea statului de drept.

Reporterii de serviciu (în redacții) fac știri despre proteste. Iar la tv, cei 50 devin „aproape 1.000”.

• Adevărul nu (prea) mai contează. Jurnaliștii sunt înregimentați ideologic și fiecare relatează propria versiune despre adevăr. Ȋn funcție de simpatiile personale (pe care un jurnalist n-ar trebui să le afișeze public) sau de interesele redacționale. Nu se minte întru totul, se alege doar unghiul potrivit. Se focusează și se adaugă tușe. „Canicula ucide” la posturile tv care vor ca oamenii să stea în case; „corupția ucide” la televiziunile care și-au trimis deja carele de transmisie pe străzi. Noi, jurnaliștii, nu (prea) mai avem respect pentru oameni și adevăr. Iar oamenii nu mai au respect pentru presă.

 • Ȋn vreme ce lumea strigă isteric, prin piețe și-n spațiul virtual, „corupția ucide!”, sute de criminali neprinși sunt în libertate. Nu personaje imaginare, ci criminali reali, ale căror atrocități sunt consemnate în cele 542 de dosare penale rămase nerezolvate de procurori în 2016. Criminalii chiar ucid. Dar lumea nu se împiedică de ei. O fac doar cei care mai mor din cauze nenaturale, uneori.

• Activiștii sunt ocupați să salveze pădurile virgine, urșii din bătaia puștii și pârșii din ghearele depresiei. And, of course, țara de corupți. N-o să-i vezi niciodată șeruind poze cu copiii bolnavi de cancer care stau cu mâna întinsă la mila publică. Nici pozele copiilor dispăruți pe care-i caută părinții și poliția. N-o să-i vezi făcându-și selfiuri cu oamenii străzii, ce devin doar un pretext pentru postări de genul „în ce hal a ajuns omenirea” sau „pute în RATB”. Oamenii din vecinătatea noastră sunt lipsiți de importanță. Copilul bolnav din spitalul de peste drum e doar un pacient, vecinul de bloc – doar un zgomot deranjant de bormașină. Salvarea a ceva, orice, nu e cool decât într-un grup organizat în jurul unui proiect grandios. #Unitisalvam. Cu efort minim. Like, ador și tamburine. Un copil care se luptă să trăiască e o banalitate.    

• Oamenii care odinioară citeau cărți, astăzi nu mai știu să citească decât titluri și poze. Minima și incompleta informație în jurul căreia se țes apoi maxime comentarii. Oamenii nu mai știu să asculte, nu mai au răbdarea să înțeleagă. Oamenii vor doar să fie auziți și înțeleși.

• Lideri de opinie nu devin cei care au logică și argumente. Lideri de opinie devin cei care înjură mai vârtos. Indiferent de tabără. Cei care denigrează, calomniază, insultă și-și bagă punctul de vedere în orice subiect. Oamenii care încă mai au o minimă decență și refuză să se înscrie în noile canoane s-au autoizolat în tăcere.

Iar lumea va rămâne așa cum e acum, cu fundul în sus, până când acești oameni, înțelegând că e nevoie de ei, vor prinde curaj și vor reîncepe să vorbească.