Dacă tot ai venit pe acest blog, hai să-ți spun pentru ce trăiești. La un drum, n-avem încotro, am să-ți spun și cine ești, prilej cu care s-ar putea să te superi pe mine, pentru că e oricum mai ușor decât să te înțelegi sau eventual să te superi pe tine. Și n-ai să mai revii niciodată aici. Cum să-ți spun, e foarte posibil ca tu să fii de fapt în căutarea unei consolări, iar eu nu sunt cu consolarea, cu altceva mă ocup. Ține minte ce-ți spun aici: dacă cele pe care le vei citi au să-ți placă, meritul e al tău. Dacă nu, atunci tot ție îți revine în întregime vina. Ca mai toate articolele mele, voi începe printr-o lungă și nesuferită introducere. Dacă vrei să scapi de tortura aceasta necesară, du-te direct la ultimul paragraf. Desigur, vei pierde exact înțelegerea problemei, dar sunt oameni care confundă învățatul matematicii cu copiatul rezultatului din coada manualului. Ia ghici, sunt chiar cei care se plâng tot timpul că matematica este nesuferită și imposibil de înțeles.

În cea mai veche dintre tradițiile care ni s-au păstrat, adică hinduismul, bătrânii preoți au decis în urma unui păcat negru ca păcura ce s-a lăsat peste omenire, să-i împartă pe cei vii în patru caste. A fost un păcat cumplit care a îngreunat soarta lumii, o poartă prin care s-a făcut trecerea dintr-o etapă ciclică într-alta, o treaptă peste care umanitatea s-a rostogolit la vale, despre care știm sigur că s-a petrecut dar a cărui grozăvie n-o cunoaștem în cele mai mici detalii. Că timpul merge în jos o știu toate civilizațiile legate de Principiu, până și latinii, acești americani ai antichității, numeau anul dinainte "anno superiore”, anul în curs fiindu-i automat inferior celui ce s-a încheiat, deci și pentru ei timpul curgea ca o cascadă, numai modernii sunt tâmpiți cu iluziile lor legate de progres și de timpul ce țâșnește în sus, ca o arteziană.

În momentul acela cumplit, când timpul însuși își ieșise din țâțână, cum ar spune Shakespeare, bătrânii preoți, vrând să salveze ce se mai putea salva, au decis să se slujească de transmiterea ereditară a calităților și a defectelor, stabilind opreliști în calea căsătoriilor ce ar amenința să dilueze puținele dispoziții spirituale rămase nepervertite între oameni. Pe cei mai apți de a se dedica rugăciunii și textelor sacre i-au numit brahmani, adică sacerdoți. Ei au trebuit să facă jurământ de sărăcie, să-și dedice viața studiului și ritualurilor sacre, să-și construiască locuințe cu fața spre nord pentru a fi tot timpul răcoroase și să trăiască din darurile celor din castele inferioare sau din cerșetorie. Pe cei puternici și deloc proști i-au numit kshatrya, adică războinici. Lor li s-au construit palate maiestoase în care trebuiau să trăiască detașați de toate bunurile lumești, dedicați științei armelor, cărților sacre mai ușurele decât cele ale sacerdoților și conducerii drepte și înțelepte a popoarelor.

Pe cei abili și potrivit de inteligenți i-au numit vaysia, adică țărani, negustori și meșteșugari. Lor le-au dat câmpurile, mărfurile și uneltele, punându-i să-i hrănească, să-i îmbrace și să le construiască locuințe, arme și drumuri celorlalți și lor înșiși. Lor li s-a permis să aibă avere și să se bucure de ea în decență. Pe cei care au rămas, cei mai mulți la număr, un pic inteligenți, i-au numit sudra, adică servitori. Rostul lor deplin a fost să-i servească pe războinici, pe țărani, pe negustori și pe meșteșugari. Când împărțeala părea să fie gata, s-a constatat că au mai rămas niște oameni deloc inteligenți, fără nicio abilitate specială și incapabili să învețe. Aceștia au devenit paria, animale cu chip de om, care nu trebuiau ucise, pentru că hindușii nu ucid ființe vii nici măcar ca să le mănânce, dar cu care nimeni nu și-a bătut capul deloc.

În lumea asta bine tocmită, cu nimic diferită de celelalte societăți tradiționale, fiecărei caste i s-a precizat ce anume trebuie să caute în viață, în ce constă împlinirea ei, care sunt reperele pentru ca toți să știe în ceasul morții că n-au trăit degeaba. Fiecare avea alt scop, altă realizare, altă definiție a perfecțiunii. Dacă încă nu te-am pierdut, citește cu atenție, pentru că acest text este despre ceea ce cauți tu, adică despre ce fel de om ești. Să nu crezi că nu faci și tu parte dintr-o castă, cu certitudine te-ai născut într-una, iar faptul că nimeni până acum nu ți-a zis asta nu înseamnă decât că într-o lume a dezordinii ca cea în care trăim noi reperele autentice sunt obscure, acoperite cu un strat gros de cenușă. De exemplu, rostul brahmanilor era acela de a căuta adevărul. Fără posibilitatea de a desfășura activități altele decât cele legate de studiu și ritualuri sacre, trebuiau să-și ducă zilele cerșind mâncare și acceptând darurile credincioșilor. Căsătoriți, cu copii, mai ales bărbații se dedau unei asceze greu de imaginat pentru noi, modernii. Adevărul pe care-l căutau trebuia trăit, citit, meditat, scris, fixat în ritualuri, cu un picior în lumea asta, cu celălalt pe tărâmul de dincolo. Studii pregătitoare, memorarea și interpretarea textului sacru, post și rugăciune.

Pentru războinici, scopul suprem al vieții era supraviețuirea eroică. Deci nu oricum, ci practicând meșteșugul armelor, luptând fără să fugă vreodată de pe câmpul de luptă, gata oricând de sacrificiu pentru suveran sau un prieten, după același cod cavaleresc pe care-l găsim și-n islam, și-n evul mediu european. Supraviețuirea prin foc și sabie, nu fuga din fața primejdiei. Cel care trăia viața războinicului hindus știa că zilele lui sunt, toate, în mâna lui Dumnezeu, că perfecțiunea pe care o căuta nu putea fi decât un dar al divinității, o gratificație în raport cu care voia să se arate cât mai vrednic. Un războinic bătrân devenea prin firea lucrurilor înțelept, era un monument uman venerabil, un om care-și domina de multă vreme și mânia, și frica, și poftele, și curajul. Dacă era și rege, trebuia să fie suficient de abil pentru a se ridica deasupra tuturor intrigilor politice, iar ca judecător trebuia să împartă dreptatea ca un înger.

Celor din casta vaysia li s-a stabilit ca ideal onoarea. Erau carnea regatului, ei produceau bunurile și tot ei mânuiau banii. Adesea, erau mult mai bogați decât războinicii și categoric avuți în raport cu preoții, cărora le era interzisă posesia bunurilor lumești dincolo de strictul necesar. A fi onorabil când ai mâinile pline de bani este unul dintre cele mai grele lucruri din lume. A avea un nume bun într-o societate în care minciuna nu se iartă, a fi cinstit știind că cinstea nu se pierde decât o singură dată, acestea erau ale negustorilor, ale țăranilor și ale meșteșugarilor. Primele trei caste aveau rânduită o inițiere, în urma căreia li se spunea "născuți a doua oară”. Doar că inițierea preoțească era una intelectuală, adică privea activarea unor facultăți ale intelectului net superioare rațiunii de care noi, europenii, suntem atât de mândri. În vreme ce războinicii și negustorii aveau parte de ceva mai accesibil lor, o inițiere devoțională, bazată pe iubire și jertfă de sine.

Rămâne a patra castă, cea pentru care nu exista posibilitatea unei inițieri, membrii ei nefiind capabili s-o valorifice. Să nu vă imaginați că oamenii erau prizonierii nașterii lor, nici pe departe. Hinduismul, ca toate societățile tradiționale, știa prea bine că dintr-o dezordine care ține de perioada tulburată în care ne aflăm, se nasc oameni prezentând toate caracteristicile unei caste diferite de cea a părinților lor. Ei știau să-i recunoască și să-i orienteze pe cei aflați excepțional într-un loc cu care nu aveau nimic în comun. Așadar ultimii, servitorii, trebuiau să caute, în tot ceea ce fac, fericirea. Fără bunuri personale, fără cunoaștere alta decât cea dată de ritualuri și o cultură orală luxuriantă, fără posibilitatea de a alege pe cine slujesc, fericirea le era dată de devoțiunea pentru Dumnezeu, stăpân și familie. Fericirea de a nu-și aparține, fericirea de a face pe celălalt mulțumit, fericirea de a ocroti, fericirea de a fi util.

Ne apropiem, inevitabil, de sfârșit. Dacă te-am zăpăcit, și admit că-i posibil s-o fi făcut, recitește tot textul de la început și mai vino o dată aici. O gură de aer proaspăt de munte este cel mai bun lucru din lume, dar produce o amețeală greu suportabilă pentru cel care a petrecut prea mult timp într-un spațiu închis. Acum, recapitulează, te rog, și gândește-te ce aștepți cel mai mult tu de la viață. Te frământă adevărul în cel mai înalt grad? Adică, asemeni unui brahman, vrei să afli textura universului, vrei să ajungi la crăiasa crăieselor, în ostrovul florilor? Ești negreșit sacerdot, iar vocația ta se împlinește sau se va împlini la altar, sau ca depozitar al textului sacru. Poate vrei să trăiești mult, deși-ți pui constant în pericol viața, poate ca alpinist, poate ca pilot de curse, ca torreador sau crescător de vipere? Nu te uita la toți mitocanii care afirmă mai nou că "sunt niște luptători”, tu chiar ești unul. Dacă ești brahman sau kshatrya, toată modernitatea s-a organizat pentru ca tu să-ți ratezi menirea. Chiar și pentru negustori mediul nu mai este prielnic: cinstea se reduce mai nou la o chestie de imagine.

Dar, în ceea ce te privește, bănuiesc mai degrabă că-ți dorești să fii fericit. Nu adevărul, nu viața lungă petrecută eroic, nu onoarea, ci fericirea este motorul tău. Mai cred fără îndoială că o definești prost, pentru că toată viața ai fost dresat să fii prost: crezi că fericirea e totuna cu banii, sau cu satisfacerea plăcerilor de orice fel, ori cu puterea de a dispune după bunul plac de oameni pe care îi transformi în obiecte. Caz în care ești un mare nefericit care-și dorește constant să fie fericit, dar n-are idee cum se face, adică un prost, după cum am zis deja. Sau, cine știe, ai înțeles că fericirea constă în a fi util cât mai multor oameni, a nu face rău nimănui și a face binele în modul cel mai dezinteresat. Situație în care am putea vorbi de reușită, pentru că este exact matricea mentală a unui sudra. Ei bine, în cazurile acestea, în care cauți deci fericirea, sub orice chip am defini-o, te anunț că nu știu ce-i cu tine. Poate ești un servitor, poate ești altceva, un leu crescut printre oi, care behăie și paște iarbă, după cum spune o parabolă orientală. Tu trebuie să te descoperi, și o vei face cu adevărat sau vei înlocui fanteziile pe care ți le-a inoculat societatea cu alte fantezii personale, confundând schimbarea asta cu găsirea sinelui.

Mă opresc aici, ca nu cumva să crezi c-ai citit un text motivațional. Tot ceea ce am vrut să-ți arăt este că în ansamblu, lumea noastră este una de sudra. Toate valorile superioare (adevăr, eroism și onoare) sunt negate, când nu sunt uitate pur și simplu. Ai fost și ești tratat ca un sudra, ceea ce în sine nu constituie un dezastru pentru că sunt foarte multe șanse să nu fii nimic mai mult decât un servitor. Este foarte greu să găsești un războinic și aproape imposibil de găsit un brahman în Europa zilelor noastre. De fapt, e aproape sigur că întreg anturajul tău este populat de sudra și de ceva paria simpatici. Lucrul în sine nu e rău, rău e faptul că vă gândiți constant la fericire dar vă înșelați confundând-o cu lucrurile care n-au nimic în comun cu fericirea. Modernitatea e lumea sclavilor nefericiți pentru că aspiră constant la niște lucruri pe care nu le pricep. Sper că te-am pus pe gânduri.

 

Acest articol a apărut mai întâi pe blogul autorului.