Dragi cititori, vă propun un text al cărui mesaj, pentru creștini, cred că reprezintă o datorie de conștiință, în aceste zile. O ia foarte intelectual și de departe, pornind de la Bocaccio, însă spune, în același timp, ceea ce trebuie să spunem. 

Am primit de la un prieten o scrisoare pe care, cu acceptul lui, o public (Gabriel Popa).

A venit acum vremea, prietene, să auzim un glas care ne cheamă.

Zilele astea am recitit Decameronul. Nu despre glasul lui Boccaccio îți scriu, dar trebuie să încep cu asta pentru că între primele lui povestiri e una care se leagă fest cu viața noastră spirituală.

Istoria e cea a unui anume înlesnit, onorabil negustor, Giannotto din Civigni – socotesc că este însemnat că numele e un diminutiv din Giovanni, adică Ioan –, care era bun prieten cu un coleg de breaslă, evreu bogat, pe nume Abraham – deloc întîmplător nici acest nume. Lui Giannotto, din drag și admirație pentru prietenul său și urmărind exclusiv scopul salvării, i se năzare să îl convingă să părăsească rătăcirile credinței iudaice și vină la adevărurile credinței creștinești, despre care observă că se întinde tot mai vîrtos, ca una sfîntă și adevărată ce este, în timp ce credința iudaică scade în credincioșii ei.

Evident că evreul, la fel de onest în inima sa precum creștinul, nici nu se gîndește să facă o așa mișcare, însă Giannotto insistă, iar Boccaccio are grijă să nuanțeze soiul de insistență de care era acela capabil:

(...) nu se dădu bătut cu una, cu două și după cîteva zile începu din nou să-i vorbească, arătîndu-i, pe limba lui de negustor (s.m.), pricina pentru care credința lui era mai bună. (trad. Eta Boeriu, ed. Univers, 1978, București).

Boccaccio mai scrie:

Deși evreul era mare cunoscător al legii iudaice, fie îndemnat de prietenia care îl lega de Giannotto, fie din pricina vorbelor pe care Sfîntul Duh le așeza pesemne în gura negustorului cam slăbănog la minte, începu să afle multă desfătare în învățăturile lui Giannotto. Dar, înrădăcinat cum era în credința lui, de convertit tot nu voia să se convertească.

Bref, răzbit de atîta stăruință, evreul găsește ceea ce ar putea părea un tertip – deși Boccaccio nu indică asta – și îi spune creștinului că s-ar putea converti, dar mai înainte vrea să se ducă la Roma și să-l vadă acolo pe acela de care se spune că e locțiitorul lui Dumnezeu pe pămînt, să vadă cum trăiește și cum se poartă, și nu numai el, ci și slujbașii săi, numiți cardinali. Evreul vrea, cu alte cuvinte, să vadă dacă la vîrf teoria se potrivește cu practica și spune că, dacă lucrurile stau așa, va socoti credința lor mai bună decît a sa și va trece la creștinism.

Giannotto, auzind acestea, se mîhnește peste măsură pentru că știe bine cum stau lucrurile la Roma, și nu doar acolo, iar în sine își zice: Nu numai că nici vorbă nu poate fi încreștinare, dar chiar creștin să fie, s-ar face evreu.

Nereușind însă să-l oprească pe Abraham, în cele din urmă Giannotto tace și-l lasă să plece.

În continuare, Boccaccio face prin ochiul evreului un succint rechizitoriu, metaforic și nu prea, asupra înaltului cler, în care sugestivă este reprezentarea perversității ascunse, a simoniei și lăcomiei, acestea două denumite eufemistic de practicanții ei procuratură și susținere. Ceea ce indică inima bună a observatorului este că la vederea acestora el, om cumpătat și plin de umilință, fu necăjit foarte.

Apoi, cuvîntul lui Boccaccio acesta este:

Giannotto, de îndată ce află că se întorsese, fără a mai trage nădejde să-l vadă creștinat vreodată, se duse la el și împreună se bucurară de întîlnire. Iar după ce-l lăsă să se odihnească vreo cîteva zile, îl întrebă ce părere avea despre sfîntul părinte, despre cardinali și despre toți ceilalți curteni.

La care evreul răspunse pe dată:

- Bătu-i-ar Dumnezeu pe toți, fără cruțare! Și zic așa, căci de-am văzut eu bine, n-am întîlnit pe acolo nici urmă de sfințenie, cucernicie, faptă creștinească sau pildă grăitoare. Ci pretutindenea desfrîu, zgîrcenie, lăcomie și alte multe încă mai rele chiar (de-i cu putință), încît aș zice că întreaga curte e mai degrabă un furnicar de uneltiri drăcești decît lăcaș de făpturi creștine. Și, după cîte îmi pare mie, socot că sfîntul vost' părinte și toți ceilalți cu el deolaltă se străduiesc din răsputeri și care cu ce-apucă să facă praf și pulbere credința cea creștină și s-o izgonească din  lume, cînd, dimpotrivă, s-ar cădea ca tocmai ei să-i fie temei și sprijin pe pămînt. Cum văd însă că, totuși, strădania le e zadarnică și credința voastră, în ciuda uneltirilor lor, sporește în credincioși pe zi ce trece tot mai mult și-i tot mai luminoasă, socot pe drept cuvînt că Sfîntul Duh e într-însa și îi este temelie, slujind-o ca pe una care-i cea mai sfîntă și cea mai dreaptă credință de pe lume. Din care pricină, de unde pînă acuma stam neclintit la îndemnurile tale și nu voiam cu nici un chip să mă botez creștin, acum îți spun pe față că pentru nimic în lume n-aș renunța la gîndul de a mă încreștina. Haidem dar la biserică și botează-mă după datina sfintei voastre credințe.

Giannotto l-a botezat pe dată, iar Boccaccio spune că numele noului creștin a fost... Ioan.

 Sînt lucruri importante de semnalat în relația lui Boccaccio cu creștinismul pe filiera lui Petrarca, poate chiar a papei Inocențiu al VI-lea, și în orice caz a literaturii lui Dante. Însă nu e loc aici afară de a spune că Boccaccio nu este cel pe care ni-l recomandă deformatorii ideologizanți ai Renașterii ori cineaștii cei de stînga.

Ci încă mai important este glasul despre care ți-am spus că a venit vremea să îl auzim, căci ne cheamă. Vom auzi noi glasul pe care l-au putut auzi Abraham și Avraam înaintea lui?

Pînă acum am auzit de mercedesuri comandate de episcopi, am auzit de împreunarea unora dintre ei cu femei, cu bărbați, cu seminariști, am auzit de arghirofilie, am auzit de simonie, am auzit de colaboraționism politic, am auzit de semnarea unor angajamente de turnătorie la securitatea comunistă, am auzit mai mult de ecumenism (adică de politică interreligioasă sau interconfesională) decît de ecumenicitate (adică de sincronie ortodoxă).

Acum aud că episcopii îndeamnă clerul să slujească Învierea lui Hristos fără popor.

Prietene, nu e loc să îți rememorez detaliat că, indiferent ce scrie în legea oamenilor despre persoanele juridice din B.O.R., nu clericii sînt capul Bisericii, ci capul acestei făpturi teandrice, adică divino-umană, este Hristos, iar noi, toți oamenii, sîntem cei chemați să îi fim trup și slujitori, între care clerul cu preoția sacramentală, iar mirenii cu preoția universală.

Indiferent ce se va întîmpla, nădăjduiesc să putem fi împreună avraamici și să vedem, în ciuda încîlcelii groase de dinăuntru, suflarea Duhului Sfînt în Biserica noastră.

Dar pînă la deznodămînt avem, prietene, datoria să cerem.

Să cerem Învierea și ea ni se va da!

Îți amintesc, prietene, că ni se interzice accesul la Înviere, deși se permite accesul în toate supermagazinele de mîncare și de materiale de construcții. Oare cu cît mai nocivă este apropierea întru Biserică decît întru Carrefour, Hornbach ori altele asemenea, mai mari ori mai mărunte?

Îți reamintesc că în Franța cea despre care ni se spune că este atît de atee, oamenii au voie să se roage în biserici, chiar dacă doar în rugăciune particulară. În România oamenii nu au voie să se roage deloc în biserică.

Îți spun că în Spania și în Franța, țări mult mai lovite de coronaviroză, se vorbește deja de începerea în curînd, în mod treptat, a reluării vieții "normale” (dacă nu cumva o fi și început la ora la care tu citești această scrisoare).

Te invit să privești cum a rînduit Georgia participarea la Liturghie în vremea aceasta și cît de ascultători sînt georgienii întru cuvîntul adevăratei lor Biserici. Au făcut așa poate și ca să arate că, în condiții asemănătoare, e posibil. Putem și noi să ne învrednicim a sta cuminți în curtea bisericii.

https://drive.google.com/file/d/1ETHlc7HNqiVxowut9xHY8sjkazWDk2hP/view?usp=drivesdk

Să nu asculți, prietene, de cei care îți spun că românii trebuie ținuți mult mai din scurt, pentru că ei ar fi neascultători. Big Google ne mărturisește că ne-a urmărit și pe noi, și pe toți purtătorii de telefoane mobile, iar în context sîntem superiori în disciplină nemților, astfel cum rezultă din mai marea restrîngere a deplasărilor în România către magazine, serviciu și alte destinații (https://www.google.com/covid19/mobilityaccesat la 12 aprilie 2020).

Să nu îi asculți, prietene, pe cei care îți vor spune că Învierea s-a slujit "fără popor” în București și în vremea ciumei lui Caragea. Căci situația este incomparabilă: atunci au murit jumătate dintre locuitorii cetății.

Ci vezi că acum, deși au trecut tot atîtea săptămîni de la primul bolnav cîte au trecut și în Italia, Spania ori Franța, căci primii lor bolnavi au apărut aproape simultan cu ai noștri, la noi s-au îmbolnăvit atît de puțini încît e limpede că evoluția epidemiei este alta și că nu se cer măsurile pe care le-a luat Ioannis Gheorghios Karațas, zis Vodă Caragea.

Știu, prietene, că în inima ta erai convins înainte de a-ți fi scris eu.

Știu că ai respectat cît ai putut mai bine măsurile luate de stăpînire, chiar dacă ți-au părut exagerate.

Și mai știu și că vrei să mergi la Înviere mai mult decît ai vrut să cumperi alimente și hîrtie igienică. Știu că nu mergi la Înviere ca la un eveniment monden și nici pentru că ai fi habotnic sau superstițios.

Acum te chem, prietene, să ceri Învierea!

Dacă nu îl știi, află numărul de telefon al preotului tău și sună-l:

- Părinte, rogu-vă, cereți ierarhilor să fim lăsați la Înviere.

De nu va răspunde, scrie-i. Însă doar atît.

Indiferent ce spune, cere-i iertare pentru tulburare. Că mare va fi tulburarea. Nu te scuza pentru îndrăzneală, căci cu astfel de îndrăzneală se cucerește Împărăția.

Însă mai mult nu-l tulbura pe preot: nu argumenta sau contraargumenta. Roagă-l doar să se adreseze episcopului. Pentru că episcopul, arhiereu fiind, este cel care trebuie să afle de această rugăminte și să hotărască. Hristos Arhiereul a ascultat pe oricine și oricînd.

O dată să ceri arhiereului prin preot. Nu mai mult.

Însă, apoi, în taină, să ne rugăm lui Hristos Arhiereul să ne dea Învierea. Să ne rugăm în fiecare zi, măcar pînă la Paști. Și facă-se voia Lui, precum în cer așa și pre pămînt.

Prietene, lucrurile acestea nu sînt obiect de dezbatere. Rațiunile preopinenților, oricare ar fi ei, pot fi altele decît rațiunile credincioșiei tale.

Două săbii ne sînt de ajuns: rugămintea către episcop și rugăciunea către Dumnezeu.

Mi-e imposibil să cred că, indiferent ce spun în mod public, ierarhii nu se roagă deja pentru aceasta, așa cum o vom face și noi.

Săptămîna asta, ca în fiecare an, Hristos va fi vîndut de un ucenic cu viclenie, va fi judecat de niște arhierei și de niște învățați cu perversitate, va fi condamnat de autoritatea de stat din rațiuni politice, iar în urmă va fi ucis democratic de popor și legal de soldați.

 Fi-vom oare și noi, românii, pășitori pe vîrfuri ca georgienii? Ne vom învrednici de trăirea abrahamică? Sau vom fi niște slugi viclene, trîndave și necredincioase? Rămîne de văzut.

Pînă atunci, prietene, să ne rugăm împreună să nu colaborăm la deicid cu păcatele noastre, ci să putem merge în rîndul cetei noastre la Învierea lui Hristos!

Căci al Lui este glasul care ne cheamă întru Biserica Sa.

Lucian D. Popescu, la Praznicul Intrării Domnului în Ierusalim, 12 aprilie 2020