• „Vorbim despre orice, dar nu despre cazul Elodia”, ne-a prevenit comandantul Inspectoratului de Poliție Brașov. Era septembrie 2007. Arișanu, Dumnezeu să-l ierte, era disperat. Nu pentru că avea în lucru un dosar de omor fără cadavru, ci pentru că suspectul principal era un ofițer de poliție. Un subaltern de-al lui. 

Dar nu acel caz ne interesa, ci cel al Roxanei Iakab, o fetiță de 5 ani dispărută în Hoghiz. Roxana a fost găsită mult prea târziu, și pentru stabilirea cauzei morții. Un polițist, șef de post, a mințit și a comis fals în acte, susținând că cercetase zona unui fost CAP, loc în care fetița avea să fie găsită moartă, 5 luni mai târziu.

Arișanu a răsuflat însă ușurat când a aflat că-i vorba despre cazul Hoghiz. Deși era grav.  Era crâncen! Era vorba de un copil de 5 ani și de un polițist care, deși ar fi trebuit să o caute, a stat în birou, la căldură, și a mințit. Lăsând astfel copilul să moară! Dar asta e un fleac, să nu respecte polițistul procedura, normele interne, regulamentul... Cine stă să înțeleagă toate „art raportat la paragraf cu alin”? Ce jurnalist și ce cititor, serios acum...? Și, pe urmă, polițiștii se cercetează ei între ei. Nu poate rezulta din asta nimic cu adevărat grav pentru sistem. Grav e să comită polițistul o eroare în afara sistemului, nu în timpul muncii. Să se îmbete și să fie filmat, de pildă, să înjure vreun vecin, să mângâie copiii în lift, astea-s lucruri mult, mult mai grave decât să minți, condamnând un copil la moarte prin hipotermie. 

Imediat după ce fetița a fost găsită moartă, șeful de post de la Hoghiz s-a internat în spital ș-apoi a ieșit la pensie pe caz de boală. Asta e tot ce a pățit. A fost ceva extrem de moralizator pentru toți ceilalți polițiști care au obligația să respecte și procedurile, dar și viața unui copil. 

• Sistemul nu-și execută niciodată oamenii. Nu public și nu definitiv. Iar asta nu pentru că i-ar prețui sau din solidaritate, ci pentru că prin execuția unor mărunți, sistemul ar trebui să recunoască existența unor probleme. 

Amintiți-vă cum era în comunism: n-aveam criminali și nici violatori sau pedofili - deși ei existau și-n pușcării, și-n libertate -, pentru că, arătându-i, statul recunoștea că nu e infailibil. 

În Miercurea Ciuc există un polițist care e principalul suspect în cazul dispariției unei fetițe de 9 ani. Deși a intrat pe interceptări în primele zile de după dispariție (telefonul mamei era cel ascultat), deși știau că e în cercul de cunoștințe al familiei, deși fusese văzut în zona și la ora la care dispăruse fetița, acest polițist n-a fost cercetat de colegii lui. Nu atunci, când cazul era cald, iar adevărul încă aproape. La Miercurea Ciuc, polițiștii își țin spatele unul altuia. „Crezi că, dacă ar fi el autorul, l-am acoperi?”, m-a întrebat, după ani, un polițist de la IJP Harghita. „Cred, da”, i-am răspuns. Pentru că probarea vinovăției lui acum ar însemna probarea complicității altora. Scoaterea la lumină a tuturor greșelilor care s-au făcut, începând cu prima zi de anchetă. Cine și-ar dori asta? Și pentru ce? Andreea Simon, dispărută în 2005 din Miercurea Ciuc, nu a mai fost găsită niciodată. Era doar o fetiță care abia învăța tabla înmulțirii. 

• Anul trecut, în luna mai, i-am scris ministrului de Interne, Carmen Dan, aducându-i în atenție cazul unui băiețel de 2 ani, dispărut în 2004 din sectorul 6, găsit de poliție după 11 zile în sectorul 4 și înregistrat ca PIN (Persoană cu Identitate Necunoscută). Apoi, deși polițiștii stabiliseră cine și al cui e copilul, el a rămas PIN și a fost dat spre adopție. Fără să se ceară și acordul mamei, așa cum prevede legea. În lipsa acestui acord, copilul i-a fost furat femeii care l-a adus pe lume.

În mai 2017, i-am cerut ajutorul ministrului de Interne, pentru stabilirea modului în care polițiștii s-au ocupat de acest caz. După 3 săptămâni, IGPR m-a informat că sesizarea i-a fost remisă de către conducerea MAI, iar de aici a fost trimisă Serviciului de investigații Criminale din cadrul Poliției Capitalei, „unitate competentă teritorial în efectuarea activităților de verificare și clarificare a situației persoanei în cauză (n.r. - minorul dispărut). Urmează ca rezultatul cercetărilor să vă fie comunicat de către respectiva unitate”.

O lună mai târziu, Poliția Capitalei m-a informat, la rându-i, că „în prezent se desfășoară activități de cercetare penală cu privire la cele sesizate de dumneavoastră, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de neglijență în serviciu, faptă prevăzută și pedepsită de art.298 din Codul Penal.” Au trecut 7 luni de la această informare. Nu există niciun rezultat al cercetărilor. Durează, e ditai ancheta: niște hârtii amețite între două dosare. Niște proceduri ce trebuiau respectate și 3-4 polițiști ce trebuie audiați. Da’ ce atâta grabă, când fapta e demult prescrisă...

Aici nu e vorba de un copil pipăit în lift, sub camerele video și deasupra emoticoanelor de furie, e vorba de un băiețel dispărut pe care un polițist l-a găsit și, dezinteresat sau nu, l-a trimis într-o altă familie. Ce e atât de grav în asta? A fost pe rețelele de socializare? A fost la tv? Afectează în vreun fel imaginea instituției și a sistemului? Nu? Atunci nu e nimic grav. Nimic de luat în seamă. Nici moartea unui copil dispărut și necăutat, nici dispariția unei fetițe care n-a mai fost găsită niciodată, nici furtul  unui băiețel pentru care un polițist a decis în locul unei instanțe. Acestea nu sunt lucruri grave. Nu devine sistemul nervos dintr-atât. Nu-s fapte pe care el să nu le poată înghiți, ascunzându-le în măruntaiele sale, printre atâtea altele neștiute...