Are Georges Bernanos, autor catolic din literatura franceză, în romanul Le Curé (Preotul), o scenă care mi-a rămas adânc holșurubată în minte. Cică despre un preot de țară mersese vestea că omul devenea sfânt. De unde o abundență de vizitatori din orașe îndepărtate. Nu veneau să le citească rugăciuni, nici să-l atingă și să se vindece de niscai beteșug. Nu, erau orășeni laici, veneau să-l vadă, veneau ca la urs. Un turist din ăsta face cale întoarsă după ce-l zărește preț de un minut și-și exteriorizează dezamăgirea cu cuvintele următoare: "Un sfânt nu poate sta în mijlocul străzii și să mănânce un măr.” Pasămite îl zărise pe preot în mijlocul satului, taman pe strada principală, mâncând un măr. Nu se știe dacă cel din urmă a sesizat dezamăgirea orășeanului care i-a întors spatele fără măcar să-i vorbească. Iar dacă ar fi zărit-o, ce s-ar fi cuvenit să facă?

Zilele trecute, la bisericuța parohială de lângă talpa blocului, a venit să slujească părintele mitropolit Andrei al Ardealului. A coborât dintr-o mașină neagră, un VW Passat. Sincer, mi-a părut rău că nu era un Mercedes. Frate-meu a avut exact același tip de mașină, de două ori l-a lăsat în țară și a călătorit sute de kilometri pe platformă. Mercedes este o mașină mult mai bună. Nu cunosc pe nimeni care să fi rămas în pană cu un Mercedes. Nu, nu cred că Mercedes este o mașină pentru maneliști, la fel cum nu cred că BMW este o mașină pentru recuperatori. Vecinul meu de la scara D are un Mercedes. E un om normal și cu cheltuielile de întreținere la zi. Partea proastă e că vecinul meu de la parter are un VW Passat exact ca al părintelui mitropolit. E un băiat de aur, cu atât de mult bun simț încât ar trebui să-i pună robinet.

De fapt, mașinile nu înseamnă nimic dacă nu vrem noi să proiectăm un vis peste ele. Haideți să vă spun o poveste. Cică doi călugări, unul mai tânăr, altul mai bătrân, mergeau pe o cărare. Lângă un pârâu ceva mai nervos, dau de o femeie care nu se încumeta să-și ude cizmulițele. Drept care îi roagă pe cei doi s-o ducă pe malul celălalt în brațe. Cel tânăr se codește, că ea e prea femeie, că nu se cuvine, că el e smerit. Cel în vârstă o înșfacă gospodărește, o duce peste apă, o așază pe picioare și sănătate bună. Călugării își continuă drumul, cel tânăr vizibil scandalizat, cestălalt cufundat în rugăciuni și inimă. La o vreme, novicele îi cere cu iritare celuilalt explicații pentru ceea ce el percepea ca o abatere de la normă. La început, bătrânul mai că nu-și amintea despre ce e vorba. Când a priceput, s-a luminat și a zâmbit: eu am pus-o de mult jos, tu continui s-o duci în brațe!

Există la cei mai mulți dintre contemporani o "superstiție a faptelor”, adică senzația că faptele sau obiectele ar avea o valoare în sine, o conotație prestabilită și imuabilă. Pe scara asta, Mercedesul înseamnă trufie, Tico e smerenie. De fapt, tot ce e mare (o catedrală, de exemplu) ar fi plin de păcat, în vreme ce lucrurile mici ni s-ar oferi încărcate de virtuți explicite. Aurul e rău, mai ales dacă e în cruci și straie preoțești. Și musai e acolo, pentru că tot ce e galben în univers conține într-o proporție covârșitoare aur. Inclusiv păpădia? Mai ales păpădia. Aici sunt puțin descumpănit, pentru că nu văd alternativă la aur. Lemnul? Da, poate că lemnul. Sau sosul beșamel. Să vedem preoții cu hainele pătate cu ketchup roșu, care simbolizează sângele Mântuitorului, asta ne-ar reconforta. Ketchupul este tot un fel de smerenie.

Cum să zic, eu nu sunt suficient de lămurit, de aceea caut un om competent să-mi clarifice următoarea dilemă: care este cilindreea acceptabilă din punct de vedere spiritual pentru mașina unui duhovnic? Vă întreb pornind de la un caz concret, cel al părintelui meu paroh, care deține un Opel Astra. Adică, dacă are 1600 cmc, mai merge, dar ce putere să-mi dea iertarea păcatelor ar mai avea un preot cu 2000 cmc? Nu el, mașina, dar orișicum. Vă spun sincer că trufia mea este să urc Feleacul cu 100-110 km/h și să-i las visători pe toți posesorii de Audi și Mercedes care nu știu ce sprint poate avea un Forduleț cu aere de familist convins și cilindree băț. O altă întrebare care mă roade, la care vă rog să-mi aduceți lămuriri: dacă mă întâlnesc cu părintele duhovnic pe autostradă, el trebuie să se tragă smerit pe prima bandă sau e permis s-o călcăm amândoi blană ca bezmeticii, adică să tragem o liniuță bărbătească, așa ca de la creștin la creștin?

Dacă vi se pare că am ajuns la bazaconii, să știți că metoda se numește reducerea la absurd și se practică și în matematică, și în logică. Este suficient să presupui că un fapt este adevărat, să te comporți ca și cum ar fi și să-l duci până la consecințele lui naturale. Cei care au imagini prefabricate despre sfinți (care musai nu pot mânca un măr în mijlocul drumului), despre mașini (care sunt trufașe, de parcă ar fi oameni plini de păcate), despre straiele preoțești (unde tot omul vede aur, de parcă el dorado s-ar fi mutat în biserici), comit cu toții aceeași eroare: credința că faptele și obiectele ar avea valoare intrinsecă. Toți nedușii pe la biserică (adică vagabonzii spirituali) au creionată în minte o imagine în care orice preot trebuie să intre. Fără excepție. Dacă ar putea, ar fotocopia imaginea respectivă și ar bate-o-n cuie pe fiecare ușă de altar, să învețe preoții cum să se poarte. Așa, dezinteresat, că de fapt ei nu se duc la biserică, dar știu ei mai bine.

Și știți ce-i curios? Că toți cei care asociază Mercedesul cu păcatul de moarte repetă ca niște papagali: aparențele înșală. Adică, dacă ei au un aer așa de țopârlani fuduli, aparențele înșală, de fapt sunt niște deșteptuți și niște "subtilicioși”. Dar când un arhiereu vine în Audi, aparențele devin brusc obiective și imbatabile, evidente și inatacabile. Dacă i-am crede și-am schimba parcul auto cu Trabant și cu Tico, instantaneu am dobândi cea mai sfântă Biserică din universul vizibil. Sfântul Sinod ar trebui să se identifice cu o parcare de Oltcit-uri, Dacia 1300 (cu piese originale franțuzești), broscuțe VW, Mercedesuri cobra și BMW ursuleț. Hai c-am glumit, am vrut de fapt să vă testez atenția, stă scris că în Mercedes nu va ajunge nimeni în Paradis.

De fapt, oamenii chibzuiți de altădată știau că faptele se verifică prin intenția lor, iar lucrurile prin simbolistica tradițională. Bănuțul văduvei e mai bine primit de Dumnezeu decât banii de aur ai fariseului, pentru că vin cu îngenuncherea sufletului. Ce știm noi ce e în sufletul ierarhilor Bisericii? Cine poate pretinde că înțelege drama din sufletul vecinului lui de la etajul trei? E incredibil cum oameni care nu-și cunosc bine vecinii de palier știu exact care sunt păcatele episcopilor, mitropoliților și patriarhului BOR, și asta doar uitându-se la niște poze cu mașini și straie rămase neschimbate de peste 1500 de ani. De fapt, n-ar trebui să ne mire, este un reflex încetățenit în lumea construită de televizor: aproapele devine departe, departele devine aproape. Îl judecăm pe patriarh pentru că (avem impresia că) știm mai multe despre el decât despre colegul de birou, ne e mai aproape Mihaela Rădulescu decât mama soacră.

Chibzuiala așezată s-a dus dintre noi. Acolo unde un țăran ar fi chitit just și-ar fi văzut drept, noi, epigoni nevrednici, dresați să fosforăm în ritmul și cu subtilitatea știrilor de la ora 5, nu mai distingem între grandios și megalomanic, între funcțional și opulență. Și mai uităm un lucru esențial: acela că sfântul rămâne el însuși chiar dacă sta în mijlocul drumului și mănâncă un măr. Suntem șablonați, rutinați, blazați, ne plictisim într-un univers vrăjit și grav, căruia nu-i percepem decât platitudinile și cu care relaționăm la bășcălie.
 
Articol apărut inițial pe blogul autorului.