Copilul trebuie educat de părinți pentru a evita posibile abuzuri din partea necunoscuților. Dacă totuși a fost victima unui abuz sexual, el trebuie să aibă încredere în familie sau cercul de prieteni și să le mărturisească ce a pățit, pentru a se lua măsuri de prevenire a unor viitoare abuzuri și de reabilitare a victimei. Trauma va putea fi depășită complet numai prin harul Tainei Spovedaniei, care trebuie făcută cu discernământ, la un duhovnic experimentat. Acestea sunt ideile principale expuse de o cititoare a portalului Stiripentruviata.ro, care și-a descris în mod anonim vindecarea propriei traume, în urma unui abuz sexual la care fusese supusă pe când avea doar 8 ani.  

„Scriu acest material pentru că în situația mea au fost, sunt și, din păcate, vor fi foarte, foarte mulți copii – mai mult fete, dar și băieți. Nu este ușor să scrii despre un abuz care ți s-a întâmplat personal. Mă doare ca și cum aș da o bucată de carne din mine. 

De la început îi rog foarte mult pe cititori să nu folosească povestea mea pentru a susține introducerea educației sexuale în școli pentru că eu nu cred deloc că aceasta este soluția la abuz. Educația sexuală nu previne abuzul și nu tratează sufletele rănite pentru că nu cultivă unitatea familiei și unitatea dintre trup și suflet. Ea este bazată pe egocentrism, același egocentrism pe care se bazează și abuzul. Soluția cred că este în familie: părinții (tatăl la băieți și mama la fete, dacă există și tată și mamă) să explice copiilor problemele asociate intimității pe măsura vârstei copilului.

Această postare apare de sărbătorea Sfântului Ioan Botezătorul, cu rugăciunea ca el, care a fost un stâlp al curăției și a fost ucis din cauza desfrânării lui Irod, Irodiada și Salomeea, să dea părinților înțelepciunea să vorbească și să îi ocrotească pe copii, iar copiilor, puterea să vorbească despre amenințări și abuzuri. Măcar atunci când sunt mari – de exemplu eu abia după foarte mulți ani de la cele de mai jos am reușit să povestesc la câteva persoane extrem de apropiate ce scriu acum anonim.

S-a întâmplat așa cum se întâmplă majoritatea abuzurilor copiilor. În bloc cu noi stătea un băiat, un copil-problemă: vorbea urât, era violent, nu prea era agreat pe scara blocului și le făcea și părinților probleme. Eu aveam 7-8 ani, el vreo 13-14.

Într-o zi, când mă întorceam de la școală, l-am întâlnit în fața interfonului, intrând și el în bloc. M-a întrebat dacă nu vreau să urc cu el pe scări și nu cu liftul. De frică, fiind foarte intimidată de el, m-am supus și l-am urmat. Poate mi-au spus părinții să nu urc niciodată singură cu un băiat sau bărbat, dar nu îmi amintesc. Mă gândesc că dacă mi-ar fi spus în mod repetat, chiar în fiecare săptămână, aș fi avut cumva proaspăt în minte și aș fi avut altă putere.

Am urcat pe scări cu el. Nu era nimeni în jur. M-a pus să mă dezbrac, iar eu țin minte că am făcut totul ca un roboțel. Nu mai țin minte nimic din ce gândeam, dar știu că m-am trezit întinsă pe spate, pe podeaua rece, dezbrăcată de la brâu în jos. A început să mă atingă, să mă sărute. Tremuram de frică și îmi doream să se termine cât mai repede. Nu a avut loc niciun act sexual, dar au fost cele mai oribile clipe din viața mea. M-a pus după aceea să mă sărut cu el. Habar nu aveam cum. Mi-a explicat, ne-am sărutat. Când s-a terminat totul, a așteptat să mă îmbrac și apoi a plecat.

Nu îmi amintesc nimic din ceea ce a urmat în orele imediat următoare. Știu că am urcat scările, m-am dus acasă și m-am prefăcut că nimic nu s-a întâmplat. Nu concepeam să le zic ceva părinților, pentru că nu ar fi putut suporta atâta durere. Îmi era frică de reacția lor: copilul meu să pățească așa ceva? Chiar și la acea vârstă mică, de 8 ani, eram sigură că știrea i-ar fi devastat. De asemenea, deși am fost crescută cu multă dragoste, părinții au fost destul de severi cu mine în copilărie și îmi era și frică să le zic. Mă gândesc iar că, dacă mi-ar fi repetat insistent să le zic dacă se întâmplă ceva de felul acesta că nu o să mă certe absolut deloc, poate le-aș fi zis.

Țin minte cum în seara aceea, părinții au venit să îmi zică „Noapte bună!”. A fost un „Noapte bună” ca în fiecare seară, dar, pentru o secundă, m-am gândit atunci să le zic. M-am oprit înainte de a deschide gura, nu le-am zis și m-am prefăcut că sunt bine. Asta îmi amintesc foarte clar: parcă mi-am încleștat toată voința pentru ca nimeni să nu afle nimic. Acum știu că am făcut o mare greșeală, dacă le-aș fi spus și eu aș fi ieșit mai repede și mai bine din traumă, și poate acel băiat ar fi fost oprit – nu cred că sunt singura lui victimă.

Abuzul a durat câteva minute; urmările lui, ani și ani.

Nu eram niște creștini foarte practicanți, dar mergeam din când în când la spovedit, dar nu la un preot anume. La foarte puțin timp după abuz am mers să ne spovedim. A venit rândul meu să mă spovedesc, părintele mi-a pus epitrahilul pe cap. Mi-am dat seama că e bine să spun ce s-a întâmplat, deși mi-a fost foarte greu, foarte rușine. Spovedania a trecut mult prea repede. Am încercat să explic cum am putut mai bine la vârsta aceea ce s-a întâmplat, preotul mi-a spus câteva cuvinte, dar nu a putut sta mult, erau zeci de oameni la spovedit. Cred că dacă ar fi fost un preot la care am fie mers mereu altfel aș fi putut să mă deschid și ar fi fost mult mai bine.

Oricum, a fost foarte bine că m-am spovedit. M-am simțit mai bine după, mai liniștită, ca o rană care se alină întrucâtva.

Când am intrat la liceu, am început să am un duhovnic, pe care îl am și acum. I-am mărturisit și lui la un moment dat ceea ce s-a întâmplat. Simțeam că trebuie să știe tot despre mine, chiar dacă mă mai spovedisem înainte, plus că era o diferență între ceea ce poți explica la 8 ani și ceea ce poți descrie la 16 ani.

Din momentul în care am spovedit prima dată, atunci la 8 ani, ceea ce s-a întâmplat, am trecut cu bine peste. Rar îmi mai veneau în minte amintiri.

Acum 2 ani am citit o carte care aborda subiectul fecioriei. Au început să îmi vină gânduri „Dacă din cauza a ceea ce s-a întâmplat atunci tu nu mai ești fecioară?”. Gândul acesta mă chinuia enorm. Obiectiv, știam că totul era integru fizic, dar gândurile mă chinuiau teribil. Am plâns multe seri, știam că părintelui meu duhovnic îi spovedisem deja tot, dar trebuia să mă deschid din nou cuiva despre gândurile care mă măcinau.

S-a ivit curând ocazia să merg la o mănăstire unde știam un părinte foarte cald, cu multă înțelegere. I-am povestit părintelui ce se petrecuse, dar și frământările mele cu privire la feciorie. M-a liniștit, mi-a vorbit cu multă căldură, înțelegere, iar eu am plecat de acolo cum nu mai ieșisem niciodată de la spovedanie. Parcă pluteam. În sfârșit spusesem tot, adică și ceea ce mă măcina, nu doar faptele concrete. Era 1 noaptea, un cer plin de stele și l-am simțit pe Dumnezeu mai aproape ca niciodată. Simțeam că zbor, că în sfârșit pot trece peste durerea abuzului.

De atunci am simțit cu adevărat că m-am liniștit. E normal să îmi mai amintesc în anumite contexte sau clipe de ceea ce s-a întâmplat – este trecutul meu și face parte din mine.

Îmi doresc ca atunci când voi avea copii, să îi feresc de durerea, rușinea, frica și trauma prin care am trecut. Nu știu ce ar fi putut face părinții mei ca să prevină ceea ce s-a întâmplat – poate să îmi vorbească deschis despre faptul că trebuie să mă feresc de băieții sau bărbații care fac asemenea oferte, să strig după ajutor. Da, cred că trebuie vorbit deschis despre primejdiile acestea și făcut tot posibilul pentru a ocroti trupul și sufletul copilului tău”, este mărturia anonimă a unei cititoare de Știri pentru Viață. Confesiunea acesteia poate fi lecturată integral pe pagina web citată.