Viața sau libertatea? 

Care din cele două principii este mai de preț? Răspunsul nu poate fi dat la modul abstract, căci depinde de circumstanțe. Niciunul din cei doi factori nu poate fi absolutizat și pus deasupra celuilalt. Pe de altă parte, îndrăznesc să afirm că între acești poli nu există o simetrie perfectă. Materia poate fi pusă deasupra spiritului doar în condiții limitate, de natură excepțională. Dacă alegerea noastră se manifestă în mod consecvent invers, iar excepția e ridicată la rang de principiu, atunci intrăm de bună voie într-o condiție de sclavie pe care mulți dintre noi o cunoaștem de pe vremea deceniilor de totalitarism comunist. 

Cu gândul la acest trecut apropiat, se pot aduce destule exemple care ne arată că nu se poate alege întotdeauna viața cu orice preț, mai ales dacă aceasta presupune o stare dezonorantă de robie, fizică sau spirituală. 
Mai întâi s-au ridicat luptătorii din munți, care au ales soarta brazilor care se frâng, dar nu se îndoiesc. Iar la căderea dictaturii, în timpul Revoluției din decembrie 1989, s-a strigat hotărât din mii de piepturi: „Vom muri și vom fi liberi!” sau „Libertate te iubim, ori învingem, ori murim!”.  

În istoria neamului nostru au fost nenumărate momente de acest gen, care s-au constituit într-o emoționantă pledoarie pentru libertate ca bun suprem, și pe care nu avem voie le uităm niciodată! 

La fel stau lucrurile și în cazul martirilor creștini din toate epocile. Ei au ales să renunțe mai degrabă la viață decât la credința lor, pentru a câștiga astfel cununa veșniciei. Cu alte cuvinte, dacă punem problema în termenii discuției de față, ei au preferat moartea decât să se lepede de Adevărul care îi făcea cu adevărat liberi …
S-a murit de atâtea ori în trecut pentru libertate, individuală sau națională, încât nu putem rămâne nepăsători atunci când ea devine din nou amenințată!

Pe de altă parte, simplitatea lozincii „vom muri și vom fi liberi”, e în același timp una paradoxală. Cei care mor nu mai pot fi liberi, cel puțin nu în viața de aici. În fața unei amenințări colective, care periclitează viața tuturor, problema libertății se poate pune în alți termeni. Totuși, să nu uităm o distincție fundamentală: viața e fatalmente mărginită, în vreme ce libertatea e un principiu de natură eternă. Putem să o restrângem sub felurite motive, adesea justificate, pentru o perioadă strict limitată. Dar o astfel de stare excepțională nu are voie să se întindă pe o durată prea lungă. Dacă ea se permanentizează, fie și la modul potențial, asemenea unei săbii a lui Damocles, putând fi reintrodusă oricând sub pretextul unei necesități imperioase, atunci libertatea e pur și simplu aneantizată, esența ei e subminată și subordonată unei tiranii de factură materialistă.

În conjunctura prezentă, problema de principiu schițată mai sus este de o actualitate arzătoare. Cum ne raportăm la situația de criză mondială prin care trecem acum? E vorba atât de cea cauzată de pandemia COVID-19, dar mai ales de criza generalizată produsă ulterior de toate măsurile care s-au luat invocând pericolul acesteia.
Constatarea esențială e aceea că s-a absolutizat unul din cele două principii, anume cel al vieții, iar în numele alegerii făcute s-a sacrificat aproape complet orice urmă de libertate. Aceasta abia mai respiră, strangulată de măsuri adesea discreționare prin generalitatea lor. Eventualul contrargument al obligativității purtării centurii de siguranță e îngust și minor. El nu se poate raporta la anvergura situației în care majoritatea statelor au pus democrația la index și au pășit pe calea autoritarismului, prin decretarea unei stări de necesitate prelungită ulterior iar și iar, sub diferite denumiri, invocându-se diferite pretexte. 

S-a spus că e vorba doar de măsuri restrictive temporare, a căror aplicare va înceta odată cu trecerea pericolului. Dacă ar fi fost vorba doar de așa ceva, atunci ar mai fi de înțeles. La început, când periculozitatea virusului reprezenta încă o nebuloasă, alegerea siguranței maxime a putut avea o justificare. Dar după o lună, o lună și ceva, au apărut diverse studii care arătau că mortalitatea datorată coronavirus nu e de 3,4%, cum s-a susținut la început, ci de vreo 10 ori mai mică, fiind de ordinul de mărime al unei gripe mai severe. 

Odată cu revelarea acestor detalii ar fi trebuit să se pună în mod hotărât în discuție condițiile, orizontul de timp și pașii necesari pentru revenirea completă la „vechea normalitate”, adică la status quo ante. 

Constatăm însă faptul îngrijorător că o asemenea discuție de principiu nu a avut loc. Oficialitățile nu au admis o dezbatere publică a atitudinii pe care au adoptat-o în mod discreționar și cenzurează sau discreditează orice opinie critică la adresa politicii lor. În schimb, au purces doar la reevaluări treptate ale măsurilor restrictive luate. Relaxările au venit etapizat, cu țârâita. Au fost împachetate drept niște „cadouri” oferite cu generozitate din partea guvernanților, care au răsplătit obediența cetățenilor de a-și purta cuminți măștile și de a completa conștiincioși declarațiile pentru deplasarea până la magazinul din colț, atunci când nu au stat efectiv închiși în case, într-un veritabil arest la domiciliu. 

Politicienii pretins democrați de pe întreg mapamondul s-au obișnuit cu gustul tiraniei, al despotismului în doze mici. Și au constatat că acesta poate fi plăcut, invidiindu-i probabil în străfundul conștiinței lor de marionete trecătoare pe dictatorii eterni de genul lui Stalin sau Ceaușescu …

Atitudinea lor în privința ridicării restricțiilor pare ghidată de o gândire focalizată exclusiv pe termen scurt și minimalistă când e vorba să se raporteze la esența libertății. Apar suspiciuni foarte serioase că de fapt nu avem de-a face cu o simplă neglijență sau cu o prudență exagerată, ci cu o atitudine premeditată, cu bătaie lungă, a cărei țintă e de fapt cu totul alta. Că miza aflată în joc e de fapt una majoră.

Criza actuală e privită drept un paravan pentru a pune la cale ample transformări economice, sociale și politice, impuse de sus în jos ca fiind lipsite de alternativă. Pericolul atribuit virusului e un instrument eficient pentru permanentizarea opțiunii de suprimare a libertății și de instituire a unui imperiu al necesității. Tiranii pot deveni oricând „democrați” sau invers. Libertatea a devenit o marfă care „se ia” sau „se dă” cu feliuța, în funcție de împrejurări și de interesele celor care dețin pârghiile puterii. Cei care ne conduc au ajuns să dispună discreționar de libertatea noastră în numele protejării vieții și sănătății. Ceea ce ni se prezintă eufemistic drept o centură de siguranță, obligatorie pentru sănătatea noastră, e în realitate o punere în lanțuri a principiului libertății. Constituțiile care o garantează pot fi puse oricând între paranteze sub acest pretext, ridicat la rang de maximă a acțiunilor de natură politică, deși un drept prevăzut în Constituție nu poate fi salvgardat prin suprimarea altuia. Printre altele, e afectată la modul fundamental și libertatea religioasă. 

Propaganda oficială ne tot repetă că pandemia e încă la început. Că foarte probabil va urma și un al doilea val. Că va trebui să ne obișnuim cu o „nouă normalitate” pentru o perioadă indefinită, până când se va descoperi un vaccin împotriva acestui coronavirus. Numai că beneficiile sale ar fi cât se poate de discutabile. Nu putem ști cât ar fi de eficient un asemenea vaccin în fața unui virus care poate suferi mutații frecvente, și nici ce efecte adverse ar putea avea pe termen lung.  

Să depindă principiul libertății, unul fundamental pentru condiția umană, de un asemenea detaliu aflat încă sub zodia ipoteticului și a incertitudinii? În opinia establishmentului politic, se pare că da. Libertatea ne este promisă înapoi, dar condiționat și nu la modul integral, după cum vom vedea.

Premeditare? 

Virusul actual, SARS-Cov-2, pare a fi tocmai potrivit pentru punerea în aplicare a unui plan care în mod evident exista deja. Unii folosesc termenul de „plandemie”. Într-un anumit sens da, e justificat. Chiar dacă personal nu am văzut dovezi convingătoare că acest virus e produs în laborator cu scopul precis de a fi apoi lansat în lume, o privire în trecut ne arată că pregătiri pentru un asemenea scenariu s-au făcut încă de acum aproape 20 de ani. 
În anii 2002-2003 am avut pandemia cu SARS-Cov-1, care și-a avut originile tot în China, iar între 2012-2016 am avut de-a face cu MERS-Cov, care s-a răspândit mai ales în Orientul Mijlociu. Cele două virusuri s-au dovedit a fi mult mai mortale decât cel actual, însă tocmai de aceea răspândirea lor a fost drastic limitată. Anual numărul de cazuri la nivel mondial s-a ridicat la câteva mii, iar cel al deceselor la câteva sute.
 
Am mai trecut în 2006 prin așa-zisa gripă aviară, iar în 2009 prin gripa porcină. Ne amintim cu toții de scenariile apocaliptice care s-au lansat la acea vreme, și care în cele din urmă nu s-au adeverit. Cele două virusuri au fost cât de poate de „cuminți”, nefiind nicio clipă un pericol major pentru întreaga omenire. Cu toate acestea, încă din acei ani au început să fie discutate măsuri pentru starea de „pandemie”, care a ajuns să fie decretată cu mult mai multă ușurință, primul exemplu fiind cel al gripei porcine. Anterior, Organizația Mondială a Sănătății (OMS) schimbase criteriile pentru declararea stării de pandemie, renunțând la cel al periculozității virusului și ținând cont doar de gradul său de contagiozitate. Încă din 2009, de pe vremea gripei porcine, au avut loc dezbateri despre purtarea măștilor sau despre vaccinarea obligatorie cu un vaccin practic ineficient și la care în cele din urmă s-a renunțat, după ce s-au plătit miliarde companiilor farmaceutice.

Nu în ultimul rând avem binecunoscutul „Event 201”, „a global pandemic exercise”, acea simulare a unei stări de pandemie care a avut loc în octombrie 2019, cu numai o lună înaintea apariției în China a actualului coronavirus. Organizatorii au fost Universitatea Johns Hopkins, cea care ne prezintă statisticile COVID-19 la nivel mondial, și Fundația lui Bill și Melinda Gates, adică promotorii vaccinării la scară mondială. 

Simplă coincidență? Să admitem că da, de vreme ce nu avem dovezi palpabile care să dovedească contrariul, anume că asemenea cercuri ar fi de fapt la originea virusului din China, printr-o lucrare ocultă și deliberat malefică. Dar aceasta nu schimbă cu nimic concluzia acestei treceri în revistă: actuala pandemie de COVID-19 face parte dintr-un scenariu așteptat de cel puțin două decenii încoace, iar măsurile care se iau actualmente nu sunt simple improvizații, ci au fost pregătite din timp, inclusiv în ajunul izbucnirii actualei pandemii. Am văzut că și în trecut au existat tentative similare. Atât în cazul unor virusuri care fie s-au dovedit prea mortale, încât răspândirea lor a fost limitată (caz în care e bine că s-au luat măsuri, dar numai pe plan local, acolo unde a fost cu adevărat necesar), cât și în cazul unor virusuri lipsite de o periculozitate reală. Toate aceste tentative nu s-au putut materializa pentru că nu s-au întrunit toate condițiile preconizate, iar în cele din urmă situația s-a dezamorsat fără urmări importante.
Acum avem pentru prima dată de-a face cu un virus care are într-adevăr o capacitate de răspândire extrem de ridicată. Dar tocmai acest fapt e de natură să-i reducă în cele din urmă gradul de periculozitate. Da, spre deosebire de toate cazurile din ultimii ani, numărul deceselor la nivel mondial e de această dată foarte mare, dar nu diferă semnificativ de cele datorate gripei sezoniere. Așa cum arată numeroase studii, ele reprezintă între 0,1%-0,5% din numărul total al celor realmente infectați (și nu doar a cazurilor pozitive înregistrate oficial, mult mai puține) din care majoritatea sunt asimptomatici sau au forme ușoare. Raportat la criteriile anului 2007, o maladie cu această rată a letalității s-ar fi încadrat la gradul 2 din 5 posibile, ceea ce ar fi implicat doar măsuri locale, de autoizolare voluntară a celor infectați sau care au intrat în contact cu aceștia, închiderea temporară a școlilor pentru 4 săptămâni, distanțare socială și interzicerea evenimentelor cu public numeros (concerte, manifestări sportive, etc.). Așadar nici vorbă de scenariul total la care suntem supuși acum.

E drept, privind lucrurile la rece, nici coronavirusul actual nu e chiar atât de „perfect” pentru a justifica lockdownul generalizat la nivel mondial. Numai că, așa cum am văzut, între timp criteriile OMS s-au schimbat, pentru a facilita introducerea unor restricții mai severe în împrejurări care nu sunt neapărat dramatice. Iar acum s-a considerat că e momentul luării unei decizii majore. Zarurile au fost aruncate, Rubiconul a fost trecut. Probabil pentru că un virus mai potrivit pentru un asemenea scenariu nu va putea apărea prea curând. 

Dacă ne uităm la ipotezele de lucru ale acelui faimos exercițiu „Event 201”, vom vedea că acolo s-a pornit de la ipoteza unui virus cu un grad de contagiozitate relativ ridicat, cu o viteză mare de răspândire (elemente care sunt prezente și acum) dar totodată și cu o mortalitate mult mai ridicată decât cel actual. Adică ceva similar cu gripa spaniolă de acum un secol.

E foarte posibil ca un scenariu care să întrunească toate aceste elemente să nu se mai realizeze niciodată în realitate, căci sistemul medical al zilelor noastre e cu totul altul decât cel de acum peste o sută de ani din țări devastate economic și social în urma Primului Război Mondial.

În primul rând, virusurile mai periculoase pot fi îngrădite și controlate mult mai bine prin măsuri luate pe plan local, în zonele focarelor, iar răspândirea lor e mult mai redusă. Dacă e vorba de un virus cu adevărat mortal, atunci nu prea există purtători asimptomatici, care pot răspândi boala fără să se știe. Dacă viteza de răspândire e mai mică, atunci un lockdown generalizat e lipsit de sens, cu atât mai mult cu cât pandemia ar dura în acest caz ani de zile, cum a fost în cazul variolei. Iar dacă, așa cum e cazul acum, avem o mulțime de cazuri asimptomatice sau foarte ușoare, faptul duce inevitabil la o scădere substanțială a mortalității, datorită numărului mare a cazurilor cu infecții nedepistate. 

Problemele cele mai grave ale trecutului mai apropiat au fost cele cauzate de virusul variolei. În el am avut într-adevăr un virus ucigaș, cu o rată a mortalității de 30%, cu o răspândire masivă, dar mai lentă. În anii 1950 erau afectați 50 de milioane de oameni anual (până la ora scrierii acestor rânduri sunt sub 7 milioane de cazuri de COVID-19 la nivel mondial) iar numărul total de morți în secolul 20 s-a ridicat la o cifră amețitoare, undeva între 300-500 de milioane (până acum, morții puși pe seama coronavirus sunt de ordinul sutelor de mii, adică de circa 1000 de ori mai puțini!). Totuși, în cazul variolei deși răspândirea a fost masivă, viteza acesteia a fost mult mai mică decât în cazul coronavirus, încât un lockdown generalizat la scară mondială ar fi fost un nonsens, cu atât mai mult cu cât pandemia a durat decenii bune, până când a fost eradicată prin vaccinare.

Dar atunci, având în vedere aceste fapte, de ce suntem mințiți de către politicienii care ne spun că omenirea se confruntă cu cea mai mare provocare de la al Doilea Război Mondial încoace? Răspunsul cel mai plauzibil nu poate fi decât unul singur: scenariul era deja conceput, iar virusul actual e considerat a fi cel mai potrivit pentru demararea acestuia. În ciuda faptului că periculozitatea sa nu e atât de ridicată cum s-a susținut, vedem în mod evident că nu se renunță la măsurile luate, căci la mijloc se află o altă agendă, una îndelung așteptată și pregătită.

„Noua normalitate”: o viață sub imperiul necesității

Putem vedea cu toții cum arată această „nouă normalitate”: datorită unui lockdown sever, prelungit peste măsură, economiile au ajuns în pragul falimentului. Statele oferă ce-i drept ajutoare financiare, dar cu prețul îndatorării (cine sunt așadar adevărații profitori ai crizei?) și condiționându-le de diverse măsuri. Asistăm practic la un dirijism economic fără precedent, în care statul poate decide care firme sau afaceri merită să trăiască și în ce condiții, și care nu. În general, marile corporații sunt cele care vor fi salvate prin intervenții etatiste, în vreme ce multe din firmele mici și mijlocii vor sucomba, deși starea precară în care au ajuns nu e cauzată de vreo vină proprie, ci exclusiv de măsurile arbitrare ale statului. Ca urmare, șomajul va începe să ia amploare peste tot. Iar adevăratul responsabil pentru toate acestea, care e statul, se spală pe mâini și transformă virusul în țap ispășitor pentru toate deciziile sale catastrofale, al căror scop final este restructurarea economiei pe alte baze.

Fenomenul se manifestă și la nivel supranațional. Uniunea Europeană a instituit un fond de redresare de 750 de miliare de euro, finanțat evident tot pe bază de datorii. Iar acum pare a fi venit momentul de a se impune o măsură la care până acum multe state s-au opus cu fermitate: mutualizarea datoriilor. Prin urmare, se merge înainte cu proiectul unui superstat federal, impulsionat de starea de criză care a permis adoptarea principiului datoriilor comune.

Sistemele de sănătate nu cunosc actualmente altă maladie decât COVID-19. Aceasta devenit o fixație aproape patologică, deși toate datele ne arată că nu e decât un risc între altele, care au existat dintotdeauna, dar care acum nu mai sunt tratate așa cum se cuvine. Datorită priorității absolute de care beneficiază ipoteticii bolnavi de COVID-19, care în majoritatea lor nici nu mai apar, multe spitale stând aproape goale în așteptarea lor, tratamentele altor boli serioase care ar necesita spitalizare sunt pur și simplu suspendate. Încât e foarte probabil ca numărul deceselor în rândurile acestor categorii de bolnavi să se dovedească în cele din urmă unul sporit, cu mult peste media obișnuită. 

Până acum nicio altă boală nu a beneficiat de o asemenea mediatizare excesivă și nu am asistat la o asemenea discriminare între oamenii suferinzi, care merită cu toții să fie tratați, în funcție de prioritățile reale. Scopul acestei accentuări disproporționate este în mod vădit acela de a întreține o stare de panică și de a justifica perpetuarea stării de urgență, sub imperiul statisticilor actuale sau sub amenințarea unui ipotetic nou val. 

În asemenea condiții ni se propun o serie de măsuri care ulterior, odată ce lumea se va fi obișnuit cu ele, se pot transforma în instrumente feroce de control al individului și de strangulare a libertății sale. 

Una din ele este aplicația pentru telefoanele mobile care monitorizează contactele, fie și într-o variantă anonimizată, după cum ni se spune (la început), pentru a avertiza asupra apropierii prea mari de o persoană care ulterior ar putea fi descoperită drept „infectată”. De aici și până la monitorizarea gen Big Brother, cine cu cine se întâlnește, nu mai e decât un pas, odată ce tehnologia necesară va fi pusă la punct. Acum ne aflăm într-o fază experimentală, în care se testează obișnuirea oamenilor cu această idee.

A doua măsură în discuție, și ea extrem de discutabilă, e condiționarea unor drepturi firești, cum e (deocamdată) acela de a călători liber, de un așa-zis „certificat de imunitate”. Dincolo de absurditatea în sine a faptului, pentru că nimeni nu știe acum cât durează imunitatea în urma vindecării de COVID-19, trebuie privit principiul ca atare. Nu cumva acest așa-zis „certificat”, care ar putea fi unul cu evidența vaccinurilor făcute, ar putea condiționa în viitor și alte drepturi fundamentale ale omului? Nu ne apropiem astfel tot mai mult de cele prevestite în Cartea Apocalipsei? Mai ales dacă acest „certificat” ar urma să fie implantat undeva în corpul omenesc, pentru că, nu-i așa, un card sau o hârtie se pot pierde, iar omul ar rămâne atunci lipsit de drepturi? Cele două aspecte sunt strâns legate între ele: dacă se va dori într-adevăr o asemenea condiționare, atunci certificatul nu poate fi decât în permanență „la purtător”. 

Am descris doar un potențial scenariu horror, dar așa cum evoluează lucrurile, nu sunt indicii că el ar fi o simplă utopie zămislită de niște minți aburite de absurde teorii conspiraționiste. Atitudinile conducătorilor politici, a căror propagandă e focalizată acum pe ridiculizarea tuturor „teoriilor conspirației”, unele fiind într-adevăr absurde, nu sunt de natură să ne ofere încredere că lucrurile se desfășoară într-un mod transparent. Sinceritatea mesajelor oficiale poate fi pusă în discuție. Faptul că nu vom asista dintr-o dată la impunerea unor asemenea măsuri nu ne poate amăgi să ignorăm toate tentativele voalate și pașii mărunți care se îndreaptă în mod evident într-o asemenea direcție.

Al treilea aspect ar fi acela că ni se tot spune că ieșirea definitivă din actuala stare de pandemie și revenirea la normalitate (cea veche sau cea nouă?) nu se va putea produce decât în urma apariției unui vaccin împotriva COVID-19 și vaccinării întregii populații a globului. Promotor al ideii: miliardarul Bill Gates, care a ajuns ținta principală a criticilor din partea adepților „conspirației”. 

Cum stau de fapt lucrurile? În primul rând, nu știm dacă se va descoperi vreodată un vaccin cu adevărat eficient, care să funcționeze în condiții reale, nu doar de laborator. La fel cum nu s-a descoperit încă împotriva altor virusuri din familia Corona sau împotriva HIV. Apoi, un vaccin produs la repezeală, bazat pe tehnologii genetice, ale cărui posibile efecte negative pe termen lung nu au cum să fie studiate temeinic, ar putea fi un factor de risc poate chiar mai mare decât însăși boala împotriva căreia e administrat. 

În orice caz, în aceste condiții vaccinarea ar trebui să fie bazată pe libera alegere a fiecăruia și nu impusă cu forța. Un veritabil filantrop, care ar finanța complet dezinteresat cercetări medicale spre binele întregii omeniri, nu ar pretinde impunerea acestui bine cu de-a sila. Însă Bill Gates nu vorbește nicăieri de posibilitatea unei alegeri, ci de vaccinarea practic a întregii populații a Terrei ca fiind singura soluție pentru a combate COVID-19. Problema e pusă în termeni apodictici de către un personaj care se dovedește mai influent la nivel mondial decât majoritatea șefilor de stat, fapt care face lipsa sa de pregătire în medicină, epidemiologie sau inginerie genetică să fie irelevantă. E o combinație de aspecte care trebuie să ne dea de gândit.

E adevărat că variola, de care am amintit mai sus, a fost eradicată în urma unei ample campanii de vaccinare, care până la un moment dat a fost obligatorie. Dar atunci când un infectat din trei riscă să moară, în vreme ce, să spunem, unul la o mie suferă efecte adverse de pe urma vaccinului, e limpede ce alegere ar face orice om rațional, în perfectă libertate. Lucrurile stau însă cu totul altfel atunci când periculozitatea virusului e mult mai mică, iar vaccinul –care încă nici nu există – ar putea avea un procentaj de risc de un ordine de mărime asemănător, pe lângă o eficacitate incertă.

Împotriva lui Bill Gates mai circulă pe internet și alte insinuări, după care odată cu vaccinul ar urma și injectarea unui microcip. Chiar dacă nu ar fi adevărat, sau nu în forma asta, rămâne observația făcută mai devreme în privința acelui „certificat de imunitate”. Dacă se dorește o vaccinare la scară planetară, atunci din perspectiva vaccinatorilor un asemenea certificat va trebui introdus într-o formă sau alta. Poate nu direct sub forma acelui cip injectat, ipoteză care e ridiculizată acum de cei care ne planifică destinele. Dar la început se poate face sub alte forme, menite să ducă la acceptarea ideii în sine. 

Sunt numeroși pași mici, în multe direcții, destinați poate mai mult generațiilor viitoare, cărora le va fi dat să crească încă de la început într-o atmosferă orwelliană a controlului total. Cei de mâine o vor percepe ca firească, pentru că nu vor avea memoria altor vremuri. Ei nu au cum să aibă anticorpii celor care am trecut prin comunism și am experiat în mod direct lipsa de libertate. 

Cei care suntem „vaccinați” împotriva propagandei, vedem fără dubiu cum treptat apare și un „Minister al Adevărului” în stare embrionară, care cenzurează opiniile neconforme despre pandemia corona, prin etichetarea lor drept „fake news”. Tehnica e binecunoscută: se fac false asocieri, aruncându-se în aceeași oală teorii aberante (dar care și ele se pot încadra la libertatea de exprimare) cu critici pertinente și argumentate. Se scot în evidență în mod exemplar ideile cele mai absurde și mai excentrice, pentru a le discredita de fapt pe celelalte, care conțin adevărul incomod pentru establishment. Rezultatul? Bloguri închise, postări pe rețelele de socializare șterse, videoclipuri cu mesaj incomod eliminate. 

Mașinăria cenzurii s-a pornit, invocând pretexte chipurile mai importante decât libertatea de expresie garantată de constituție. Precedentul a fost deja creat, și nu avem nicio garanție că lucrurile se vor opri aici.

Statul deasupra Bisericii?

Închiderea temporară a bisericilor poate fi de înțeles în perioada de început, dacă o comparăm cu nota generală a măsurilor restrictive luate în fața unei pandemii cu un potențial încă necunoscut. Deși, la cum au evoluat în cele din urmă lucrurile, din moment ce au existat în permanență anumite magazine deschise, și revenirea cel puțin la slujbele în aer liber se putea face în mod evident mai devreme decât s-a întâmplat. 

Nu are sens să dezbatem acum în amănunt asemenea detalii secundare, căci miza reală este în altă parte. Acum s-a creat un precedent dătător de neliniști: statul s-a pus pe sine deasupra Bisericii și a găsit de cuviință să suprime sau să dea înapoi, după criterii incerte, aspecte care țin de esența libertății religioase și de suveranitatea Bisericii în privința cultului. Reglementările statale au permis reluarea slujbelor numai în anumite conditii de distanțare, dar s-au extins și asupra Sfântului Potir, condiționând administrarea Sfintelor Taine de măsuri străine de tradiția Bisericii, cum ar fi folosirea lingurițelor de unică folosință. Pe bună dreptate, Biserica a refuzat să se conformeze unor asemenea presiuni, amânând împărtășirea credincioșilor până după consultări cu bisericile surori, iar rezultatul nu poate fi decât cel previzibil: nu trebuie admise ingerințe în practicarea tradiției!

În primul rând, experiența milenară a Bisericii nu cunoaște exemple care să arate faptul că Trupul și Sângele lui Hristos, izvor al vieții veșnice, ar fi putut fi transmițător de boală. Această realitate e în cele din urmă una cu un caracter dogmatic, plasată chiar în inima tradiției liturgice a Bisericii. E adevărat că modul de administrare al Tainelor nu a fost mereu același, iar lingurița s-a introdus după multe secole de practică creștină, motivată de rațiuni care țin de aceasta. La o adică, se poate renunța la un simplu instrument care este lingurița, pentru a folosi un ipotetic instrument mai bun, sau pentru a reveni de pildă la practica primară, aceea de a primi Sfântul Trup în palmă și de a bea Sfântul Sânge din același potir. Cei care susțin că ar fi mai bine așa, sunt liberi să-și prezinte argumentele, deși în esență nu e nicio diferență, preferința pentru una sau alta din modalități trebuind să țină doar de rațiuni pragmatice. 

Un singur argument însă nu poate fi valid: acela care motivează schimbarea prin potențialul pericol al transmiterii unor boli prin actul împărtășirii, cu varianta mai subtilă că virusul nu se ia prin Sfânta Împărtășanie, dar se poate propaga prin linguriță sau prin Sfântul Potir – adică obiecte sfințite, care sunt în contact nemijlocit cu Hristos cel euharistic. O astfel de credință e pur și simplu o rătăcire dogmatică. Altminteri, de-a lungul mileniilor, preoții ar fi trebuit să fie primii care să se îmbolnăvească pe capete, de vreme ce la finalul liturghiei ei consumă conținutul Sfântului Potir cu aceeași linguriță cu care s-au împărtășit toți credincioșii. Dar experiența practică a Bisericii ne arată că lucrurile nu stau deloc așa. 

Acel faimos și totodată controversat comunicat al Patriarhiei, după care cei care au îndoieli sau sunt mai slabi în credință pot să se împărtășească asemenea bolnavilor, în afara Sfintei Liturghii, cu propria linguriță, nu face decât să stabilească o excepție, pentru a veni în întâmpinarea unora care trebuie de fapt întăriți în credința lor. 
E bine că se poartă de grijă și acestor oameni, făcându-se totodată prin asta și un gest de PR adresat unei prese ostile, în vreme ce pentru restul credincioșilor toate rămân după rânduiala obișnuită. Valurile epidemice de până acum ale gripei anuale nu au fost de natură să schimbe această practică. Cei cu simptome de boală, evident că pot sta acasă una sau două duminici, pentru a nu-i contamina pe cei care ar sta în apropiere în timpul slujbelor. Ceea ce de regulă se și întâmplă. Nimeni nu s-a plâns până acum de probleme majore și în niciun caz de unele datorate împărtășirii cu aceeași linguriță. Nu altfel ar trebui să stea lucrurile dacă pe viitor COVID-19 ar deveni o maladie endemică, adică dacă va fi în permanență la ordinea zilei. 

Cum trebuie așadar să judecăm situația ingrată în care s-a găsit Biserica – cler și credincioși deopotrivă- în ultimele luni? Ca pe o excepție irepetabilă, sau ca pe un posibil precedent cu consecințe majore? Ori de câte ori va începe să bântuie un virus mai vechi sau mai nou, statul își va putea vârî oare nasul în treburile Bisericii după bunul său plac? Va putea opri sau condiționa desfășurarea slujbelor religioase în funcție de numărul de infectați la nivel național? Va putea dispune oricând schimbarea modalității de împărtășire în funcție de niște statistici medicale? Poate invoca anumite circumstanțe pentru a monitoriza în permanență desfășurarea evenimentelor liturgice și, dacă apreciază că e cazul, să aplice sancțiuni? Cu alte cuvinte, se pot defini anumite condiții în care statul se plasează pe sine automat deasupra Bisericii?

Orice fel de cedare din partea Bisericii la astfel de ingerințe inadmisibile ale statului nu ar face decât să creeze un precedent periculos și ar însemna totodată un pas decisiv pe calea secularizării ei. Prin abdicarea de la dogma și credința care stau la temelia trupului lui Hristos, s-ar recunoaște astfel îndreptățirea unor acțiuni ale statului care invocă supremația materiei asupra spiritului și a argumentelor care țin de sfera vieții trupești asupra libertății de credință. Dimensiunea transcendentă și mistică a identității Bisericii ar urma să fie complet anihilată.

E limpede că Biserica s-a comportat până acum cu înțelepciune și fler diplomatic în fața presiunilor din partea statului. Dar dacă acestea vor trece de o linie roșie, atunci conflictul de conștiință va fi inevitabil. Deși nu ei îl vor fi provocat, creștinii adevărați vor fi nevoiți atunci să urmeze atitudinea celor din primele secole: să refuze închinarea la idolii lumii și să-L mărturisească pe Hristos, inclusiv Cel din potir, cu orice preț. 

Filosoful Gabriel Liiceanu argumenta necesitatea menținerii bisericilor închise pe vremea pandemiei de COVID-19 prin afirmația că „Isus nu a cerut nimănui să moară pentru el” (sic!). Luat ca atare, enunțul d-lui Liiceanu e pur și simplu fals. „Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15,20), „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Că cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde; iar cine își va pierde sufletul pentru Mine îl va afla.” (Matei 16, 24-25). Dar a spus și „Și veți fi urâți de toți pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui. Când vă urmăresc pe voi în cetatea aceasta, fugiți în cealaltă.” (Matei 10, 22-23). 

Da, Hristos le-a prevestit ucenicilor săi că îi așteaptă crucea, prigoana și chiar martiriul, toate pentru credința în El. Dar, pe de altă parte, jertfa trebuie să aibă loc la momentul potrivit. Nu i-a îndemnat să moară prostește și nici nu a generalizat îndemnul pe care l-a făcut lui Petru, de a umbla pe apă, pentru a pune credința adepților Săi la încercări stupide. La fel cum a respins ispita diavolului de a Se arunca de pe aripa templului pentru a fi apoi nevoit să apeleze la o minune salvatoare.

Cele de mai sus sunt desigur binecunoscute de fiecare creștin care-și ia botezul în serios și care știe că Dumnezeu nu trebuie ispitit să facă minuni atunci când trebuie să te ferești în primul rând singur. Dar comuniunea cu Dumnezeu ține de o altă ordine a lucrurilor, în care nu există nicio rațiune pentru a o evita. În schimb domnul Liiceanu, cu atitudinea sa confirmată și prin ultima sa carte publicată, „Isus al meu”, arată că nu e capabil să iasă dintr-o logică orizontală, raționalistă și golită de orice miez transcendent, atât în privința Mântuitorului, cât și a Bisericii Sale. 

Cele două viziuni sunt profund ireconciliabile. Pacea socială ne-o dorim cu toții. Dar nu Biserica este cea care încalcă aici vreo regulă, de vreme ce nu face altceva decât să-și asume libertatea și autonomia pe care statul însuși a pretins că i le garantează și care ar putea fi puse între paranteze doar în situații cu totul excepționale. Acestea pot fi temporar acceptate, dar până în punctul în care se transformă în pași către secularizarea Bisericii, care nu poate fi admisă sub nicio formă.

Perspective

Observațiile empirice asupra măsurilor politice ale ultimilor ani, menite să transforme lumea din temelii la nivel economic, social și ideologic, ne arată că cele mai importante din ele sunt motivate de amenințări cu un caracter pretins implacabil: încălzirea globală, care e considerată una aproape exclusiv de natură antropogenă, și pericolul unei pandemii devastatoare. Sunt două scenarii care cuprind lumea precum brațele unui clește asimetric. 

Primul e cel al pretinsei catastrofe climatice, care este unul cu bătaie lungă, având drept orizont sfârșitul acestui secol. Pentru preîntâmpinarea lui, Uniunea Europeană și-a impus ca țel pentru anul 2050 programul „Green Deal”, de atingere a neutralității climatice prin renunțarea completă la combustibilii fosili, prin arderea cărora se degajă dioxidul de carbon pe seama căruia este pus în exclusivitate procesul încălzirii globale la care asistăm în ultimele decenii. Problema în acest caz e aceea că, dincolo de isteria unei Greta Thunberg și a generației ei de adolescenți manipulați și îndoctrinați cu o atitudine panicardă, pentru majoritatea oamenilor amenințarea apare drept una incertă și difuză, într-o perioadă când ei oricum nu vor mai fi în viață. Fapt pentru care ritmul transformărilor e totuși unul relativ lent.

Al doilea braț, cel al pandemiei, e unul cu bătaie mai scurtă, dar în cazul său pericolul poate fi prezentat drept unul mai palpabil. Ca atare, măsurile bazate pe invocarea sa pot fi luate imediat, așa cum am putut vedea mai sus.
E drept că deocamdată nu putem cunoaște cu precizie care e adevărul din spatele acestui scenariu. Dar simțim că ce se întâmplă nu e în regulă, că autoritățile nu spun adevărul și că de fapt la mijloc e o alta agendă. Toate evidențele ne arată că ne îndreptăm spre totalitarismul ideologic al unei noi variante de materialism științific. De data aceasta sunt invocate fenomene naturale cu un caracter implacabil, de genul schimbărilor climatice sau pandemiile, care stau la baza acțiunilor politice majore ale elitelor globaliste. Fundamentarea lor are loc prin teoriile climatologilor sau virusologilor care proiectează scenarii de viitor care mai de care mai alarmiste. 

Numai că valoarea predictivă a calculelor și modelelor care stau la baza unor asemenea prognoze fataliste este aproape de zero. Aceasta rezidă atât într-o imprecizie inerentă, căci modificări minore ale unor parametri pot duce la modificări majore ale rezultatului final, cât și în faptul că realitatea în întreaga ei complexitate nu poate fi surprinsă la perfecție printr-un simplu model, oricât de performant ar fi el. Nu e vorba de a nega utilitatea acestora în multe cazuri, dar în cazul de față vorbim de o complexitate imensă, la nivel planetar, sau la nivelul unei societăți în care răspândirea unui virus depinde de o vastă multitudine de factori, inclusiv psihologici și comportamentali, care nu au cum să fie cuantificați în totalitatea lor.

Faptul că asemenea prognoze au eșuat a putut fi observat atât în cazul modelelor climatice din trecut, care nu au anticipat corect realitatea de azi, cât și în cazul modelelor epidemiologice care sugerau în mod greșit milioane de morți la nivelul unei țări de mărimea Marii Britanii. 

O simplă privire spre cine finanțează asemenea institute de cercetare e suficientă pentru a pune sub semnul întrebării neutralitatea acestora. Bias-ul, adică tendențiozitatea abordării, devine astfel evidentă atunci când constatăm că susținerea materială vine dinspre același complex politico-economic globalist, care înhamă la carul propriilor interese o știință care numai obiectivă nu poate fi numită. Știința ajunge astfel să fie instrumentalizată în scopuri politice, iar rezultatele pe care le livrează sunt adesea cât se poate de echivoce. 

Iar acum intervine elementul esențial, pe care l-am devoalat și în textul de față. Chiar dacă se admite că prognozele pot fi imprecise, e suficient să se ia în calcul scenariul de tip worst-case, cel mai defavorabil, invocând faptul că el ar putea deveni realitate. Ca atare, trebuie luate toate măsurile posibile pentru a-l preîntâmpina. În logica aceasta, niciun preț nu e prea mare pentru a evita un asemenea ipotetic scenariu negativ. Dacă e cazul, se trage și cu tunul după vrăbii, sau elefantul care se simte amenințat de o pisică se aruncă în prăpastie pentru a se feri de ea. 

Pentru cei care ne raportăm la o altă grilă de valori, acel scenariu worst-case are cu totul alte conotații. El ar însemna nici mai mult nici mai puțin decât suprimarea totală a libertății și instituirea unei dictaturi pozitiviste și atee, care nu va renunța la intenția secularizării și deci a subordonării complete a factorului religios.

Primul pas spre libertate îl constituie adevărul. Să spunem lucrurilor pe nume, deconstruind minciuna cu care suntem înconjurați.  Iar al doilea pas e conștientizarea faptului că doar Adevărul ne poate face cu adevărat liberi.