Auzim prea des, pe rețelele de socializare, replica: "Nu sunt ateu, sunt agnostic.” Un fel de nici-nici, nici cu Dumnezeu, nici cu dracul, nici cu puntea, nici cu luntrea, nici cu Tanda, nici cu Manda, nici cu calul, nici cu sacul, nici de-a dura, nici de-a berbeleacul. O stare de ingenuitate filozofică așa, ca o virginitate din gumilastic, tare ca piatra, iute ca săgeata, tare ca fierul, iute ca purcelul. Și, dacă-i iei la trei păzește și le zici că-i totuna cu a afirma răspicat că sunt bolovani, se încruntă intelectualicește și-ți lipesc definiție din ditamai dicționarul: "a person who holds that the existence of the ultimate cause, as God, and the essential nature of things are unknown and unknowable, or the human knowledge is limited to experience.”

Dragii mei proști, văd că insistați, de aceea am să vă explic. Etimolgic vorbind, și pentru mine etimologia este totul, adică ce-au spus vechii greci despre un cuvânt este reperul, restul sunt abureli, mers de-a bușilea, crăceli, elucubrații și alte acrobații, deci etimologic vorbind, αγνωστως (agnostos) înseamnă, după Bailly (1901): "care nu știe, ignorant”. Deci prost. În Tezaurul grec-francez apărut la 1850, lucrare de referință printre grecizanți, αγνωσία (agnosia) este "absența cunoașterii, ignoranța unui lucru”. Deci, oricum o dăm, tradus în ciobanește a fi agnostic e totuna cu a fi prost, iar starea este prostie. Eh, îmi mai zic uneori că să vezi, că ei au o poziție filozofică, că sensurile s-au schimbat, au evoluat, le-au crescut creastă, pene și mărgele.

Fiți serioși, singurul lucru care a evoluat este prostia, sensurile fundamentale rămân acolo. În momentul în care afirmi că Dumnezeu este incognoscibil, și de aceea te cheamă pe tine Gigi Agnosticu’, tot fraier se cheamă că ești. Firește că esența lui Dumnezeu ni se refuză, că doar nu-i de vânzare la supermarket, dar asta nu se face pe noi, credincioșii, să-L alungăm într-un... hm... colț? al preocupărilor noastre, alături de tot soiul de lucruri inutile și pe care le lăsăm din lene să se umple de praf. Imposibil de cunoscut cum este, Dumnezeu ne arată suficiente despre El, și asta poate constitui subiectul unor intense preocupări.

Sigur că marii teologic apofatici exact în fața imposibilității pure de a-L cunoaște pe Dumnezeu îngenunchează și ei, dar o fac, cum să zic? Poetic. Adică nu-i totuna să te hlizești superior: sunt agnostic, nu ateu, sau să zici  că da, Dumnezeu ni se sustrage, dar nu pentru că ar fi prea mărunt, ci pentru că e prea mare. Nu distanța de El ni-L refuză, ci excesul covârșitor al apropierii de El. În rest, ce să vă mai spun, băieți? Mai puneți și voi mâna pe dicționare. Că astea nu ni se refuză, ba dimpotrivă.

 

Text apărut mai întâi pe blogul autorului.