ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



Îmi scrie cineva:
"Nu stiu cum dar cei care nu au copii sunt campionii luptei impotriva avortului. Unii sunt calugari, iar altii cresc o stana de caini si pisici acasa. Dar nu se gandesc sa se apuce sa faca ei insisi copii, sa vada cum e. De teorie suntem satui."

Citesc, mă minunez, mă întristez, mă rog și îi răspund:

Asta este o prejudecată triplă:

Pe de-o parte, nu este nevoie să ai copii ca să lupți împotriva crimei, împotriva ideii de a-i ucide pe alții. Este de ajuns să ai viață tu spre a fi pro-viață.

În al doilea rând, mulți călugări au copii duhovnicești, prin multe familii pe care le sprijină - duhovnicește și material - o viață întreagă. Și sunt implicați în toate durerile acestora, ca niște părinți adevărați. La noi la mânăstire sunt ocrotiți, ajutați să meargă la școală, să meargă în tabere și excursii, hrăniți și îmbrăcați etc. peste 50 de copii. Cca. 20 sunt asistați direct de mânăstire - locuiesc aici în timpul școlii, sunt duși și aduși de la școală de mașina mânăstirii etc. -, ceilalți sunt în familii cu posibilități mai modeste. Este doar un exemplu dintre mii și mii.

În al treilea rând, mult mai mulți dintre maturii pro-viață au copii decât dintre maturii pro-avort. Printre care și eu.

Așa că hai să lăsăm lozincile și atacurile la persoană, insinuările absurde și fără legătură cu realitatea. Să vedem adevărul simplu: a ucide un copil este o crimă. O crimă monstruoasă, atât pentru că nu se poate apăra în niciun fel (asta e datoria adulților!), cât și pentru că este săvârșită de propria mamă. Care, mai devreme sau mai târziu își va da seama - și durerile sunt cumplite! - că a devenit locul săvârșirii unei crime. Mulți ar refuza să închirieze un apartament în care a fost ucis un om. Dar pentru foarte multe femei propriul pântece devine locul crimei.
Sunt realități cumplite, foarte dureroase.
Care ne vor atinge, oricum am încerca să ne ferim de ele.

Ca duhovnic, am avut și am în grijă femei care au făcut avort. Care fără să aibă legătură cu Biserica sau cu vreo mișcare pro-viață au ajuns din pricina avortului să aibă suferințe foarte mari. Și nu vorbesc despre bolile pe care le aduc avorturile în timp, ci despre suferințe sufletești.

Aici, dacă aș fi rău, aș spune și eu "să nu mai vorbească despre avort decât cel care a îngrijit ani de zile sute și mii de suflete rănite de această crimă". Pentru că adevărul este că doar Dumnezeu mai știe câtă durere am văzut, câte mame care își visează copiii uciși, care au mustrări de conștiință teribile, traume psihice extrem de greu de vindecat.

De obicei acestea nu ies la iveală dintr-o dată, ci după ani și ani de zile de acumulare interioară. Ceea ce le face cu atât mai cumplite.
Chiar și numai din această perspectivă tot merită, dacă avem omenie, să luptăm pentru viață, nu pentru uciderea oamenilor sub o anumită sau peste o anumită vârstă. Căci oricum ai numi-o - eugenie, eutanasie, avort - este tot crimă. Ca fapt, ca realitate: este ucidere.

Deci este firesc și pentru cei care au, și pentru cei care nu au copii să fie pro-viață și anti-ucidere, măcar pentru că și ei înșiși au viață. Și au datoria să o apere.