Mi-au spus mai mulți că a scos formația Taxi un cântec nou. 
L-am ascultat, urmărind și videoclipul. Prea mult nu era de urmărit, chipuri care își exprimau credința lor: 
"Dumnezeu iubește lemnul și spațiile mici". 
Și convingerea că asta - lemnul și spațiile mici - înseamnă smerenie. 

Iar Catedrala Mânturii Neamului nu înseamnă smerenie, pentru că nu e mică și nici din lemn, ba chiar are lifturi, spital, sală polivalentă pentru felurite activități culturale, parcare, cantină pentru săraci și altele asemenea. Așa că ei se tem că nu-L vor găsi pe Dumnezeu în ea când va fi terminată.
 
Acum, pe de-o parte nu am putut să nu mă umplu de milă față de celelalte popoare și țări! Din punctul de vedere al Formației Taxi și prietenilor ei, este aproape imposibil să-l găsești pe Dumnezeu acolo. Au catedrale, temple și moschei uriașe, din piatră, beton, marmură, bronz și aur. Au poduri imense, mega-orașe, zgârie-nori (nici ăștia, măcar, din lemn), super-avioane (nici ele din lemn) și tot felul de alte chestii gigantice.
 
Apoi mi-am adus aminte de spațiul cosmic. Nu este mic, și nici din lemn. Dar asta pentru că așa l-a făcut Dumnezeu! Ca și pe Jupiter. Sau ca pe Soare, steaua aia de ne dă lumină și în care El, după Psalmi, și-a făcut sălaș. Nici astea nu sunt chiar din lemn. Și nici chiar mici. Dar lui Dumnezeu i-a plăcut să le facă. 
De fapt, lui Dumnezeu i-a plăcut și chilia Sfântului Daniil Sihastrul, mică, dar din piatră, și templul lui Solomon, și mare, și din piatră, și bisericuța din lemn a lui Dragoș Vodă... 
Ceea ce, pe mine, mă face să cred că lui Dumnezeu îi plac spațiile în care este căutat cu sinceritate. Fie că sunt mari sau mici, din piatră, lemn sau metal.
 
Dar, m-am mai gândit eu atunci, fiecare cu credința lui! 
Până la urmă, adepți ai spațiilor mici din lemn cum sunt, vedetele astea ne-au arătat că sunt foarte smerite. Atât de smerite încât ne pot și învăța cum e cu smerenia. E bine! Și ne-au arătat, cu smerenie, că sunt foarte credincioase. Și, de aceea, foarte preocupate de cum arată Catedrala Mântuirii Neamului. Mai ales în comparație cu biserica, scuze!, bisericuța din lemn, la care merg să-L întâlnească pe Dumnezeu. N-am înțeles dacă fac asta doar în vis, dacă o fac doar o dată în viață sau altfel. Dar, până la urmă, este doar un amănunt care îi privește. Eu mă bucur că am putut învăța de la ei. Și mă rog să le dea Dumnezeu mântuire și toate cele bune.
 
Ce m-a întristat a fost reacția privitorilor.
Dominată, mai peste tot, de accente isterice.
Pro, sau contra.
De insulte, acuzații, agitații sterile.
 
Privind acest cântec drept o critică, trebuie subliniat că este una făcută într-un limbaj civilizat. Mai mult, oamenii (Taxi și prietenii) își mărturisesc dragostea de Dumnezeu. Cu accentele pe care le-am subliniat la început.
Ar fi fost de bun-simț ca replicile pro sau contra să fie în același ton. Fără batjocuri, insulte și blesteme la adresa preoților sau ateilor, a vedetelor sau creștinilor etc., etc.
Să fi fost replici - pro sau contra - date calm, cu un zâmbet, cu bunătate, cu înțelegere. Așa cum se cuvine unor oameni puternici și stăpâni pe ei, care știu în ce cred, și care răspund, până la urmă, altor compatrioți. Buni sau răi, dar tot din familie, ca să spun așa.
Trist! 
"Crima altei păreri", despre care am mai scris, continuă să apese gândirea românilor, să dezbine societatea, să împiedice comunicarea, să stârnească ură. 
Bunul simț este uitat.
 
Spunea cineva că adevărata noblețe se vede în purtarea celui aflat în greutăți, în nenorocire, în criză. La felul în care se poartă cetățenii români de astăzi noblețea este încă o floare rară. La fel și bunul simț. Dar cum tot suntem în post, vreme de rugăciune, poate ne rugăm - fiecare unde știe și poate - să le câștigăm.
Avem mare nevoie de ele!

P.S. Am slujit mulți ani într-o biserică de 30 mp. Slujesc acum într-o biserică din lemn (chiar nu știu câți mp are, îmi pare rău). Dar l-am văzut pe Dumnezeu și când am slujit, întâmplător, în catedrale - ca cea din Cluj, în care luminează încă umbra Leului Ardealului, Bartolemeu Anania. Pace tuturor!