30 de suflete îl privesc deja de sus, iar altele o vor face în curând, spun cu durere și pentru ei și pentru noi, doctorii. Răniți, familii îndurerate, prieteni, medici și pompieri care au intervenit, încă niște mii de oameni prinși pe veci între ramele lui. Plus milioanele transformate de media în martori ai acestei tragedii. Însă nu doar din această pricină a devenit tragicul eveniment din clubul bucureștean un dureros Tablou Colectiv.

Am văzut cu durere încotro poate duce goana și setea sa nebună după bani, am văzut corupția, atât de specifice zilelor noastre. Sau ce monștri se pot naște din lipsa de rațiune a celor care fac și desfac programe pe la televizor. Căci da, poate mulți dintre cei care au fost în noaptea fatidică la Colectiv se refugiau astfel din fața valului de barabance, felii mai mult sau mai puțin cruduțe de salam și de abjecții, care ne izbește intenționat zi de zi și în fața căruia se încearcă zăvorârea mentalului acestui popor.
 
Am văzut și secvențe cutremurătoare ale acelei Românii extrem de triste, a cărei existență este uitată fără milă de mai-marii zilei printre gunoaie. Căci da, în locul sutei de lei care le-ar fi pus pe masă prânzul de duminică, cinci copii și tatăl lor paralizat s-au ales cu un sicriu în care le zace mama.

Am mai văzut ce inepții se pot naște din mințile acelora care cred că dacă pupă de două ori pe an niște moaște sau turuie vorbe de duh ale sfinților fără să priceapă din ele o iotă, au deja loja asigurată lângă Dumnezeu. Am văzut și cât de perfid încearcă unii să tragă spuza tragicului eveniment pe turta propagandei anti-biserică. Nici unii, nici alții nu se vor strădui, din păcate, să priceapă măcar un strop din spuse precum acestea: „Nouă nu ne este dat a-i judeca pe acei tineri. Pe noi, cei care suntem părinţii lor, ar trebui să ne judecăm pentru a vedea dacă am făcut tot ce este posibil pentru ca ei să nu îşi petreacă timpul într-o asemenea locaţie... Eu cred că trebuie să le arătăm tinerilor ce să aleagă, din ce flori să culeagă polenul acesta al veşniciei. Eu nu îi învinuiesc pe ei, ci mă învinuiesc pe mine pentru că eu sunt acela care nu i-am luat întodeauna de mână să îi duc pe calea Raiului” (Ioan Selejan, Mitropolitul Banatului).

Am văzut mult din ceea ce înseamnă o țară și al său neam, cu frâiele rupte. Dar am văzut și eroi. Oameni care scăpaseră din flăcări cu zile dar s-au întors, să le dea unor semeni de-ai lor... Doctori, asistenți, pompieri care au dat totul ca să stingă din durerea copleșitoare cât mai mult. Am văzut lacrimi sincere ale celor care nu au suferit nimic personal în tragedia de la Colectiv. Am văzut un val adevărat și uriaș de compasiune și solidarizare.  
 
Am văzut flăcări nemiloase și lumânări aprinse, demoni și sfinți, lacrimi și suflete curate. Toate astea fac din tragedia de la București un Tablou Colectiv pe care trebuie să ni-l fixăm pe toți pereții minții și sufletului, oricât de dureros ar fi. Fiindcă nu avem voie să uităm niciun milimetru pătrat din acest tablou! Fiindcă solidaritatea trebuie să devină constantă, iar grija pentru aproapele, un real însoțitor prin viața de zi cu zi... Fiindcă numai așa putem îndrepta răul, de orice natură ar fi el și numai așa putem transforma de aici încolo frustrarea în leac și neputința în putință!

Dumnezeu să îi odihnească în pace pe cei plecați și să aline durerea celor răniți trupește și sufletește! Iar pe noi să ne ierte și să ne ajute să fim mai puternici întru cele bune...