Adevărul de-acasă.
 
Deseori, gesturile noastre arată doar sentimente de suprafață sau, mai grav, sentimente pe care nu letrăim nici măcar în momentul în care facem aceste gesturi. Zâmbim binevoitor când vrem să-l asigurămpe  celălalt de liniștea noastră sufletească și de dorința de a-l ajuta; uneori, prin fermitatea privirilor dorim  să subliniem convingerea că știm exact ce avem de făcut cu viața noastră și că experiența acumulată ne permite să abordăm cu un maxim de optimism orice problemă; alteori, oferim strângeri de mână și îmbrățisări pline de elan ce vor a spune: Mai puternic decât acum nu m-am simțit niciodată!

Dar de câte ori exprimă aceste gesturi realitatea sufletească profundă pe care o trăim? Rar...Și asta nu e tot! Există probleme pe care, pentru a nu apărea slabi în fața celorlalți, facem eforturi serioase ca să le mascăm cât mai bine. Astfel, ne străduim cel mai mult ca să ascundem ceea ce engleziin umesc  hometruth, expresie pe care Nicolae Steinhardt o traducea prin  adevărul  de-acasă, deși oconsidera intraductibilă în limba noastră:  Omul, și el, înghite  să-i spui  multe  de  la obraz, dar secutremură când dai peste ceea ce englezii numesc „cadavrul din dulap" ori „adevărul de-acasă" șiîncepi   a   dezvălui   ce   singur   nu   îndrăznește   a-și   mărturisi,   când   riști   să   atingi   punctul   fragil   și vulnerabil despre care arhitectura esoterică spune că există în orice clădire înălțată pe suprafațapământului acestuia și poate duce într-o clipită la năruirea edificiului întreg. (Nicolae Steinhardt, JurnalulFericirii, Editura Polirom, Iași, 2008, p. 67)

Altfel spus, expresia face referire la un adevăr sau o problemă personală, profundă, plină de suferință ori care ar putea naște o suferință majoră. Când este  dezvăluită această problemă,  iar uneori numaibănuită sau sugerată, zâmbetele ni se transformă în maxilare încleștate ori în lacrimi ce par a nu se maiopri, fermitatea privirilor se stinge  în căutarea  unui punct  de sprijin pentru lăuntrul dezorientat, iarcapul plecat ori mâna tremurândă strigă după o îmbrățișare, care să ne convingă măcar pentru o clipă că nu   am   rămas   să   înfruntăm   singuri   durerea   ori   temerea  ce   ne-a   secătuit   de   putere.   O   colecție impresionantă  de  situații  care  ilustrează   exact  aceste  lucruri  ați  văzut,   poate,  în  serialul  „Doctor House”, al cărui personaj principal pare să își fi făcut un hobby din a dezvălui adevărurile adânc ascuse în suflet.

Pe de altă parte, există o inerție în noi de a crede că doar lucrurile mari, evenimentele deosebite dinviața celuilalt merită o atenție sporită, un efort special de a-i alina suferința; însă, nu rar, sinea îi este dramatic răvășită de probleme ce ne par a fi lipsite de importanță sau care ne place să credem că se rezolvă de la sine, ori să considerăm că țin prea mult de intimitate, pentru a putea fi abordate.
 
Așa se face că există probleme ce produc suferințe majore, dar despre care ne este atât de dificil să vorbim când suntem afectați de ele și ne vine și mai greu să credem că există,  dacă nu le vedemprezente în viața noastră. Una dintre acestea este găsirea partenerului de viață. Sunt sigur că nu mică vă va fi mirarea când vă voi mărturisi că cele mai multe persoane care îmi solicită ajutorul , fie pentru a-mi cere sfaturi, fie pentru a-mi cere să mă rog, fac referire la această problemă, pe care de cele mai  multe ori o identifică prin expresia  dezlegarea cununiilor. De fapt, nici eu nu făcusem o analiză specială a acestui aspect până când am fost întrebat: Care este suferința pentru alinarea căreia ți se  adresează cel mai des oamenii?
După ce am făcut această constatare, am încercat să aflu dacă este doar o impresie personală, o situație de excepție, sau este cu adevărat o problemă care afectează pe o scară mai amplă societatea. În articolul următor vă voi spune ce am descoperit.Dacă v-a plăcut articolul ar putea să vă intereseze și alte teme pe care le-am aborbat pe canalul meu deYoutube.
 
Dragoste, bucurie, pace!