Ion Cristoiu publică în editorialul său de azi un text scris de Tudor Arghezi în 1947 - „Mirajul”.

„Dintre tabletele scrise în fiecare zi de Tudor Arghezi în Adevărul între 14 aprilie 1946 (Ochi înghețați) și 31 decembrie 1947 (De anul nou) mi-a atras atenția Mirajul, semnată în numărul din 29 mai 1947, prin tema actuală și acum, dacă nu doar acum: Plecarea românilor în străinătate.

«De cîtva timp sînt întrebat atît din mahala cît și din oraș, de către muncitori și intelectuali, de-a dreptul, prin telefon sau în scris, ce știință aș avea despre o plecare în… Argentina. Se pare că guvernul argentinian s-a hotărît să-și populeze țara, bogată în resurse, dar săracă în oameni, cu străini, și că imigranții asigurați de cum sosesc cu o proprietate agricolă sînt stipendați și pentru lunga lor călătorie.

Condițiile ar fi mai precise în ceea ce privește starea civilă, decît calificarea profesională, republica sud-americană avînd nevoie de tot felul de brațe, de mîini și de inteligențe. Candidații trebuie să fie căsătoriți, întrucît argentiniencele fiind brune, frumoase însă puține, au probabil îndeletnicirea citadină bine fixată de a juca tango la Buenos Aires cu castaniete. Mitică și Ghiță ar risca să rămîie flăcăi și să se lingă pe buze, oricît de simpatici și oacheși ar fi și ei, cu toate că două latinisme împărecheate, din două emisfere opuse, ar putea să dea o descendență creolă ispano-românească, de toată frumusețea.

Atracția e destul de îndreptățită. Pe o suprafață de mai puțin de trei milioane de kilometri pătrați sînt așezați șapte milioane de oameni (mai mult sau mai puțin căsătoriți) și negoțul dintre Anzi și Atlantic e remunerator: cereale, crescătorii, lînă, piei, un belșug în schimbul aurului din toată lumea.

Se spune că un distins reprezentant al Argentinei, extrem de amabil și îndatoritor, și care, ca orice spaniol de rasă, dispune pe cartea de vizită de un șir întreg de nume sonore, legate între ele cu mai multe particule aristocratice muzicale, a și sosit în București și primește ca un mare senior.

Mirajul Americii de Sud a mai cutreierat odinioară tineretul nostru, prin copilăria generației mele, pe la vîrsta de cincisprezece ani, cînd se prefera, temei latine și exercițiilor matematice, basmul fericit a lui Crusoe, servit de un vapor care te lua din Constanța și te ducea, legănat într-o plasă de aur, să te facă farmer în țările de banane, ananas și ciocolată, unde omul, sătul de suculențe parfumate, e apucat de dorul mujdeiului de usturoi, după o ciorbă de burtă și o tuslama, urmată și de vrăbioara la grătar cuvenită.

Au plecat și atunci cîțiva băieți de la școală, din care unii au nimerit-o, și nu știu cum, și în Canada, în China, unii s-au întors după cîte douăzecci de ani de peregrinare și aventuri, îmbătrîniți și decepționați. Unul, cu toate că portughez din naștere, din Chitila, anume Magel Beno, nu mai știa să numere banii romantici ai posesiunilor statului de origină, decît în milreiși, moneda națională începînd de la zece mii de reiși în sus, echivalentul unei simple coroane; niște lăscăi.

Nădăjduiesc să se expatrieze ingineri, medici, lucrători tehnici, salaori. M-au cercetat cerîndu-mi opinia.

Firește, călătoria e întotdeauna bună, dar nu pentru dezrădăcinare. Românul care crede că neizbutind în țara lui poate să izbutească mai bine aiurea, cred, afară de cazuri cu totul speciale, ca talentul artistic (și încă, cine știe!), că se amăgește, eludînd numai dificultatea cu o speranță. Dacă și-ar utiliza numai o fracțiune din imensele energii necesare în streinătăți pentru o izbîndă, succesul în orice mizerie și meserie ar fi beneficiul cel mai ușor.

Stați acasă și biruiți acasă la voi.»

Nu știu ce vor fi spus cititorii de la vremea respectivă.

Li s-a părut normal îndemnul lui Arghezi adresat românilor de a rămâne în țară pentru a birui?

I-au luat în serios avertismentul că plecarea în străinătate poate fi doar eludarea unei dificultăți din țară cu o speranță iluzorie în succesul într-altă parte?”, se întreabă Ion Cristoiu.

Citiți editorialul integral aici.