"Cândva, pe la jumătatea anilor `90, într-o bună zi, mi-au poposit pe birou, cam în același timp, două știri.

Conform primeia, fiul ministrului Învățământului de la acea vreme doar ce plecase la studii în străinătate. A doua, anunța că fiica ministrului Sănatății tocmai a născut cu bine, într- o clinică din Belgia. Am rămas mut de uimire. Cum, frate, m-am întrebat, este posibil așa ceva? Faptul că un tânăr învață în străinătate, la o facultate bună este, făra discuție, o chestie lăudabilă, încununarea unor eforturi, măcar acelea de a învăța o limbă străină la perfecție și de a avea niște rezultate școlare anterioare, în măsură să te facă acceptat la o universitate de calitate.La fel, faptul că o femeie decide să aducă pe lume un copil într-o clinică din străinătate o privește doar pe ea, pe viitoarea mamă. Vrea ea să știe, cu orice preț, stricto sensu, că și-a luat precauții la cele mai înalte standarde, în privința venirii pe lume a puiului ei.

Nu deciziile celor doi tineri, studentul și tânăra mamă, m-au făcut să cad pe gânduri, ci faptul că părinții lor erau diriguitorii domeniilor în care tinerii își luaseră importantele decizii. Cum ambii, atât studentul cât și tânăra mamă, erau oameni de nici 20 de ani, m-am gândit că sigur au decis în familie, că în luarea deciziilor ultimul cuvânt l-au avut tații, cei doi miniștri. Ministrul Învățământului a decis ca fiul său să NU învețe în România, iar ministrul Sănatații a decis ca fiica lui să NU nască într-un spital din România. Au decis bine, ca niște părinți responsabili, care fac și îsi permit să facă ceea ce este mai bun pentru copiii lor, mi-am spus. Dar de ce odată cu deciziile astea nu și-au înaintat și demisiile, m-am întrebat imediat. Este clar, când este vorba despre ei, despre copiii lor, nu dau doi bani pe ceea ce ei păstoresc. Asta este părerea lor despre ceea ce ei fac, nu dau doi bani pe ceea ce ei conduc, îndrumă, reformează. Le pute exact locul pe care și l-au dorit, că doar de asta au intrat în politică. Și dacă nu dau, cum ziceam, doi bani pe ceea ce ei fac și conduc, ce mai caută acolo?

Au mai trecut niște ani. Traian Băsescu, pe cand era președinte în exercițiu, s-a îmbolnăvit la coloana vertebrală. După cum se știe, s-a dus să se dreagă în străinătate, la o clinică universitară din Viena, deși în țară există neurochirurgi excepționali. A lansat chiar o modă, lumea „bună” se tratează la AKH, la fel cum Adrian Năstase a lansat moda caselor de vacanță la Cornu. Mai recent, premierul Victor Ponta a apelat la serviciile medicale ale unei clinici din Istambul, pentru a-i fi reparat un genunchi, deși chirurgia ortopedică românescă este eminent reprezentată. Nu doar ei doi au decis așa. În ultimii zece-cinsprezece ani, nu am mai auzit de vreun demnitar, de vreun șmecher de partid și de stat, care să aibă copii la studii în România, sau să apeleze pentru el și familia lui la serviciile medicale din sistemul românesc. Ceea ce ne spun pe la televizor, prin declarații publice, că este bine, că reformează ei, că realizează ei, că pun la punct ei, este demagogie crasă, minciună ordinară, pentru că atunci când este la o adică, când vine cazul pentru ei, deciziile lor vorbesc de la sine. Nu au dat și nu dau nici măcar un scuipat pe ceea ce spun că au realizat. Când este vorba de pielea lor, din deciziile pe care le iau când vorba derspre ei și ai lor, apare clar ceea ce cred și gândesc.

Ar fi potrivit, de aceea, să înțelegem de ce profesorii și medicii sunt tratați ca un fel de paraziți, ca niște viermi care enervează periodic cu pretențiile lor deșănțate, în timp ce tot ceea ce înseamnă aparat de forță, polițiști, securiști, procurori și judecători, sunt tratați regește, prevenitor și cu toată atenția, plătiți și răsplătiți. Conducătorii României și ai lor nu au nevoie de medici și de profesori, se duc în străinătate când au nevoie, ci de milițieni, securiști, procurori și judecători, pentru că fără aștia nu ne-ar putea călări".