Jurnalista Oana Stănciulescu a fost înfierată cu mânie proletară de un grup de intelectuali, chiar în dupa-amiaza în care, la Curtea de Apel București se judeca ultimul termen al torționarului de la Periprava, Ioan Ficior. Al doilea și poate ultimul acuzat de crimele comunismului pe care procurorii din România au reușit să-l aducă în fața justiției, la 26 de ani de la Revoluție.

Nimic nu e întâmplător pe lumea asta; „coincidențele reprezintă modul în care Dumnezeu dorește să rămână anonim”, spunea Albert Einstein. Am citit scrisoarea prin care acei intelectuali se declară „șocați de știrea desemnării doamnei Oana Stănciulescu ca membră a Consiliului de Administrație a Televiziunii  Române” abia în această dimineață, pentru că ziua de ieri mi-am petrecut-o în sala de judecată, pe o bancă de lemn din spatele lui Ioan Ficior. Nu i-am văzut pe niciunul dintre intelectualii „șocați” de pe lista semnatarilor scrisorii în acea sală de judecată. Nici la procesul lui Ficior, nici la procesul lui Vișinescu. 

Nu i-am văzut preocupați de condamnarea comunismului și de asanarea morală a societății pe cei care susțin, în scrisoarea lor, că „pozițiile publice ale doamnei Oana Stănciulescu contribuie la crearea unui climat politic și moral insalubru”. N-au luat atitudine nici când dosarul „Procesul Comunismului” a fost clasat și nici când s-a pus cruce pe Dosarul Revoluției. Or fi fost prea ocupați cu activitățile dumnealor de intelectuali, dar dați-mi voie să mă îndoiesc de buna lor credință, atâta vreme cât conștiințele li se cutremură, spasmodic, doar o dată la două decenii.

Ieri, în timp ce inițiatorul acțiunii de înfierare a jurnalistei Oana Stănciulescu strângea semnături, pentru a da greutate demersului său, într-o sală de judecată din Curtea de Apel București un medic analiza cauzele deceselor de la Periprava și declara instanței cum au fost asasinați deținuții politici de acolo. Oameni, intelectuali. Mai intectuali și mai oameni decât toți cei care s-au grăbit să condamne public un jurnalist pentru libertatea de exprimare. 

Nu văd intelectualitatea României sărind în apărarea memoriei intelectualității care a fost exterminată în pușcăriile comuniste. 

Există mai multe tipuri de închisori. Foștii deținuți politici au fost închiși între ziduri sau în barăci de stuf, au fost bătuți, umiliți, torturați, chinuiți prin înfometare, frig și boli, și cei mai mulți dintre ei au ieșit de acolo, vii sau morți, fără să fie îndoiți și fără să se îndoiască. 

Astăzi, există mulți oameni care se îndoaie și se îndoiesc, prizonieri ai propriilor interese și convingeri. Oameni care stau la coadă pentru a face parte din completul unui „proces cu publicitate lărgită”. Intelectuali care susțin că apără valorile „democrației românești”, nesocotind unul dintre drepturile fundamentale – libertatea de exprimare. 

 

E o altfel de pușcărie, mult mai grea. Când teama ne va învinge și vom înceta să vorbim liber, ne vom semna singuri condamnarea și vom intra cu toții acolo.