Pariul din spatele veganismului mi l-a explicat un adventist de ziua a șaptea pe care l-am luat câteva sute de kilometri cu mașina. Știți cum e, drumul lung trece mai ușor dacă ai cu cine să vorbești. Caracter bun, săritor, o minune de băiat, vă spun drept, cu ceva proiecte frumoase, cumpărase o casă săsească dintr-un sat transilvănean pe care o restaurase respectând originalul, ba chiar se mutase cu domiciliul în satul acela pierdut ca să poată vota în comunitatea locală. Chiar și așa, la drum, tot spun că n-am discutat vrute și nevrute. A fost una dintre întâlnirile memorabile ale vieții mele, când lumea mea s-a intersectat cu o altă lume, în care n-am călcat până atunci și pe care n-o voi revedea probabil niciodată. N-a fost prima, nu va fi ultima.

Băiatul ăsta adventist de ziua a șaptea mi-a adus un argument masiv împotriva ortodoxiei. M-a întrebat, simplu: ai văzut cum arată satele protestanților? Văzut, zic. Ți-au plăcut? Plăcut. Ei, acuma, dar despre satele moldovenilor ortodocși ce zici? Păi, adaug eu, ce-ar trebui să zic? Știi de ce sunt așa? Cum, așa? Adică vai de capul lor. De ce, întreb. Pentru că asta e ortodoxia. Am încasat-o din plin de la un băiat candid și cu suflet bun. Pentru că, neîndoielnic, aveam de-a face cu un om sincer convins de argumentele lui. Iar eu am rămas la faza asta cu argumentele în traistă și cu traista-n portbagaj, simțeam că trebuie să vorbesc despre sfinți, despre teologia apofatică și despre mântuire, dar nu știam cum.

Numai că râsul sănătos, fără urmă de bășcălie infectă, eliberează. Și-am râs când am auzit dogma adevărului itinerant. N-ați auzit de ea, firește că n-ați auzit, voi stați cu nasul în cazanii, vă curge Origen prin barbă, dormiți cu viețile sfinților sub cap. Mie mi-a explicat un adventist dogma asta și m-a lăsat cu gura căscată. V-o spun și vouă: inițial, adevărul se afla la luterani. Apoi, a trecut la calviniști. După asta, la baptiști. Mai încolo, la penticostali. După încă vreo trei halte, adevărul a poposit la adventiștii de ziua a șaptea, și acolo a rămas și-n zilele noastre. Reflectez dacă să-i explic ce înseamnă o dogmă, cu aplicație eventual pe filioque. Mă răzgândesc, și bine fac. Auzi, cum explici faptul că adevărul se află taman la voi, adică în secta în care te-ai născut tu? Nu știe. Bun, fiind drumeț, ce se va întâmpla după o vreme cu adevărul, că-mi vine greu să cred c-ați izbutit să-l priponiți voi, adventiștii de ziua a șaptea? Aici se împotmolește un pic discuția, c-a fost greu pentru el să admită că adevărul va pleca într-o zi, iar pentru mine să înțeleg împrejurările în care adevărul nomad ar admite să devină sedentar. Râd antidogmatic.

Și nu știu cum am ajuns la veganism. Cred că-mi amintesc, el mi-a zis că e vegetarian, iar eu l-am felicitat asigurându-l că știu călugări care nu pun niciodată gura pe carne, dar sunt bărbați în adevărata putere a cuvântului. Iar nevastă-sa e vegan. Îl întreb cum adică, și-mi povestește că veganii sunt mai radicali decât vegetarienii, adică nu mănâncă nici ouă, nici lapte, nici pește, nici moluște, nici miere. Deci nici cașcaval afumat de Brădet, dacă la asta vă stă gândul. În plus, la baza veganismului există o teologie, zice. Păi, cum așa, întreb eu cu gândul la cârnații de oaie. Îmi spune: "Și a zis Dumnezeu: Iată, vă dau vouă toată iarba dătătoare de sămânță pe fața-ntregului pământ, și tot pomul purtător de rod cu sămânță de pom într-însul; acestea vă vor fi vouă spre hrană.” (Facerea 1, 29) Greu să te bați cu un protestant pe textul biblic, mai ales dacă ții mâinile pe volan. El cu sola Scriptura, tu cu tradiția hermeneutică, n-o scoți la capăt ușor.

Da, dar noi nu mai suntem în Rai, contrez eu ușor. Da, dar omul este rodul designului divin, și textul sacru ne indică fără greș că Adam a fost vegan. Îmi place când oamenii zic "da” înainte de a se contrazice. Mda, vag știam și eu că Raiul era practic o grădină de zarzavat. Însă recunosc că nu m-a frământat problema. Dacă bine țin eu minte, după potop Dumnezeu i-a dat voie omului să-și facă și un mic grătărel, un păstrăv pe jăratec, o fleicuță de vită în jar, dar respectând legea picnicurilor, firește. Da, zice, dar așa ne întoarcem în Rai. Sunt fan metode. Să știți că există o metodă pentru tăiat scândurile cu fierestrăul de tâmplărie, și o știu. Există o metodă pentru mulsul vacilor, chiar mai multe, și am învățat una dintre ele. Sunt curios cum e cu întorsul în Rai prin dietă. Mai ales că nu sunt un turist, iar Raiul nu pare să fie pentru turiști. Băiatul cu suflet bun îmi spune că orice ne apropie de Adam automat ne propulsează în Rai, inclusiv regimul alimentar. În cazul ăsta, nudismul îndeplinește aceeași funcție, observ timid. Chiar nu-mi amintesc ce soartă a avut argumentul ăsta. Auzi, dar pe heruvimii care păzesc drumul înapoi cu săbii de foc îi momim cu niște brocoli?

După știrea mea, Seth, al treilea fecior al lui Adam (mezinul, cum ar spune povestitorul), a vrut cu putere să se întoarcă în Rai și l-a înduplecat pe Dumnezeu, dar nu cu prazul în gură, ci strigând Numele. Curios este că ceea ce spune Tradiția se găsește negreșit în toate religiile autentice, sub diferite nume: rugăciunea inimii, invocația Numelui, mantra, silaba sacră. Nu știe despre ce vorbesc. Îi spun despre Pelerinul rus și isihasm, dar constat că nu auzise niciodată de lucruri de felul acesta. Mă întreabă dacă nu cumva este o formă diabolică de spălare pe creier. Greu să te bați cu el, e a nu știu câta oară când mă dezarmează. Decid să salvez onoarea ortodoxiei greu ciufulită de salata de ridiche. Auzi, înțeleg că adevărul a tras la voi, dar cu Hristos cum stați? Îmi zice că Hristos e la ei.

Mă decid să merg fără înconjur în bârlogul ursului: știi în ce constă iluzia protestantă? Nu. Ideea care a stat la baza tuturor sectelor este aceea că, renunțând la exegeză și la științele tradiționale, am putea reîncărca creștinismul și ar fi totul proaspăt din nou. Meditează și e de acord, nu-i nevoie de icoane, nu-i nevoie de sfinți, nu-i nevoie de ritualuri, nu-i nevoie de explicații. Avem Biblia, deci avem totul. Iisus n-avea nici straie popești, nici biserici. Bun, zic, deci voi ați decis să renunțați la toate acestea pentru a putea retrăi momentul acela fantastic în care Iisus era între oameni, da? I se luminează fața. Da. Și, ați reușit? Da, noi suntem în momentul acela. Serios, zic? Da, zice. Păi, în cazul acesta, vă scapă ceva fundamental. Ce? întreabă.  Vouă vă lipsește tocmai Iisus, îi spun sfătos. Da de unde, zice. Dragule, Iisus se putea lipsi și de turle, și de preoți, și de scrieri, și de ritualuri, pentru că El era toate acestea. Noi, astăzi, pentru că trăim în prezent și nu într-un moment din trecut, avem nevoie de toate dezvoltările tocmai pentru că Iisus nu se mai află fizic printre noi. Îi explic că, indiferent ce am crede, pierderile sunt iremediabile și avântul înnobilat de bune intenții nu le poate suplini.

Nu știu dacă l-am convins. Nici nu contează. În general este secundar dacă izbutești sau nu să prevalezi într-o conversație. Cred că uneori tot ceea ce contează este să spui lucrurile corecte într-un mod adecvat. Dacă se poate. Dacă n-ai intuiția adecvării, măcar să fie adevărat tot ceea ce spui. Pe termen lung, memoria celuilalt poate înclina în favoarea adevărului. Da, tot pariul protestanților e în idealul oniric al întoarcerii în momentul tezero, clipa legendară în care Iisus  își slujea liturghia printre oameni. Toată ortodoxia e în adecvarea pragmatică la aici și acum. Firește, a pricepe momentul în care te afli este mult mai greu decât să-ți imaginezi ceva despre un moment la care nu mai ai acces. Dar s-ar putea să fie exact diferența dintre visăraie și realism.