Există un numitor comun al celor două situații care cutremură și rețin atenția opiniei publice în ultimele zile. Unul care vorbește de la sine despre prăbușirea asistată a unor concepte ce păreau de nezdruncinat și despre apucarea suspect de grăbită și dirijată pe un drum care nu prea știm unde vrea să ne ducă. Pentru noi, românii, mai e și începutul risipirii unor iluzii. Da, nu suntem proști- lumea aia apuseană  spre care alergam cât ne țineau puterile și cu care ne doream să ne contopim are și minusuri. Poate mai multe decât putem duce.

E cam singura concluzie pe care o poți trage atunci când vezi că invocându-se o bună și sănătoasă creștere a unui copil, acesta este luat de lângă părinți pentru un ridicat de ton sau o urecheală. Traumă mai mare decât să fie luat de lângă ai lui cu greu identifici la un prunc. Mai apoi, se ivește un alt aspect, legat de libertatea de gândire și de punere în practică a elementelor de cultură. Cât respectă, defapt, societățile care se bat în piept cu neîntinarea drepturilor omului, astfel de drepturi elementare?

Chestiunea se complică atunci când te apleci asupra crizei migranților și a ultimelor sale episoade. Ba chiar ia dimensiuni tragi-comice pentru noi, românii. Noi, ăștia, care ne tânguim pentru aderarea la Schengen și tot primim de ani de zile "ntzzz...”-uri și alte forme de "nein”. După ce am făcut tot ce puteam, inclusiv niște umpleri groase de buzunare apusene pentru tehnologizarea și securizarea granițelor noastre, deopotrivă externe ale UE.  Fiindcă aflăm că noi, ăștia schengen-indezirabilii, nu l-am lăsat pe tânărul ăla arab cu tentativa de atentat terorist din Franța să treacă prin noi, spre Europa. Ba chiar i-am avertizat pe vericii europeni să ia sama la el. Care verici s-or fi gândit, până la urmă, că dreptatea nu-i pentru căței...

Până să ne oprim și la incidentele din Germania, vă împărtășesc o amintire. Era prin ’95, în plină epocă mizeră a "vizelor”. Îmi făcuseră ai mei "chemare”, să fiu alături de vară-mea la Kommunion (moment important pentru copilul catolic, care la 10 ani este primit prin această festivitate în rândul credincioșilor). M-au frecat câteva săptămâni cei de la Consulatul german din Timișoara. Și mi-au respins de două ori viza. A treia oară când am depus actele, într-o luni, i-am spus sec funcționarei că dacă până joi nu primesc viza, nu mai am nevoie. Căci nu mai puteam ajunge la evenimentul de duminică, de la Worms, pentru care solicitam, defapt, dreptul de a intra în Germania. Joi dimineață aveam viza pe pașaport.

Nu voi insista asupra umilinței complet nejustificate la care consider că am fost supus în acele săptămâni care au precedat acordarea vizei. De domeniul prezentului și atenției îmi pare ușurința incredibilă cu care Berlinul, acest DJ aflat la platanele Europei, și-a regândit până la anulare  șlagărele, în favoarea unor ritmuri aiuritoare. Așa ceva faci doar când vrei să umpli neapărat sala de concerte, ca să-mi adâncesc comparația... Adică atunci când transformi oamenii în numere și faci din ei doar calcule legate de eficiență și succes...economic. Neglijând orice altceva.

Cam asta e tendința în "lumea bună" spre care am alergat naiv, ca orbeții. Și care ne inghite, încetul cu încetul. Îi pasă de cum suntem noi? Nu prea cred, devreme ce dă semne că începe să vadă doar numere, statistici și socoteli chiar la ea acasă. Și din ce în ce mai puțin opinii, dorințe, credințe.   

Mie, unul, nu îmi place să fiu "ajutat” să trec în grabă un drum care nu știu unde duce și pe care poate nu vreau să-l trec. E o chestiune de minimă punere în aplicare a drepturilor de care mă bucur, teoretic. Vouă vă place?

PS: Sincer, eu în Schengen nu mai vreau de cam multișor. Nu văd rostul. Cât despre migranți... Nu vreau cote, prefer programe clare, ferme și de încredere, pentru întoarcerea acasă a milioanelor de români pribegiți după o pâine prin Europa. Vă rog să mă scuzați pentru asta!