ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


CAZUL PAULESCU

de Acad. Eugen Simion / Text republicat din Revista Cultura a academicianului Augustin Buzura

Foto: Tribuna Învățământului

Într-o carte aparuta recent („Polemica Paulescu: stiinta, politica, memorie", Editura Curtea Veche) se discuta despre opera stiintifica si atitudinea politica si morala a lui Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei. Printre cei care au recunoscut prioritatea si importanta acestei descoperiri s-a aflat si regretatul Nicolae Cajal, fost vicepresedinte al Academiei Române si presedinte al Federatiei Comunitatilor Evreiesti din România. N-a fost si, dupa câte îmi dau seama, nu-i singurul om de stiinta român sau strain care considera ca Nicolae Paulescu a avut un rol important, daca nu chiar decisiv, în descoperirea insulinei. Îl amintesc pe el pentru ca autorii cartii citate mai înainte (medicul Peter Manu si istoricul Horia Bozdoghina) si postfatatorul ei, Radu Ioanid, îi reproseaza faptul ca a fost de acord cu primirea lui Nicolae Paulescu în Academia Româna ca membru postmortem (1990) si a sustinut, apoi, ideea ca trebuie facuta o deosebire, când judecam personalitatea unui om de stiinta, între opera si opiniile sale politice. Opinii, trebuie precizat, reprobabile si regretabile în cazul lui Nicolae Paulescu, atunci când este vorba de comunitatea evreiasca si, în genere, de democratia româneasca din epoca sa. D-nii Petre Manu si Horia Bozdoghina încearca sa dovedeasca, acum, ca rolul lui Paulescu este minim în cercetarea si remediul acestei maladii raspândite si ca supararea românilor (ma rog: a sustinatorilor din lumea academica) de a nu fi primit Premiul Nobel, cum s-ar fi cuvenit, este neîntemeiata…

N-am caderea sa ma pronunt în aceasta privinta, nefiind un om de specialitate, las pe cei care cunosc bine domeniul de cercetare sa analizeze si sa traga o concluzie pe cât posibil dreapta.. Ce-mi permit sa spun este doar faptul ca nici eu nu sunt de partea celor care exacerbeaza nenorocirile, injustitiile, frustrarile noastre în istorie si, în genere, nu cultiv retorica jelaniei. Nu sunt un partizan fanatic al protocronismului si m-am opus de multe ori ca Academia Româna sa dea curs unor initiative de acest fel. Aceasta nu ma împiedica sa fac o deosebire, de pilda, dintre valoarea unei opere stiintifice sau literare si atitudinile politice si morale ale autorului si sa încerc sa judec, cu obiectivitate, toti termenii ecuatiei.

Nu sunt convins, vreau sa spun, ca statuia lui Paulescu este goala pe dinauntru, cum zice redactoarea cartii, d-na Doina Jela, si nici nu ma grabesc sa primesc cu bucurie vestea proasta pe care ne-o da, si anume ca: „ne maturizam toti prin naruiri succesive de mituri si nu suntem niciodata destul de maturi ca sa primim bine naruirea unuia". Si tot ea: „ne e frica sa nu ramânem fara mituri"… Mie, unuia, trebuie sa recunosc, nu mi-ar face deloc placere sa traiesc si sa scriu într-o cultura în care toate miturile s-ar prabusi, dar aceasta este o alta problema. Veche si confuza. Astept, dar, ca diabetologii, biologii celulari si toti cei priceputi si interesati de tema sa ne spuna daca statuia pe care o invoca si o condamna cu atâta vehementa d-na Doina Jela este sau nu goala si daca a mai cazut sau nu un mit românesc.

Pâna atunci, revin la chestiunea morala pe care o ridica, în afara de redactoarea cartii, autorii volumului „Polemica Paulescu" si dl. Radu Ioanid, autorul postfetei. Ei reproseaza, în termeni deloc gratiosi, academicianului Nicolae Cajal si Academiei Române, în afara ca l-a primit pe „antisemitul" Paulescu ca membru-postmortem în înalta institutie, faptul ca, „de pe patul de moarte", a sustinut ideea de a instala la Spitalul „Hôtel Dieu" din Paris un bust în amintirea doctorului Paulescu care a lucrat aici… Autorii citati, dimpreuna cu dl. Radu Ioanid, nu uita sa-mi reproseze si mie ca am sprijinit, în calitate de presedinte al Academiei Române, aceasta initiativa. Nu stiu ce ar fi putut raspunde acad. Cajal, dar, în ceea ce ma priveste, le pot da urmatoarele lamuriri, în ipoteza ca accepta sa fie lamuriti.

1. N-a fost niciodata vorba (oricum, nu în spatiul Academiei Române în perioada 1998-2006, când am fost presedintele acestui for stiintific) de ideea de a ridica un bust al lui Paulescu la Paris, ci doar de intentia Societatii de Diabetologie din România de a pune o placa pe zidul spitalului unde a lucrat în tinerete Paulescu. La interventia unui ziarist de la „Le Monde" delegatia româna a renuntat la ideea de a fixa aceasta placa. Cel putin asa mi-au relatat cei care au participat la acest proiect esuat. Nu Academia Româna a avut aceasta idee, dar, trebuie sa recunosc ca, dupa ce Academia s-a consultat cu specialistii ei (inclusiv cu admirabilul savant Nicolae Cajal), a considerat ca omul de stiinta care a descoperit insulina poate primi aceasta minima atentie. Asa dar: nu un bust, ci o placa abandonata.

2. Autorii volumului, redactoarea cartii si postfatatorul semnaleaza faptul ca Nicolae Paulescu nu merita sa i se acorde „onoarea unei prezente memorabile în Franta" (îl citez pe dl. Radu Ioanid) pentru ca descoperitorul insulinei se dovedeste a fi „parintele spiritual al miscarii legionare", „cea mai importanta figura a antisemitismului românesc"… Istoricul Horia Bozdoghina marturiseste si el ca a fost socat de „antisemitismul grobian" al lui Paulescu si ca, studiindu-i articolele si brosurile, a ajuns la concluzia ca acelasi Paulescu este „principalul mentor al antisemitismului din viata politica româneasca" si „un precursor al Holocaustului"… Merita, în aceste conditii, ca Paulescu sa fie primit în Academia Româna si sa i se acorde onoarea unei placi comemorative în Franta sau în România?… Mai ales ca, asa cum declara cu tarie d-na Jela, „Paulescu nu a descoperit insulina", ci a facut doar efortul de a trata o boala severa…?! Raspunsul vine de la sine: nu merita. Daca n-a descoperit nimic si tot ce spun despre el savantii români si straini este vorba goala, sigur ca nu merita nimic. Nici chiar o carte scrisa de un medic ce pare mai calm si mai informat si de un istoric dezlantuit, cu un limbaj tot atât de grobian ca si subiectul sau de studiu…

Dar daca, ma întreb, au dreptate cei care spun ca Paulescu a fost un om de stiinta remarcabil si ca descoperirea lui este esentiala? Ce facem atunci, cum judecam lucrurile? Am ajuns, dupa acest lung ocol, la miezul chestiunii. As defini-o pentru cine este interesat sa stie în chipul urmator: vorbind despre N. Paulescu si despre orice alt om de stiinta sau creator în sfera artelor, trebuie sa spunem – pentru a fi drepti – tot adevarul despre ei. În cazul pe care îl discutam: sa spunem ca medicul Nicolae Paulescu a avut un regretabil derapaj moral si ideologic si ca opiniile lui despre lumea evreiasca sunt de neacceptat. Citindu-le, ramâi, într-adevar, stupefiat sa afli ca un intelectual eminent ca el poate sa gândeasca în acest chip problema raselor si problema relatiilor umane într-o societate democratica… În literatura sunt exemple de mari scriitori (Céline este unul dintre ei) care, în plan politic si moral, au avut idei xenofobe si, când Franta a fost ocupata de hitleristi, ei au fost de partea ocupantilor. Dupa încheierea razboiului, francezii l-au judecat aspru pe autorul „Calatoriei la capatul noptii", l-au deportat, apoi, dupa un numar de ani, l-au reprimit, l-au publicat si au comentat corect opera si biografia omului care a scris-o si care n-a fost totdeauna la înaltimea talentului sau. Tinerii filosofi din anii ’30 au avut simpatii pentru extrema dreapta, pe ei cum îi tratam azi? Îi eliminam din cultura? Dar cei care au raspândit ideile bolsevice si au interzis valorile nationale din cultura româna în epoca totalitarismului comunist? Pe ei cum trebuie sa-i citim si cum sa-i judecam? Îi putem citi cum vrem, dar, din punct de vedere critic (si moral), un fel mi se pare corect: nu sa-i interzicem de plano (adica sa-i scoatem din literatura), ci sa spunem tot adevarul despre ei. Nu ocultându-le erorile, caderile morale, dar nici sa vorbim numai despre ele, ocultând opera care poate fi importanta din punct de vedere estetic.

Revin la Paulescu si la ideea autorilor volumului „Polemica Paulescu" ca nu putem desparti pe omul de stiinta de derapajele lui morale. Înteleptul Cajal judeca, am credinta, mai bine. Trecut prin multe si întelegând, în mod sigur, mai bine complexitatea unei personalitati intelectuale, el face o deosebire intre cel care a descoperit insulina (si nu s-a putut bucura de recunoasterea internationala) si omul public Paulescu cu atitudini si idei reprobabile. Iata cum judeca el lucrurile care inflameaza, azi ca si ieri, spiritele:

Foto: Agerpres

„În judecarea cazului Nicolae Paulescu este necesar sa subliniem, de la început, ca avem de-a face cu probleme de natura deosebita. Prima este importanta incontestabila a descoperirii insulinei pentru istoria mondiala a stiintei românesti. Personal, consider ca meritele lui Nicolae Paulescu, sunt mari, sunt deosebite si trebuie relevate la valoarea lor. Pentru aceste merite l-am propus, în anul 1990, ca membru post-mortem al Academiei Române, când Adunarea Generala l-a si ales prin vot secret. În acest context, se impune o disociere obligatorie între contributiile stiintifice în combaterea diabetului si optiunile personale antisemite. Daca este sau nu vinovat este o alta problema si, deci, se cuvine sa judecam ca atare. Eu respect parerile personale ale fiecarui om si cred ca nu am voie sa leg valoarea omului de stiinta de conceptiile sale, inclusiv cele antisemite. Sunt doua probleme distincte si trebuie considerate ca atare. Nu se pot amesteca. Îmi amintesc ca tatal meu, care a fost studentul lui Nicolae Paulescu, îl respecta si îl admira, desi stia ca era antisemit. Când judeca valoarea sa remarcabila de profesor si de om de stiinta nu-l interesa conceptia filosofica sau ideologica. Eu consider ca fiecare om are dreptul sa aiba propriile lui conceptii, indiferent daca mie îmi plac sau nu. Personal, nu împartasesc asemenea conceptii, nu am cum, si într-un fel, pentru mine, e dramatica aceasta situatie. Însa din acest motiv nu am voie sa neg meritele stiintifice reale ale lui Nicolae Paulescu, aportul sau cu totul deosebit la sanatatea oamenilor si cred ca nimeni nu are un asemenea drept".

Dl. Radu Ioanid ma asociaza acestei cabale academice si-mi reproseaza ca, fiind presedintele Academiei Române, l-am aparat „cu dârzenie" pe Paulescu… în nu stiu ce împrejurare. Dupa câte îmi amintesc, n-am aparat decât ideea expusa mai sus, si anume ca, daca nu vrem sa facem ocultari si dezocultari, sa eliminam si expulzam din lumea stiintei si a artelor pâna la sfârsitul istoriei pe cei culpabili moral si pe sovaielnici, e bine sa acceptam ideea ca opera nu trebuie sa patimeasca la infinit din cauza omului care a scris-o, nici opera nu poate izbavi totdeauna si definitiv pacatele morale ale omului biografic.

Autorii cartii în discutie nu sunt de acord cu acest punct de vedere si considera (referindu-se la interventia Academicianului Cajal) ca „pledoaria pentru o diferentiere stricta între descoperirea medicala si teoria politica a lui Paulescu este nepotrivita, fiindca cele doua laturi ale activitatii sale sunt strâns legate"… Nu stiu cât de nepotrivita este aceasta disociere, dar, dupa mintea mea, mai nepotrivita este ideea de a nu disocia, când este cazul unui mare om de stiinta, stiinta de politica. Pentru a-si sustine opinia despre Paulescu autorii fac o istorie a antisemitismului românesc, aducând în discutie, de-a valma, pe Alecsandri si Vasile Conta, pe nepotul lui Stalin (Evgheni Iakovlevici Djugajvilii) si pe extremistul chilian de dreapta Miguel Serrana, pe Garaudy si pe prozatorul Radu Teodoru, pe C-tin Burlacu din America si, bineînteles, pe Nicolae Ceausescu… Este dificil de înteles cum se leaga între ele toate aceste referinte atât de disparate si cum, toate, se leaga de faptul ca medicul Paulescu a descoperit sau nu insulina. si, daca a descoperit-o, de ce nu a fost si el onorat cu un premiu international asa cum au fost onorati cercetatorii canadieni.

Citându-ma între doi fanatici „antisemiti" (Nicolae Cajal si Maya Simionescu) nu stiu de ce ma simt mai comod decât daca dl. Radu Ioanid m-ar fi citat, sa zicem, între dl. Horia Bozdoghina care-l trage de urechi pe Iorga si d-na Doina Jela care se simte bine, remarc, printre miturile naruite…

P.S. Dl. Radu Ioanid nu uita sa-mi reproseze cu aceasta ocazie si faptul ca în 2009 am acordat premiul de eseistica lui Sorin Lavric pentru volumul „Noica si miscarea legionara" aparut la Editura Humanitas. Tin sa-i precizez ca premiul a fost acordat prin vot secret de sectia de Filologie si Literatura a Academiei Române si, contrar opiniilor sale, în carte nu-i vorba de o tendinta de reabilitare a Garzii de fier, ci de o încercare de a analiza complexitatea si contradictiile unui intelectual din generatia „criterionistilor". Ca dovada, iata ce scrie, de pilda, dl. Vladimir Tismaneanu despre aceasta carte: „este o explorare lucida, onesta si dezinhibata a logodnei dintre un aristocrat al spiritului, îndragostit de traditia umanismului clasic, si o miscare revolutionara de dreapta, care a cultivat nationalismul mistic si a celebrat cu morbida patima functiile pretins purificatoare ale violentei. Excelent scrisa, este o carte care îti da sentimentul ca stai de vorba cu autorul, dar si cu subiectul ei (…) Cu fina sensibilitate psihologica, Lavric detecteaza originea automutilarii intelectuale a lui Noica în îmbratisarea dogmei legionare (…) Ceea ce vrei cu disperare este sa întelegi mecanismul logic prin care un om de o indubitabila tinuta morala si de o ireprosabila curatenie sufleteasca – era cazul lui Noica – ajunge sa capete figura unui demon macinat pe dinlauntru de o încrâncenare neistovita (…)".

Acad. EUGEN SIMION

Citiți Cine sunt BLM-iștii din România. Bezna minții: Irina Cajal, fiica fostului președinte al federației evreilor și succesorul lui, Aurel Vainer, sunt acuzați de „antisemitism” pentru omagierea inventatorului Insulinei, Nicolae Paulescu. Ce răspunde Academia

Despre știinta lui Paulescu și neștiinta altora

de Profesor Constantin Ionescu-Tîrgoviște / Text republicat din Revista Cultura a academicianului Augustin Buzura

Foto: Ziarul Lumina

Prima remarca pe care as face-o lucrarii „Polemica Paulescu: stiinta, politica, memorie" este aceea ca titlul lucrarii nu corespunde continutului ei. O polemica înseamna confruntarea unor puncte de vedere diferite. Or, lucrarea respectiva are pe coperta doi autori (Peter Manu si Horia Bozdoghina), temeinic încadrati de amplul studiul introductiv al lui William Totok, lung (14 pagini) si încheiat de Radu Ioanid printr-o postfata mai scurta (7 pagini), ambii ferventi acuzatori. Acuzatiile de natura politica au fost comentate recent de reputatul critic literar si om de cultura Eugen Simion, presedinte al Academiei Române timp de doua mandate, care sper ca a clarificat pozitia acestei prestigioase institutii pe care unii doresc sa o implice într-o nesfârsita polemica asupra complexei activitati a marelui savant Nicolae Paulescu. Suntem adeptii dialogului si ai polemicilor, dar nu ai lucrarilor de tipul celei mentionate, care se recomanda drept polemica, dar reflecta numai „opozitia", nu si pozitia, adica celalalt partener al dialogului.

Din cele prezentate de autorii si coautorii „Polemicii Paulescu", remarc unele afirmatii aberante si neadevarate, ceea ce arunca o umbra justificata de incertitudine asupra întregului material. De exemplu, prefatatorul afirma ca Prof. Gerald Slama de la Spitalul parizian Hôtel-Dieu ar fi participat cândva la Bucuresti la dezvelirea unui bust al lui Paulescu, lucru care din pacate nu s-a întâmplat niciodata, venerabilul profesor fiind în imposibilitatea fizica (vederea, practic pierduta) de a face o astfel de deplasare; sau ca Paulescu ar fi avut o colaborare activa cu cercetatorii francezi pentru obtinerea brevetului („Pancreina si procedeul fabricarii sale"– 10 aprilie 1922), lucru inexact întrucât Paulescu nu a mai putut calatori în Franta dupa 1908 datorita starii lui precare de sanatate, iar cercetatorii francezi nu au avut nici o legatura cu brevetul de inventie al lui Paulescu.

S-ar putea ca în mare masura unele referiri la activitatea stiintifica a lui Paulescu sa provina de la Prof. Peter Manu, din New York, specialist în psihiatrie si medicina interna si, mai de curând, interesat de un domeniu pe care înca nu îl cunoaste decât superficial. Senzatia pe care ti-o lasa citirea materialului este aceea ca multe dintre evenimentele prezentate de el sunt distorsionate si interpretate în mod tendentios. Îmi pare rau ca trebuie sa spun acest lucru, întrucât relatia mea cu Peter Manu este una dintre cele mai civilizate si domnia sa avea o buna ocazie ca împreuna sa clarificam multe dintre incertitudinile complicatului domeniu al diabetologiei.

Dubiul pe care îl am asupra bunei credinte a Prof. Peter Manu în problema Paulescu provine dintr-o polemica adevarata pe care am purtat-o în revista „Viata Medicala", dupa ce acesta a publicat în respectiva revista un articol în care îsi exprima o „uimitoare" asemanare între metoda de extractie pancreatica utilizata de Paulescu în 1916 si cea publicata de catre Israel Kleiner în 1919, deci trei ani mai târziu, insinuând ca Paulescu s-ar fi putut inspira din lucrarea lui Kleiner, fara a mentiona însa în mod expres aceasta afirmatie pe care, probabil dintr-o precautie bine gândita, n-a îndraznit s-o formuleze explicit. În raspunsul meu intitulat „Despre mirarea aparent inocenta a Prof. Peter Manu" i-am demonstrat, cu o buna – cred eu –, documentatie, ca asa-zisa asemanare între cele doua metode de extractie nu exista si ca o posibila filiatie Kleiner-Paulescu de orice natura este ridicola, întrucât ea era pur si simplu imposibila. Consideram ca argumentele mele au fost suficiente pentru a înlatura perfida mirare pe care i-ar fi trezit-o asemanarea celor doua metode, întrucât Peter Manu nu a mai reactionat în nici un fel la raspunsul meu. Constat însa cu surprindere ca domnia sa reia absurda problema în lucrarea mai sus mentionata, pe care recent a publicat-o la Ed. Curtea Veche, creându-mi disconfortul trezit de o jenanta duplicitate venita din partea unui potential prieten.

Pentru a întelege bine absurda insinuare a lui Peter Manu, voi mentiona câteva date privind îndelungata activitate (circa douazeci de ani) a lui Paulescu în studiul diabetului. În 1899, în substantialul sau „Memoriu de titluri si lucrari" publicat în Ed. Person din Paris, Paulescu mentioneaza ca a întreprins, împreuna cu maestrul sau de la Sorbona, Albert Dastre (1848-1917), o cercetare „privind izolarea si studierea produsului activ al secretiei interne a pancreasului". Aceste experimente presupuneau, evident, folosirea unei metode de extractie. Acele experimente deja efectuate urmau sa fie pregatite pentru publicare. În 1900, însa, Paulescu decide sa revina în tara pentru a înfiinta Catedra de Fiziologie de la Facultatea de Fiziologie din Bucuresti, astfel încât planul publicarii cercetarilor respective nu s-a mai finalizat. Cauza? În acea perioada era deja angajat în redactarea primelor doua volume ale „Traité de Médicine Lancereaux-Paulesco", primul (938 pag.) aparut în 1903, si cel de al doilea (1051 pag.) aparut în 1906. Munca titanica,  pentru a face cea mai mare sinteza enciclopedica medicala a timpului. Se adauga monografia „L’hypophise du cerveaux" (lucrare de o valoare inestimabila), publicata la Paris în 1908.

Paulescu revine la vechea lui pasiune, diabetul, în 1911. În urmatorii ani publica la Paris lucrari referitoare la functia glicogenica-hepatica, care spune el „este influentata de secretia endocrina a pancreasului". În 1912, în Volumul III (1200 pag.) din „Traité de Médicine Lancereaux-Paulesco", în exhaustivul capitol „Pancreas" (90 pag.), Paulescu avanseaza pentru prima data noul sau concept asupra diabetului, acela de a interveni „asupra substantelor nutritive absorbite în intestine (evident proteine, glucide si lipide) pentru a le face asimilabile (adica utilizabile) în tesuturile periferice" (pag. 925). Aceasta adevarata noua paradigma a diabetului nascuta din observatia clinica trebuia demonstrata experimental. Paulescu începe aceste experimente dupa un plan minutios, cu scopul de a demonstra efectul extractului pancreatic preparat de el nu numai asupra glucozei din sânge si urina, ci si asupra ureei din sânge si urina (metabolismul proteic) si a corpilor cetonici din sânge si urina (metabolismul lipidic). Pâna la intrarea României în 1916 în Primul Razboi Mondial, când cercetarile sale au fost oprite din cauza închiderii pentru trei ani a Facultatii de Medicina, Paulescu reusise sa demonstreze efectul asupra primelor doua metabolisme, cel glucidic si proteic. În urmatoarea etapa urma sa demonstreze efectul asupra metabolismului lipidic (aceasta ultima etapa va fi reluata la sfârsitul anului 1920, începutul anului 1921, încheindu-si întregul sau program experimental).

Pauza impusa de evenimente (Primul Razboi Mondial) l-a obligat pe Paulescu sa se retraga în birou cu datele experimentelor sale si sa redacteze cele trei volume (2100 pag.) ale celebrului „Traité de Physiologie Médicale", unde se regasesc ades subcapitole cu „cercetari personale", de regula prioritati care au marcat istoria medicinii moderne. De altfel, acesta a fost si motivul republicarii lui anul trecut, la 90 ani de la prima lui aparitie, initiativa care se pare ca mai mult l-a deranjat pe Peter Manu, în loc sa-l bucure, asa cum s-ar fi cuvenit pentru un fost elev al Facultatii de Medicina din Bucuresti. În acest tratat, în capitolul „Pacreasul asimilator" (60 pag.), înainte de a descrie pe opt pagini magnificile sale experimente efectuate pâna atunci (ele reprezinta prima marturie scrisa a descoperirii insulinei), Paulescu spune „razboiul ne-a surprins în timp ce încercam sa probam ipoteza noastra privind rolul pancreasului în asimilarea nutrientilor" (evident proteine, glucide si lipide). În afara lui Peter Manu nu cunosc alta voce care sa nu fi înteles circumstantele specifice Primului Razboi Mondial, mentionate de Paulescu si cunoscute de toata lumea, acceptând fara rezerve ca magistralele concluzii prezentate clar ca lumina zilei în acest tratat reprezinta rezultatul cercetatorilor efectuate înainte de 1916. Cu o perfidie inexplicabila, Peter Manu se întreaba daca putem sa-l credem pe Paulescu ca experimentele chiar au fost facute în 1916 si nu cumva mai târziu. Daca am intra în aceasta logica absurda, ar trebui sa credem ca întregul tratat al lui Paulescu trimis la publicare pe 27 septembrie 1919 (tiparit în 1920) este o mistificare pe care as fi foarte curios sa vad cum o interpreteaza ilustrul psihiatru newyorkez, în prezent internist, Peter Manu.

Accept sa ramân în absurda logica a colegului meu si sa lamurim ce întelege el printr-o „asemanare uimitoare" între metoda de extractie folosita de Paulescu în 1916 si trimisa spre publicare de Israel Kleiner în octombrie 1919 (diferenta de o luna în favoarea lui Paulescu ar exclude orice filiatie Kleiner-Paulescu). Asadar, mergem mai departe sa vedem pretinsa, dar inexistenta, asemanare dintre metoda de extractie folosita în cele doua lucrari.
Prima deosebire esentiala: în timp ce Paulescu vorbeste constant de un „extract pancreatic" (niciodata despre „emulsie pancreatica"), Kleiner subliniaza chiar si în titlul lucrarii sale ca a folosit o „emulsie pancreatica", la pagina 155 mentionând ca „în nici o etapa produsul nu a fost filtrat, nici nu au fost folosite alte substante precum carbonatul de sodiu sau altele".

Ceea ce a obtinut Paulescu în produsul sau a fost rezultatul filtrarii spontane printr-o dubla compresa de tarlatan (tifon) a unei tocaturi de pancreas peste care el adauga apa distilata sterila de 10 ori greutatea tocaturii; Kleiner (diferenta esentiala) adauga apa numai de patru ori greutatea pancreasului maruntit, probabil în ideea obtinerii unei „emulsii" cât mai concentrate.

A doua diferenta fundamentala este aceea ca pentru a obtine un extract, Paulescu filtreaza preparatul sau printr-o compresa dubla, sterilizata (fara a exercita nicio presiune asupra lui), în timp ce Kleiner, pentru a obtine o emulsie, procedeaza astfel: produsul a fost presat si stors prin muslina (un fel de compresa simpla, nu dubla). Emulsia vine de la cuvântul latin „mulgere", care înseamna chiar „a mulge", exact ceea ce a facut Kleiner cu preparatul sau, când mentioneaza ca a fost „strained and squeezed through muslin". Prin aceasta stoarcere (mulgere) nu s-a obtinut un extract propriu-zis, ci o emulsie de tesut pancreatic continând, evident, mai mult tesut decât putea trece prin forta gravitationala în filtratul lui Paulescu. Acesta este „un amanunt" esential pentru a demonstra ca cele doua procedee sunt totalmente diferite, iar produsul final folosit este diferit. Faptul ca ambele preparate au avut în final un efect hipoglicemiant nu are nimic a face cu existenta unor infinite variante de extractie, care pot fi la fel de eficiente.

A treia diferenta fundamentala consta în diluarea extractului lui Paulescu cu o solutie de NaCl 7%, în timp ce Kleiner dilueaza emulsia sa în 5 volume de solutie de NaCl sterila, 0,9%,  adica o diferenta de concentratie de 10 ori! Trebuie sa fii orb, într-adevar, sa faci o confuzie atât de grosiera între un filtrat si o emulsie si între doua concentratii atât de diferite. De adaugat ca Paulescu nu vorbeste niciodata de o emulsie, ci totdeauna numai de un extract filtrat, în timp ce Kleiner vorbeste aproape numai de emulsie si chiar mentioneaza ca emulsia sa nu a fost niciodata filtrata.

Singura „asemanare uimitoare" este aceea ca asa cum procedau toti cercetatorii si înainte si dupa, pastrau acest amestec la gheata; la Paulescu, însa, un timp mai lung si precis (24 de ore), la Kleiner o durata mai putin precisa (între 1 si 20 de ore)! Stranie folosire a cuvântului „asemanare" de catre Peter Manu al carui discernamânt ma cam pune pe gânduri. Este ca si cum ai spune ca strugurii trebuie striviti si apoi tinuti în butoaie speciale. Evident, doua etape obligatorii, care nu pot fi altele. Calitatea vinurilor însa depinde de ce se întâmpla în aceste etape obligatorii.
Nu mai insist asupra altor diferente majore între cele doua lucrari întrucât nu doresc sa umilesc mai mult un coleg care, din nu stiu ce motive, a facut brusc un regretabil daltonism. Se stie ca un conducator auto cu daltonism poate pune în pericol si propria persoana, si pe cei trei pasageri pe care i-a luat în masina sa. În dreapta lui, Horia Bozoghina, pe locul cel mai vulnerabil.

Dupa aceasta lunga introducere ajung la întrebarea pe care simt ca mi-a adresat-o Acad. Eugen Simion mie, ca exponent la diabetologilor: este adevarat ce spune o anume Doina Jela, ca „statuia stiintifica a lui Paulescu ar fi goala pe dinauntru?". Nu cunosc care este formatia persoanei la care se refera, dar am respirat usurat când cineva m-a asigurat: cu siguranta, nu este medic. Numai un asemenea personaj ar mai fi lipsit tagmei noastre. În aceasta situatie, ma întreb de unde tupeul afisat printr-o asemenea iresponsabila afirmatie? Pentru noi, medicii, aceasta afirmatie este atât de jignitoare, încât nu m-as angaja pe aceasta tema în tarâta în care daca intri cu personajele de acest gen stii ce riscuri îti asumi. Prefer sa consider ca ea nu exista si nu-mi doresc nici un fel de dialog cu persoane care, nu stiu din ce motive, fac comentarii în domenii care le sunt completamente straine.

Ceea ce deranjeaza pe multa lume este faptul ca, indubitabil, Paulescu a descoperit insulina. O recunosc, cu unele exceptii (fireste, din Canada) care întaresc regula, numeroase personalitati diabetologice din întreaga lume. Le tin la dispozitia oricarei persoane interesate sa le cunoasca. Am prezentat în doua monografii, una în limba româna, alta în limba engleza, toate dovezile pentru sustinerea acestui adevar. Afirmatiile doamnei mentionate mai înainte sunt lipsite si de valoare, dar si de decenta. Despre descoperirea insulinei s-au scris si probabil se vor mai scrie multe monografii. Motivatia ne-o ofera intempestivele interventii de tipul celei facute de Peter Manu, care, desi nu neaga în mod expres în lucrarea respectiva paternitatea lui Paulescu în descoperirea insulinei, în schimb ofera posibilitatea ca voci care i s-au asociat sa afirme deschis aceasta ignobila negatie.

Obsedat de prioritatea lui Paulescu în descoperirea insulinei, trebuie sa recunosc ca am lasat în umbra cel putin alte douazeci de prioritati stiintifice si medicale ale lui Paulescu din cele mai variate domenii. Ele vor trebui sa faca obiectul tot atâtor interventii scrise si îi multumesc pe aceasta cale lui Peter Manu ca este autorul moral al acestei initiative.

P.S. Întrucât Acad. Eugen Simion a avut în articolul sau un P.S., adaug si eu unul: sunt voci care-l acuza (evident indirect) pe Albert Einstein de holocaustul de la Hiroshima si Nagasaki. Tot asa de aberant cum altii îl acuza pe Paulescu (evident, tot indirect) de holocausturile din cel de-Al Doilea Razboi Mondial. Îi apar pe amândoi cu aceeasi tarie si pentru aceeasi motivatie: incontestabila lor valoare stiintifica. Acuze ca acelea mentionate îi incrimineaza mai mult pe acuzatori decât pe cei acuzati.

Prioritățile medico-chirurgicale ale lui Paulescu

1. 1897: folosind la animal cateterismul venei suprahepatice (sonda introdusa prin vena jugulara externa si urechiusa dreapta, pâna în vena cava inferioara) demonstreaza (contrar opiniilor unor autori ai timpului) ca coagularea sângelui obtinut din vena suprahepatica se face aproximativ în acelasi timp cu coagularea sângelui obtinut din vena porta sau din venele periferice; „Archives de Physiologie", nr.1, ianuarie 1897, p. 21.

2. 1897: realizarea anastomozei mucoasei, cap-la-cap, a venelor, ureterului si coledocului (împreuna cu Reynier); „Bulletins et Mémoires de la Societé de Chirurgie de Paris".

3. 1897: clasificarea glandelor vasculare în trei categorii distincte: (1) cele de natura epiteliala (precum ficatul si pancreasul), care poseda atât o secretie externa (drenând pe canale speciale bila si, respectiv, sucul pancreatic) cât si o secretie interna (varsata direct în sânge); (2) cele de natura epiteliala, care însa nu au canale excretorii si varsa produsul lor secretor direct în sânge (ca, de exemplu, tiroida sau glandele suprarenale); (3) cele de natura conjunctiv-limfatica, care nu au canale excretorii (ca, de exemplu, splina, timusul sau ganglionii limfatici); „Thèse pour le doctorat en médecine", Paris, 1897.

4. 1898: utilizarea injectiei de colagen (gelatina) steril, subcutanat ca tratament al anevrismelor în general si al anevrismului aortic în special. În prealabil, în experimente pe câini, demonstreaza absorbtia colagenului din peritoneu si din tesutul subcutanat, infirmând caracterul sau „nedializabil" (publicat împreuna cu Lancereaux); În „Bulletin de l’Académie de Médecine", 22 iunie 1897.

5. 1898: studii privind functia tiroidei si tulburarile asociate acesteia, precum si efectele tratamentului cu iodotirina (extractul tiroidian BAUMANN) nu numai asupra insuficientei tiroidiene (hipotiroidism), dar si în tulburarile metabolice cronice (obezitate, guta sau alte boli degenerative), cu rezultate favorabile; în „Journal de Médecine Interne", 1 ianuarie 1899.

6. 1898: cercetari privind „specificitatea celulara în cancere", adica dezvoltarea cancerului din celulele tesutului în care acesta apare. Confirma acest lucru analizând cancerul tiroidian, care produce un exces de hormoni tiroidieni, exprimat prin hipertiroidism. Infirma astfel teoria „indiferentei celulare" (adica a caracterului nespecific al cancerului), sustinuta de nume sonore (Cornil sau Ménétrier) punctul sau de vedere fiind confirmat ulterior; în „Journal de Médecine Interne",15 noiembrie 1898.

7. 1904: determinarea pentru prima data a dozelor toxice minime pentru sarurile metalelor alcaline si alcalino-teroase, constatând pe baza unor experimente minutioase si calcule precise, ca ele sunt proportionale cu greutatea lor moleculara. „Journal de Physiologie et de Pathologie générale". Paris 27 iunie 1904 si 11 iunie 1904.

8. 1908: publica la Paris, la editura Vigot, monografia „L’Hypophyse du Cerveaux", în care descrie tehnica originala a hipofizectomiei transtemporale, pe care ilustrul chirurg american Harvey Cushing (1869-1939) o aprecia drept „cea mai importanta contributie în domeniu". Prin aceasta metoda, Paulescu demonstreaza pentru prima data caracterul vital al hipofizei (oprirea în dezvoltare a animalului la vârsta la care se efectua interventia).

9. 1911-1913: efectueaza numeroase experimente privind functia glicogenica hepatica, demonstrând experimental pentru prima data rolul secretiei interne a pancreasului asupra acestei functii.

10. 1911-1913: demonstreaza experimental sursele glicogenului hepatic: maximum dupa aportul de glucide, înca important dupa proteine, dar nul sau aproape nul dupa lipide. Demonstreaza distributia quasi generalizata si relativ uniforma a glicogenului în ficat. C.R. Soc. Biol. Paris, 1913.

11. 1912-1916: modificarea paradigmei diabetului considerat înainte de el ca o tulburare a metabolismului glucozei, prezentând diabetul ca o
tulburare în utilizarea tuturor carburantilor biochimici, nu numai a celor glucidici, dar si a celor lipidici si proteici. Este un concept vizionar, care a fost redescoperit numai în ultimii 10 ani; „Traité de Médecine Lancereaux-Paulesco" (vol III), Paris, 1912.

12. 1920: face o descriere magistrala a distributiei tesutului adipos, mentionând pentru prima data semnificatia diferita a grasimii abdominale (mezenterice si epiploice) fata de cea subcutanata. Descrie magistral relatia obezitatii cu diabetul în paragraful: „Cel mai ades obezii devin glicozurici, ca si cum cele doua tulburari, – obezitatea si diabetul gras – reprezinta doua faze ale aceluiasi ansamblu patogenic"; „Traité de Physiologie Médicale" (vol II), 1920.

13. 1920: demonstrarea detaliata a tehnicii sale originale de realizare a pancreatectomiei totale, considerata de el o conditie sine qua non pentru aparitia diabetului experimental. Nu am gasit pâna acum o descriere mai precisa a acestei tehnici pâna la acea data; „Traité de Physiologie Médicale" (vol II), 1920.

14. 1920: determinarea efectului de scadere a glicemiei dupa administrarea extractului sau pancreatic, mentionând pentru prima data hipoglicemia indusa terapeutic. „Traité de Physiologie Médicale" (vol II), 1920.

15. 1920: determinarea pentru prima data a efectului anticatabolic proteic (prin determinarea ureei urinare si sanguine înainte si dupa administrarea extractului sau pancreatic); „Traité de Physiologie Médicale" (vol II), 1920.

16. 1920: determinarea relatiei doza-raspuns a extractului pancreatic asupra glucozei sanguine (efectul hipoglicemiant a fost pus în evidenta de multi cercetatori începând din 1893, datele lui Paulescu fiind mult mai relevante decât ale celorlalti); „Traité de Physiologie Médicale" (vol II), 1920.

17. 1921: determinarea duratei de actiune a extractului pancreatic (farmacodinamica lui) dupa administrarea iv: „efectul începe imediat dupa injectare, atinge un maxim la 2 h si se epuizeaza dupa 12 h"; „Archives Internationales de Physiologie", 31 august 1931.

18. 1921: determinarea pentru prima data al efectului anticetogenetic al extractului sau pancreatic; „Archives Internationales de Physiologie", 31 august 1931.

19. 1921: determinarea caracterului fiziologic al hormonului antidiabetic pancreatic (numit de el „pancreina") scazând glicemia nu numai la animalul diabetic, ci si la animalul normal; „Archives Internationales de Physiologie", 31 august 1931.

20. 1922: obtinerea unui brevet de inventie privind pancreina si procedeul fabricarii ei (10 aprilie 1922).

Aceasta este o lista provizorie a unor prioritati ale lui Paulescu, care poate convinge pe orice om de bunacredinta ca în medicina româneasca, prin problematica vasta la care ele se refera, nu au are egal nici în trecut si nici astazi. La Congresul de Diabet de la Kobe din 1996, într-o discutie cu regretatul prof. Rolf Luft din Suedia (printre altele si fost membru în Comitetul Nobel), îmi spunea: „Nu fi necajit (la acea vreme înca se mai vorbea despre decoperirea insulinei de catre Banting si Best). Timpul lui Paulescu nu a sosit înca. Sunt convins ca el va veni". Polemica actuala declansata în jurul lui Paulescu ma face sa cred ca acea vreme a venit. Nepasarea si indecizia noastra fata de marea mostenire stiintifica a lui Paulescu, a luat sfârsit. Cer sa se dea Cezarului ce-i al Cezarului, dar sa i se lase lui Paulescu, ce-i al lui Paulescu.

Acad. Prof. Dr. C. IONESCU-TÎRGOVISTE

 
VIDEO / GALERIE FOTO Marele savant Nicolae Paulescu, românul care salvează zilnic de la moarte 10% din populația Globului, omagiat la Academia Română la 100 de ani de la descoperirea insulinei. Manifestare impresionantă, dezvelire de basorelief, colecție și medalii aniversare 
 
 
GALERIE FOTO:

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews

100 de ani de la descoperirea insulinei de către Nicolae Paulescu - 23 iulie 1921

Vezi galeria 100 de ani de la descoperirea insulinei de către Nicolae Paulescu - 23 iulie 1921