ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


Cu ceva vreme în urmă – nu spui și nici nu vreau să-mi amintesc când anume, că mi-e greu s-accept trecerea timpului – îi trimiteam Dariei mele dintr-a patra-a-cincea, o dată la două-trei zile, pe e-mail, câte o temă-lucrare de control din partea lui Don Trandafir.
 
La omendat (ca s-o citez cu rigoare), după ce abordasem în repetate rânduri subiecte de gramatică și limbă română, istorie și geografie, basme și teatre de copii-păpuși, mi-a venit, nitam-nisam, să-i testez temeinicia cunoștințelor de educație civico-juridică (materie inexistentă în programă atunci, din câte nu-mi amintesc) și-am provocat-o să definească, printre alți termeni, conceptul numit „Constituție”. Ea știa, evident, că sunt avocat și mă auzise, adesea, dezbătând diverse teme de drept, motiv pentru care, în criză de subiecte adecvate pedagogic, devenisem, brusc, sincer interesat dacă avea vreo idee – vagă, strâmbă, alambicată sau șleampătă, cum o fi – despre biblia sistemului juridic național. Și nu ascund că aveam ceva speranțe într-o definiție cât de cât satisfăcătoare, un fel de „Constituția este atunci când te uiți la toate din punctul cel mai înalt” sau, „atunci când ești cel mai respectuos cetățean”, ori „atunci când se intonează imnul”, sau „atunci când este cel mai important lucru din țară” ori, fie!, „atunci când ți-e cel mai frică”. Nu mai țin minte cât am așteptat – cert este că Daria nu se prea încadra în termene – până mi-a apărut în cutia poștală – electronică, cum altfel? – memorabilul răspuns. El suna așa (și vă jur că nu inventez nimic): „Constituția este piața în care a cântat Shakira”. Exact așa, vă asigur din nou.

După cum bine știți, Piața Constituției există cu adevărat și este acel estuar în care Victoria Socialismului se varsă în Casa (Reprezentanților) Poporului și în care au cântat și dansat nu doar Shakira, ci și alți artiști ori chiar politicieni locali în campanie muzical-electorală.

Pe de altă parte, după cum la fel de bine știți, mai există o piață a Constituției, una de idei, analize și dezbateri, care astăzi este plină-ochi de juriști, analiști și jurnaliști, concentrați cu toții pe statutul, forța și măreția Legii Fundamentale a statului român. Cei mai mulți dintre ei deplâng, cu îndreptățire, cred eu, atacurile recente le adresa sacralității normative a acestui Act și trag semnale de alarmă legate de pierderea suveranității naționale al cărei garant este tocmai Constituția.

Prin prezenta luare de cuvânt, intenționez să intru și eu un minut în această agora și, după câteva precizări legate de context (1), să mă alătur lor și să-mi exprim admirația pentru curajul, spiritul civic, rigoarea juridică și patriotismul (da, ăsta e termenul) cu care își (și ne) susțin cauza (2). Pe de altă parte, simt nevoia să intervin pentru credința sinceră că, deși rănită, Constituția n-a murit, dar există riscul ca repetatele perfuzii și ședințe de chimioterapie s-o trimită spre eutanasiere (3).

1. Dezbaterile pe tema răspunderii judecătorilor pentru ignorarea unei decizii a Curții Constituționale sunt de oarecare notorietate, cel puțin printre juriști. Relativ recent, instanța supremă de contencios constituțional a fost sesizată și chemată să se pronunțe cu privire la (ne)constituționalitatea unui text din proaspăta lege privind statutul magistraților care, spre deosebire de reglementarea anterioară, nu mai prevede răspunderea judecătorului pentru abaterea disciplinară constând în ignorarea unei decizii obligatorii a Curții Constituționale. Printr-un act abia scos din cuptor, Curtea a confirmat constituționalitatea respectivei norme, dar a statuat că răspunderea judecătorului pentru nesocotirea uneia dintre deciziile sale obligatorii ar putea fi antrenată doar în caz de rea credință” sau „gravă neglijență” a magistratului în cauză[1]. Printr-o asemenea interpretare, s-a consfințit – permisă-mi fie analogia – că obligația judecătorului de a respecta întocmai o decizie (obligatorie) a Curții Constituționale nu mai este una „de rezultat”, ci „de mijloace” („de prudență și diligență”). Nu-mi propun, în cele ce urmează, să pun la îndoială obligativitatea acestei hotărâri și nici să intru în elaborate dezbateri tehnice pe seama ei.

2. Cu toate acestea, în acord cu numeroși confrați și oameni de bine care s-au exprimat și au protestat public, găsesc că păstrarea în cadrul juridic a sancțiunii disciplinare pentru judecătorii care nesocotesc o decizie a Curții Constituționale doar în caz de „rea-credință” sau „gravă neglijență” este o soluție nu doar neinspirată și greu de aplicat, ci și extrem de periculoasă. Da!, cred și eu că o asemenea formulă reprezintă o anomalie juridică, în vădită contradicție cu litera și spiritul Legii Fundamentale care, ambele, dau valoare supremă normelor constituționale (art. 142) și conferă forță obligatorie erga omnes deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională (art. 147 alin (4)). Da!, sunt de acord că transformarea datoriei judecătorului de a respecta deciziile obligatorii ale Curții Constituționale din obligație „de rezultat” (un firesc rezultat, aș zice) într-una de „prudență și diligență” are ca efect, cumva, slăbirea ori mătuirea rostului imperativ al acestor hotărâri. Da!, văd în acest amendament legislativ un atac la adresa supremației Constituției însăși și la adresa suveranității naționale pe care ea este menită s-o garanteze. Totuși, nefiind un constituționalist, nu-mi dau seama dacă, strict tehnic, respectiva omisiune poate fi calificată drept „neconstituțională” (dar aspectul acesta este mai puțin relevant în contextul în care țin să mă amplasez). În orice caz, Curtea este suverană, iar deciziile ei, că ne plac sau nu, sunt obligatorii, motiv pentru care mă văd nevoit să înghit în sec.

3. Cu toate aceste premise în minte, subliniate cu două linii, țin ca, după înghițitul în sec, să expectorez câteva oftaturi.

Întâi, îmi vine să mă feresc de tonul excesiv de dramatic, apocaliptic de-a dreptul, al respectivilor confrați și jurnaliști. Nu!, nu cred că, prin eliminarea respectivei sancțiuni pentru judecătorii care nu respectă deciziile Curții Constituționale (în alte situații decât „reaua credință” sau grava neglijență”), „parlamentarii noștri au abrogat de facto Constituția și au renunțat la statalitatea României”, ori că ar fi „instituit caracterul facultativ al deciziilor CCR”[2]. Nu!, nu cred că efectul eliminării din legislație a sancțiunii disciplinare pentru nesocotirea deciziilor Curții Constituționale este „punerea între paranteze a Constituției României”, că „fiecare judecător va avea posibilitatea să judece, de astăzi, după <<propria lege>>”, ori că „deciziile obligatorii ale CCR pot fi ignorate de către judecătorii care soluționează dosare penale, civile sau administrative”[3]. Nu!, nu cred nici că „România și-a pierdut suveranitatea”, nici că „nu mai este un stat, e doar o anexă globalistă”, nici că Legea Fundamentală ar „rămâne la bunul plac al judecătorilor, dacă vor s-o ia în considerație sau nu”, nici că, prin validarea respectivelor norme, Curtea Constituțională s-ar fi „desființat” ori și-ar fi „desființat propriul rol”, sau că „nu mai avem Constituție și statul român nu mai e” și nici că „legea fundamentală nu mai contează”[4]. Nu!, nu sunt de acord cu teza că judecătorii Curții Constituționale „au hotărât că deciziile lor nu mai sunt obligatorii” și nici că, „din momentul validării legilor justiției, CCR funcționează ilegal”, iar „dezastrul e iremediabil”[5]. Mi se par, de asemenea, exagerate afirmațiile domnului profesor Severin, eminent și valoros jurist și diplomat, conform cărora „CCR s-a sinucis, trăgând în mormânt, odată cu ea, și suveranitatea statului român”, „prin efectul acestei decizii Constituția nu mai este legea supremă a României”, „în statul român guvernarea legii a încetat, iar democrația națională nu mai există” și „poporul român nu mai este singurul îndreptățit să stabilească regulile care organizează statul său”[6].

Ajuns la acest punct, insist asupra unei perspective diferite de aceea anticipată de domnul profesor Severin în textul din care am extras aceste ultime teze. Dezacordurile exprimate mai sus vin nu din lehamitea „compatriotului înțelept” care evită să „dramatizeze”, convins că, grație „norocului istoric”, „ne vom descurca noi cumva” și care crede cu tărie în formula magică „merge și așa”. Nu, chiar nu cred că „merge și așa”, dar, după mintea mea, riscurile viitoare, alimentate de actualele dezbateri, sunt legate nu doar de lehamitea formulei magice, ci și de lipsa nuanțelor, de abordarea fatalisto-defetistă și de sonorul în exces al alarmelor.

Înțeleg perfect abordările sintetizate mai sus, nu le iau ad litteram și pretind că citesc cum trebuie printrerândurile lor. Accept, de asemenea, că frustrările avocaților Legii Fundamentale pot fi exprimate în hiperbole, metafore și tonuri pamfletare. Achiesez la spiritul protestului și mă declar emoționat de răcnetul revoluționar al acestor manifeste. Peste toate, simt!, chiar simt!, că suntem în fața unei campanii de agresiune la adresa suveranității juridice și spiritului național (cât o mai fi din el). Cu toate astea – și astfel ajung la motivația principală a prezentei intervenții – sunt preocupat de efectul subversiv al acestor hiperbole, metafore și tonuri pamfletare și le răspund cu o imensă convingere și cu o gravă temere.

Încep cu convingerea, partea plină a paharului. Ca jurist, cred, cu serioase argumente care țin de croiala sistemului normativ, în supremația și invincibilitatea Constituției naționale. Ea reprezintă – iertat să-mi fie pleonasmul, mi-l asum grandilocvent – cel mai suprem izvor de drept pentru că este cel mai intim legat de ideile de legitimitate și suveranitate. Oricâte analize nuanțate am fi obligați să realizăm prin raportare la dreptul comunitar și oricâte riguroase și întemeiate „concesii” am accepta în fața prevalenței unor norme de drept internațional, Constituția noastră rămâne – și trebuie să rămână – expresia supremă a acestei legitimități și suveranități. Oricâte false-flag-uri, atentate judiciare și cutremure normative ar fi organizate pentru detonarea ei, ea nu poate fi dărâmată decât odată cu dinamitarea dreptului însuși și cu instaurarea haosului și arbitrariului. Pentru noi, ca juriști români, Constituția națională este și ar trebui să rămână, ca limba maternă, parte integrantă din identitatea și din spiritul nostru, autocentrată, indestructibilă și, peste toate, intim legată de propriile rădăcini care-i asigură legitimitatea.

Cât despre deciziile Curții Constituționale, ele sunt obligatorii și nicidecum bruxellez-facultative. Ele chiar trebuie avute în vedere de judecător în formarea propriilor sentințe, iar o hotărâre judecătorească emisă cu încălcarea lor este nulă indiferent că emitentul ei – judecătorul în cauză – răspunde sau nu din punct de vedere disciplinar pentru respectarea lor. Faptul că răspunderea juridică a judecătorului pentru asemenea omisiune a fost – în mod nefericit, o repet! – eradicată sau edulcorată nu echivalează cu validarea hotărârilor adoptate de el cu ignorarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale! A nu marca această distincție și a rămâne hipnotizat de vraja facultativ-opționalului înseamnă, în limbaj fotbalistic, a te duce după fentă.

Or – și acum ajung la partea goală a paharului -, am sincera temere că exagerările analiștilor menționați ar putea contribui – fără ca dânșii să fi urmărit asta, evident! – tocmai la succesul trist al unei manipulări periculoase prin distragerea atenției colective dinspre pădure înspre copaci și dinspre realitate în marele ei (constituțional) înspre micile componente pe care am fi somați să le luăm în seamă ca efect al triangulării (cum ar fi răspunderea magistraților); la reușita unei diversiuni care ar avea ca obiectiv o schimbare de tonuri, o modificare de accente și-o retragere dintr-un tranșeu altminteri foarte solid; la un nou umăr înfipt în ușa statului de drept (suveran și inviolabil, nu-i așa?), ușă deja crăpată de validarea constituțională a acelui amendament legislativ; la destructurarea întregului sistem judiciar (bat în lemn, evident) ca efect al unei resemnate aruncări a prosopului. În alți termeni, temerea pe care o exprim aici este ca, mâine, hiperbolele, metaforele și tonurile pamfletare ale confraților și analiștilor evocați să fie preluate, în viitoarea jurisprudență ori activitatea legislativă sau executivă, ad litteram și transpuse în decizii care dizolvă Curtea Constituțională în apă de ploaie, ignoră hotărârile ei ca fiind „facultative”, plasează Constituția „între paranteze” (oricum „nu mai avem Constituție și statul român nu mai e”), restrâng drepturi și libertăți pe motiv că „legea fundamentală nu mai contează”, condamnă cetățeni români la pușcărie pe baza recomandărilor MCV sau pe baza „propriei legi” a judecătorului (că, oricum, „dezastrul este iremediabil”). În fond, vor zice unii, dacă și renumitul profesor Severin a acceptat că nu mai avem Constituție și Curte Constituțională, atunci chiar nu mai avem, asta e, ne judecăm la sfatul comunal, pe baza instrucțiunilor miliției de sector și a dispensarului local (că oricum dreptul tinde să devină medicalo-marțial). Iar dacă tot domnia sa se teme că tot acest tapaj judiciar echivalează cu „sfârșitul României”, atunci nu ne rămâne decât să ne rânduim după legile junglei și să ne căutăm altă țară, altă capitală, altă limbă, alt drapel și-un alt rost într-o lume a „noii normalități” juridice, o lume fără Românie.

Caz în care, busola juridică fundamentală în această căutare ar fi redusă – tristă și dureroasă perspectivă! – taman la estuarul în care Victoria Socialismului se varsă în Casa Poporului, adică exact piața în care a cântat Shakira.
 
[1] Decizia Curții Constituționale nr. 520/14 noiembrie 2022





 
Florentin Țuca, Managing Partner al Țuca Zbârcea & Asociații (www.tuca.ro)
 
Pentru mai multe articole de același autor a se vedea blogul www.florentintuca.ro

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews