ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Europarlamentarul român Eugen Tomac, din partea PMP a transmis miercuri prin Misiunea Permanentă a Federației Ruse la Uniunea Europeană o adresă către Vladimir Putin, Președintele Rusiei. În cadrul documentului, Tomac îi atrage atenția lui Putin că a preluat și continuă să propage tezele false ale istoriografiei sovietice despre cel de-Al Doilea Război Mondial, în care anexările abuzive de teritorii din statele vecine cu URSS sunt prezentate ca „eliberări” sau reparații istorice. În mod specific, Putin jignește poporul român atunci când califică dezmembrarea teritoriilor (Bucovina de Nord și Basarabia) din estul și nordul Regatului României ca pe o „eliberare” de sub pretinsa „ocupație” românească începută la anul 1918, când toate aceste teritorii s-au unit cu țara-mamă în baza etnicității și a unor decizii democratice luate prin vot majoritar în forurile lor reprezentative. Spre deosebire de Rusia, care ulterior a invadat militar aceste teritorii, România nu a folosit forța militară, Unirea de la 1918 fiind un act de voință al comunităților locale, validat apoi de București. Pentru perpetuarea unor neadevăruri istorice și a unor teze jignitoare la adresa poporului român, europarlamentarul Tomac îi solicită președintelui Putin să prezinte scuze națiunii noastre - cu atât mai mult cu cât reprezentantul rus a făcut afirmații la fel de regretabile și la adresa altor popoare învecinate. Iată ce i-a scris Eugen Tomac pe această temă:

„Domnului Vladimir Putin, Președintele Federației Ruse


Domnule Președinte, 

Am citit recent articolul semnat de dumneavoastră și publicat pe pagina oficială a Kremlinului, în care ați prezentat evoluția unor evenimente istorice, inclusiv unele cu referire la țara mea.

Susțineți, domnule Președinte, preluând teza predecesorilor dumneavoastră sovietici, cum că România, în 1918, a ocupat Basarabia și Bucovina. Iar ulterior, în 1940, URSS a „eliberat” o parte din aceste teritorii.

Având în vedere că omiteți un aspect important legat de anul 1940, doresc să vă reamintesc că țara noastră a fost pusă în situația de a accepta ultimatumul dat de Stalin în 26 iunie 1940, pentru că așa s-a înțeles cu Hitler, să ne ocupe teritoriul Basarabiei în baza înțelegerii secrete din Pactul Ribbentrop-Molotov, semnat la Moscova la 23 august 1939. 

De asemenea, trebuie să știți că, în 1918, toate provinciile locuite de români, inclusiv Basarabia și Bucovina, s-au unit cu țara-mamă România. Contextul politic internațional ne-a permis să realizăm acest obiectiv important pentru națiunea noastră. 

Totodată, pentru ca adevărul să nu fie prezentat deformat, vă transmit alăturat Rezoluția Parlamentului European referitoare la comemorarea a 80 de ani de la izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial și la importanța memoriei istorice europene pentru viitorul Europei, adoptată pe 17 septembrie 2019. 

În acest document, la punctul C, se precizează următoarele: „Întrucât, ca o consecință directă a Pactului Ribbentrop-Molotov, urmat de Tratatul de prietenie și frontieră germano-sovietic din 28 septembrie 1939, Republica Polonă a fost invadată mai întâi de Hitler și două săptămâni mai târziu de Stalin, care a înlăturat independența acestei țări, ceea ce a reprezentat o tragedie fără precedent pentru poporul polonez – Uniunea Sovietică comunistă a început un război agresiv împotriva Finlandei la 30 noiembrie 1939, iar în iunie 1940 a ocupat și a anexat părți din România – teritorii care nu au fost niciodată returnate – și a anexat republicile independente Lituania, Letonia și Estonia”. 

Aceste evenimente tragice au produs consecințe dramatice pentru majoritatea populației din aceste teritorii. Aș aminti aici drama de la Fântâna Albă, Bucovina, din 1 aprilie 1941, când mii de români au fost omorâți doar pentru că nu voiau să devină cetățeni ai URSS. Au urmat apoi deportările în Siberia și Kazahstan, unde sute de mii de familii au avut de suferit din cauza ororilor staliniste. 

Iar, pentru a-i pedepsi pe majoritatea locuitorilor din teritoriile anexate la URSS, conducerea sovietică a inventat o nouă identitate lingvistică – limba moldovenească. Înlocuind pur și simplu caracterele latine ale limbii române cu litere chirilice. Un atac diabolic asupra culturii și identității unui popor, fapt care nu poate fi trecut cu vederea niciodată. 

Nu vă spun toate acestea din cărți de specialitate. V-o spun în calitate de om născut în aceste teritorii, om care a trăit această experiență de a studia în școală o limbă creată artificial. Am primit acasă educația de care am fost lipsit cu forța de către mințile bolnave din aparatul de propagandă al URSS. 

De aceea, îmi permit să vă transmit, domnule Președinte, că Rusia, ca succesoare a URSS, are obligația morală să renunțe la aceste teze și să-și ceară scuze pentru toate crimele produse împotriva poporului român.

În speranța că veți accepta să nu mai promovați pe viitor astfel de neadevăruri, vă doresc să vă găsiți inspirația necesară pentru a spune adevărul despre teroarea sovietică îndreptată împotriva popoarelor provenite din teritoriile anexate. Doar așa se pot pune bazele unei noi relații clădite pe respect reciproc și promovarea adevărului. 

Cu respect,
Deputat în Parlamentul European”, se arată în copia scrisorii, postată de europarlamentarul român pe Facebook.
 
Pentru că nu iese fum fără foc, trebuie adăugat că adresa lui Eugen Tomac vine ca reacție la o serie de afirmații tendențioase despre istoria secolului al XX-lea, făcute de Vladimir Putin. Concret, președintele rus a publicat luni pe pagina web a Kremlinului un articol de opinie pe tema relațiilor cu Ucraina. În original, acesta a fost redactat în limba rusă și tradus în ucrainiană. Site-ul român de presă Știri pe Surse a prezentat traducerea acestuia în română, pe care o redăm integral mai jos:

„Recent, în timpul ”Liniei Directe” cu cetățenii, răspunzând la o întrebare despre relațiile ruso-ucrainene, am spus că rușii și ucrainenii sunt un singur popor, un întreg. Aceste cuvinte nu sunt un tribut adus unor conjuncturi sau circumstanțelor politice curente. Am vorbit despre aceasta de mai multe ori și asta este convingerea mea. Prin urmare, consider necesar să-mi exprim poziția în detaliu, să-mi împărtășesc evaluările despre situația de azi.


Permiteți-mi să subliniez de la bun început că percep zidul care a apărut în ultimii ani între Rusia și Ucraina – între părțile, de fapt, ale aceluiași spațiu istoric și spiritual – ca fiind o mare nenorocire comună, o tragedie. Aceasta este, în primul rând, consecința propriilor noastre greșeli, făcute în diferite perioade. Dar este și rezultatul muncii intenționate a acelor forțe care au căutat întotdeauna să ne submineze unitatea. Formula utilizată este cunoscută din timpuri imemoriale: dezbină și stăpânește. Nimic nou. De aici și încercările de a manipula chestiunea națională, de a semăna discordia între oameni. Și ca super-sarcină, cea de a împărți și apoi de a învrăjbi părțile unui singur popor între ele..

Pentru a înțelege mai bine prezentul și a privi în viitor, trebuie să ne îndreptăm spre istorie. Desigur, în cadrul unui articol este imposibil să cuprinzi toate evenimentele care au avut loc de-a lungul a o mie de ani. Dar mă voi opri asupra acelor puncte cheie, de cotitură, care sunt importante pentru noi – atât în Rusia, cât și în Ucraina. Să ne amintim!

Și rușii, și ucrainenii, și belorușii sunt moștenitorii Rusiei Vechi, care era cel mai mare stat din Europa. Triburile slave și alte triburi dintr-un spațiu uriaș – de la Ladoga, Novgorod, Pskov la Kiev și Cernigov – erau unite printr-o singură limbă (acum o numim rusa veche), prin legăturile economice și puterea cnejilor dinastiei Rurik. Iar după creștinarea Rusiei – și prin credință ortodoxă. Alegerea spirituală făcută de către Sfântul Vladimir, care a fost atât cneazul Novgorodului, cât și Marele Cneaz al Kievului, și astăzi determină, în mare măsură, relația noastră de rudenie.

Scaunul Mareului Cneaz al Kievului ocupa o poziție de lider în Vechiul Stat Rus. O asemenea stare de lucruri s-a instaurat de la sfârșitul secolului al IX-lea. Cuvintele cneazului Oleg cel Profetic despre Kiev: ”Să fie o mamă pentru orașele rusești!” – le-a păstrat pentru posteritate ”Cronica vremurilor de demult” (cunoscută ca și ”Cronica lui Nestor”, scrisă la începutul sec. al XII -lea – n.r.). Mai târziu, asemeni altor state europene din acea vreme, Rusia Veche s-a confruntat cu o slăbire a puterii centrale și s-a fragmentat. Cu toate acestea, atât nobilimea, cât și oamenii obișnuiți percepeau Rusia ca pe un spațiu comun, ca Patria-Mamă.

După invazia nimicitoare a lui Batu, când multe orașe, inclusiv Kievul, au fost devastate, fragmentarea s-a accentuat. Rusia de Nord-Est a intrat sub stăpânirea Hoardei, dar a păstrat o suveranitate limitată. Pământurile sudice și vestice ale Rusiei au fost incluse, în principal, în componența Marelui Cnezat Lituanian, care – vreau să vă atrag atenția asupra acestui lucru – se numea, în documentele istorice, Marele Cnezat Lituanian și Rus.

Reprezentanții familiilor domnești și boierești slujeau unui cneaz și altuia, se dușmăneau între ei, dar intrau și în relații de prietenie, încheind alianțe. La bătălia de pe Câmpia Kulikovo (Kulikovo Pole, anul 1380 – n.r.), alături de Marele Cneaz al Moscovei, Dmitri Ivanovici (Dmitri Donskoi – n.r.), s-au luptat comandantul de oști Bobrok din Volînia, precum și fiii Marelui Cneaz al Lituaniei, Olgherd – Andrei de Poloțk și Dmitri de Briansk. În același timp, Marele Cneaz al Lituaniei, Iagailo, fiul prințesei de Tver, și-a condus trupele să se alăture lui Mamai (conducător al trupelor tătaro-mongole – n.r.). Toate acestea sunt pagini ale istoriei noastre comune, o reflectare a complexității și multidimensionalității acesteia.

Este important de menționat că atât în țările rusești de vest, cât și cele de est se vorbea aceeași limbă. Credința era cea ortodoxă. Până la mijlocul secolului al XV-lea, s-a păstrat o singură conducere bisericească.

Într-o nouă etapă de dezvoltare istorică, atât Rusia Lituaniană, cât și Rusia Moscovită pe cale de întărire ar fi putut deveni puncte de atracție și de consolidare a teritoriilor Rusiei Vechi. Istoria a hotărît ca Moscova să devină centrul reunificării, care a continuat tradiția vechiului stat rus. Cnejii de la Moscova – descendenții cneazului Aleksandr Nevski – au scuturat jugul extern și au început să adune pământurile istorice rusești.

În Marele Cnezat Lituanian se desfășurau alte procese. În secolul al XIV-lea, elita conducătoare a Lituaniei s-a convertit la catolicism. În secolul al XVI-lea, a fost încheiată Unirea de la Lublin – cu Regatul Polonez – s-a format ”Rzeczpospolita Celor Două Națiuni” (de fapt, poloneză și lituaniană). Nobilimea catolică poloneză a primit proprietăți funciare și privilegii semnificative pe teritoriul Rusiei. Potrivit Uniunii de la Brest din 1596, o parte din clerul ortodox rus de vest s-a supus autorității Papei de la Roma. Erau promovate polonizarea și latinizarea, ortodoxia fiind marginalizată.

Drept răspuns, în secolele XVI-XVII a început să crească mișcarea de eliberare a populației ortodoxe din regiunea adiacentă Niprului. Punctul de cotitură a fost reprezentat de evenimentele din vremurile hatmanului Bogdan Hmelnițki. Susținătorii lui încercau să obțină autonomie față de Rzeczpospolita.

În petiția Oștirii Zaporojenilor adresată regelui Rzeczpospolitei, în 1649, se vorbea despre respectarea drepturilor populației ortodoxe ruse și despre faptul că ”guvernatorul Kievului ar trebui să fie reprezentant al poporului rus și al religiei grecești și să nu prigonească bisericile lui Dumnezeu …”. Dar cazacii zaporojeni nu au fost auziți.

Au urmat apelurile lui B. Hmelnițki către Moscova, care au fost dezbătute la Zemski Sobor (în secolele XVI-XVII, adunarea reprezentanților tuturor categoriilor sociale cu excepția iobagilor – n.r.). La 1 octombrie 1653, acest organism reprezentativ suprem al Statului Rus a decis să-și sprijine credincioșii și să-i primească sub protecție. În ianuarie 1654, Rada de la Pereiaslav a confirmat această decizie. După aceasta, trimișii lui B. Hmelnițski și ai Moscovei au vizitat zeci de orașe, inclusiv Kievul, ale căror locuitori au depus jurământul de credință față de țarul rus. Apropo, nimic asemănător nu a avut loc la încheierea Uniunii de la Lublin.

Într-o scrisoare adresată Moscovei în 1654, B. Hmelnițki i-a mulțumit țarului Aleksei Mihailovici pentru faptul că a acceptat să primească, ”sub mâna sa puternică și supremă, întreaga Oștire Zaporojană și întreaga lume ortodoxă rusă”. Adică, în apelurile adresate atât regelui polonez, cât și țarului rus, cazacii zaporojeni se numeau, se identificau drept oameni ortodocși ruși.

În cursul războiului prelungit al Statului Rus cu Rzeczpospolita, unii dintre hatmani, moștenitorii lui B. Hmelnițki, fie ”se separau” de Moscova, fie căutau sprijin din partea Suediei, Poloniei și Turciei. Dar, repet, pentru oameni, războiul avea, de fapt, un caracter eliberator. El s-a încheiat cu armistițiul din Andrus, în 1667. Rezultatele finale au fost consfințite prin ”Pacea eternă” din 1686. În componența Statului Rus au intrat orașul Kiev și ținuturile malului stâng al Niprului, inclusiv ținuturile Poltava, Cernigov, precum și Zaporojie. Locuitorii lor s-au reunit cu partea principală a poporului rus ortodox. Pentru această regiune, în sine, s-a înrădăcinat denumirea de ”Mica Rusie” (Malorossia).

Numele ”Ucraina” a fost, atunci, folosit mai des în sensul în care vechiul cuvânt rusesc ”okraina” (”periferie”, ”margine” – n.r.) se regăsește în surse scrise încă din secolul al XII-lea, când era vorba de diferite teritorii de la marginea statului. Iar cuvântul ”ucrainean”, dacă este să judecăm, de asemenea, după documentele de arhivă, însemna inițial servitorii de frontieră care asigurau protecția frontierelor de la periferie.

Pe Malul Drept (al Niprului – n.r.), care a rămas în componența formațiunii statale Rezczpospolita, a fost restaurată vechea ordine și a crescut opresiunea socială și religioasă. Dimpotrivă, pe Malul Stâng, teritoriile luate sub protecția statului unit rus, au început să se dezvolte intens. Aici se mutau în masă locuitorii de pe malul vestic al Niprului. Căutau sprijin de la oamenii de aceeași limbă și, desigur, de aceeași credință.

În timpul Războiului Nordic cu Suedia, locuitorii Malorossiei (Rusiei Mici – n.r.) nu aveau de ales – cu cine să fie. Rebeliunea lui Mazepa a fost susținută doar de o mică parte din cazaci. Oamenii, aparținând diferitelor pături sociale, se considerau ruși și ortodocși.

Reprezentanții elitei căzăcești, incluși în nobilimea rusă, atingeau, în Rusia, vârfurile unei cariere politice, diplomatice sau militare. Absolvenții Academiei Kiev-Moghilianskaia jucau un rol proeminent în viața bisericească. Așa stăteau lucrurile în timpul hătmăniei – de fapt, o formațiune de stat autonomă cu o structură internă specială proprie și, după aceea – în Imperiul Rus. Malorușii, din multe puncte de vedere, au participat la crearea unei mari țări comune, a statalității ei, a culturii și științei. Au participat la explorarea și dezvoltarea Uralilor, Siberiei, Caucazului și Orientului Îndepărtat. Apropo, și în perioada sovietică, cei născuți în Ucraina ocupau cele mai semnificative, inclusiv cele mai înalte posturi în conducerea statului unic. Este suficient să spunem că PCUS a fost condus, timp de aproape 30 de ani, de către N. Hrușciov și L. Brejnev, a căror biografie de partid a fost strâns legată de Ucraina.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, după războaiele cu Imperiul Otoman, în componența Rusiei au intrat Crimeea, precum și ținuturile din nordul Mării Negre, care au fost denumite ”Novorossia” (Noua Rusie – n.r.). Acestea au fost populate de oamenii proveniți din toate guberniile rusești. După împărțirile Rzeczpospolitei, Imperiul Rus a luat înapoi vechile pământuri rusești vestice, cu excepția Galiției și Transcarpatiei, care au ajuns în Imperiul Austriac, iar mai târziu – în cel Austro-Ungar.

Integrarea teritoriilor vestice rusești în spațiul general al statului nu a fost doar rezultatul deciziilor politice și diplomatice. Ea se realiza pe baza credinței și a tradițiilor culturale comune și – mai menționez în mod special – pe baza unei afinități lingvistice. Astfel, chiar la începutul secolului al XVII-lea, unul dintre ierarhii Bisericii Uniate (adică greco-catolice – n.r.), Iosif Ruțki, raporta la Roma că locuitorii Moscovei îi numesc pe rușii din Rzeczpospolita drept frații lor, că limba lor scrisă este complet identică, iar cea vorbită diferă, dar nesemnificativ. După spusele sale, la fel ca la locuitorii Romei și cei ai Bergamo-ului. Acestea, după cum știm, sunt centrul și nordul Italiei moderne.

Desigur, de-a lungul multor secole de fărâmițare, de viață în diferite state, au apărut particularități lingvistice regionale, dialecte. Limba literară se îmbogățea pe seama celei populare. Un rol imens l-au jucat în acest sens Ivan Kotliarevski, Grigori Skovoroda, Taras Șevcenko. Operele lor reprezintă moștenirea noastră literară și culturală comună. Poeziile lui Taras Șevcenko sunt scrise în limba ucraineană, în timp ce proza este scrisă, în principal, în limba rusă. Cărțile lui Nikolai Gogol, un patriot al Rusiei, originar din regiunea Poltava, sunt scrise în limba rusă și sunt pline de expresii populare și motive folclorice din Malorossia. Cum se poate împărți această moștenire între Rusia și Ucraina? Și, mai ales, de ce trebuie făcut acest lucru?

Ținuturile sud-vestice ale Imperiului Rus, Malorossia și Novorossia, Crimeea s-au dezvoltat ca fiind foarte diverse în ceea ce privește compoziția lor etnică și religioasă. Aici trăiau tătari crimeeni, armeni, greci, evrei, karaimii, krîmciaki, bulgari, polonezi, sârbi, germani și alte entii. Toți își păstrau credința, tradițiile, obiceiurile.

N-am de gând să idealizez nimic. Sunt cunoscute atât circularul Valuev din 1863, cât și Actul de la Bad-Ems din 1872, care limitau publicarea și importul din străinătate a literaturii religioase și socio-politice în limba ucraineană. Dar aici este important contextul istoric. Aceste decizii au fost luate pe fondul evenimentelor dramatice din Polonia, al dorinței liderilor mișcării naționale poloneze de a folosi ”chestiunea ucraineană” în propriile interese. Voi adăuga că au continuat să fie publicate opere de artă, colecții de poezii și cântece populare ucrainene. Faptele obiective indică faptul că în Imperiul Rus avea loc un proces activ de dezvoltare a identității culturale maloruse în cadrul marii națiuni rusești, care unea velikoruși, maloruși și beloruși.

În același timp, în rândul elitei poloneze și al unei părți din intelectualitatea malorusă, apăreau și se consolidau idei privind un popor ucrainean separat de poporul rus. Nu a existat și nici nu a putut exista o bază istorică pentru așa ceva; prin urmare, concluziile se bazau pe o varietate de invenții. Până la punctul în care ucrainenii nu ar fi deloc slavi sau, dimpotrivă, că ucrainenii sunt adevărați slavi, dar rușii, ”moscoviții” nu sunt. Astfel de ”ipoteze” au fost din ce în ce mai des utilizate în scopuri politice ca instrument de rivalitate între statele europene.

De la sfârșitul secolului al XIX-lea, autoritățile austro-ungare au preluat acest subiect – ca o contrapondere atât la mișcarea națională poloneză, cât și la sentimentele pro-moscovite din Galiția. În timpul Primului Război Mondial, Viena a contribuit la formarea așa-numitei Legiuni a Pușcașilor ucraineni. Galicienii, suspectați de simpatie cu ortodoxia și Rusia, erau supuși unei represiuni severe și erau aruncați în lagărele de concentrare Thalerhof și Terezin.

Evoluția ulterioară a evenimentelor este legată de prăbușirea imperiilor europene, de înverșunatul Război Civil, desfășurat peste vastul spațiu al fostului Imperiu Rus, cu intervenție străină.

După Revoluția din februarie, în martie 1917, la Kiev a fost creată Rada Centrală, pretinzând a fi organul puterii supreme. În noiembrie 1917, ea a anunțat, în cel de-al treilea universal (act politic și juridic – n.r.) al său, crearea Republicii Populare Ucraina (UNR), ca parte a Rusiei.

În decembrie 1917, reprezentanții UNR au sosit la Brest-Litovsk, unde Rusia sovietică negocia cu Germania și aliații săi. La ședința din 10 ianuarie 1918, șeful delegației ucrainene a citit o notă privind independența Ucrainei. După aceasta, Rada Centrală, în cel de-al patrulea său universal, a proclamat Ucraina independentă.

Suveranitatea declarată a fost de scurtă durată. Doar câteva săptămâni mai târziu, delegația Radei a semnat un tratat separat cu țările din blocul german. Germania și Austro-Ungaria, care se aflau într-o situație dificilă, aveau nevoie de pâine și materii prime ucrainene. Pentru a asigura livrări pe scară largă, acestea au reușit să obțină acordul de a-și trimite trupele și personalul tehnic în UNR. Practic, l-au folosit ca pretext pentru ocupație.

Cei care au pus astăzi Ucraina sub guvernarea externă deplină ar trebui să-și amintească că atunci, în 1918, o astfel de decizie s-a dovedit a fi fatală pentru regimul de la Kiev. Cu participarea directă a trupelor de ocupație, Rada Centrală a fost răsturnată, iar hatmanul P. Skoropadski a fost adus la putere și a proclamat Puterea Ucraineană, în locul UNR – care se afla, de fapt, sub protectorat german.

În noiembrie 1918, după evenimentele revoluționare din Germania și Austro-Ungaria, P.Skoropadski, după ce a pierdut sprijinul baionetelor germane, a urmat un alt curs și a declarat că ”Ucraina va fi prima care va acționa pentru formarea Federației Rusiei Întregi”. Cu toate acestea, regimul s-a schimbat din nou, curând. A sosit timpul pentru așa-numita Directorie (Directoratul).

În toamna anului 1918, naționaliștii ucraineni au proclamat Republica Populară Ucraineană de Vest (ZUNR), iar în ianuarie 1919 și-au anunțat unificarea cu Republica Populară Ucraineană. În iulie 1919, unitățile ucrainene au fost zdrobite de trupele poloneze, teritoriul fostei ZUNR intrând sub controlul Poloniei.

În aprilie 1920, S. Petliura (unul dintre ”eroii” care sunt impuși Ucrainei moderne) a încheiat convenții secrete în numele Directoriei UNR, potrivit cărora, în schimbul sprijinului militar, a dat Poloniei pământurile Galiției și Volîniei de Vest. În mai 1920, petliuroviștii au intrat în Kiev, fiind în ariergarda unităților poloneze. Dar nu pentru mult timp. Deja în noiembrie 1920, după armistițiul încheiat între Polonia și Rusia Sovietică, rămășițele trupelor lui Petliura s-au predat acelorași polonezi.

Exemplul UNR arată cât de instabile erau feluritele formațiuni cvasistatale militare care apăreau în spațiul fostului Imperiu Rus în timpul Războiului Civil și al răzmeriței de atunci. Naționaliștii au căutat să-și creeze propriile state separate, iar liderii Mișcării Albe au susținut o Rusie indivizibilă. Multe republici, înființate de susținătorii bolșevicilor, de asemenea, nu își vedeau existența în afara Rusiei. Cu toate acestea, din diverse motive, liderii partidului bolșevic uneori le-au alungat literalmente în afara Rusiei Sovietice.

Conform Tratatului de la Riga, din 1921, între RSFSR (Federația Rusă – n.r.), RSS Ucraineană și Polonia, ținuturile vestice ale fostului Imperiu Rus au fost cedate Poloniei. În perioada interbelică, guvernul polonez a lansat o politică activă de transmutare, căutând să schimbe compoziția etnică din ”kresy estice” – astfel au fost numite, în Polonia, teritoriile actualei Ucraine de Vest, ale Belorusiei de Vest și ale părților Lituaniei. A fost efectuată o polonizare dură – cultura și tradițiile locale au fost suprimate. Mai târziu, deja în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, grupările radicale ale naționaliștilor ucraineni au folosit acest lucru ca pretext pentru teroare nu numai împotriva polonezilor, dar și împotriva populației evreiești și rusești.

În 1922, în timpul creării URSS – RSS Ucraineană fiind unul dintre fondatorii acesteia – după o discuție destul de aprinsă între liderii bolșevicilor, a fost pus în aplicare planul lui Lenin pentru formarea unui stat unional ca federație a republicilor egale în drepturi. În textul Declarației privind formarea Uniunii Sovietice și apoi în Constituția URSS din 1924, a fost introdus dreptul de retragere liberă a republicilor din Uniune. Astfel, la temelia statalității noastre a fost pusă cea mai periculoasă ”bombă cu ceas”. Care a și explodat, imediat după ce a dispărut mecanismul de siguranță și securitate sub forma rolului conducător al PCUS, care, în cele din urmă, s-a prăbușit și el, din interior. A început ”parada suveranităților”. La 8 decembrie 1991 a fost semnat așa-numitul Acordul de la Belovejskaia Pușcia privind crearea Comunității Statelor Independente, în care s-a anunțat că ”URSS, ca subiect al dreptului internațional și ca realitate geopolitică, își încetează existența”. Apropo, Carta CSI, adoptată în 1993, nu este nici semnată, nici ratificată de Ucraina.

În anii ’20-’30 ai secolului trecut, bolșevicii au promovat în mod activ politica de ”indigenizare”, care în RSS Ucraineană s-a desfășurat ca ucrainizare. Este simbolic faptul că, în cadrul acestei politici, cu acordul autorităților sovietice, s-a întors în URSS și a fost ales membru al Academiei de Științe M.Grușevski, fostul președinte al Radei Centrale, unul dintre ideologii naționalismului ucrainean, care, la un moment dat, s-a bucurat de sprijinul Austro-Ungariei.

Fără îndoială, ”indigenizarea” a jucat un rol important în dezvoltarea și consolidarea culturii, limbii și identității ucrainene. În același timp, sub forma luptei împotriva așa-numitului șovinism velikorus, ucrainizarea a fost adesea impusă celor care nu se considerau ucraineni.Politica națională sovietică a fost cea care, în locul unei mari națiuni ruse, al unui popor triunitar – format din velikoruși, maloruși și beloruși – a consfințit la nivel de stat prevederea privind trei popoare slave separate: rus, ucrainean și belorus.

În 1939, teritoriile anexate anterior de Polonia au fost returnate Uniunii Sovietice. O parte semnificativă a acestora a fost inclusă în componența Ucrainei Sovietice. În 1940, în RSS Ucraineană a intrat o parte din Basarabia, ocupată de România, în 1918 și Bucovina de Nord. În 1948 – intră și Insula Șerpilor din Marea Neagră. În 1954, în componența RSS Ucraineană a fost transferată Regiunea Crimeea a Federației Ruse, încălcându-se grav normele legale în vigoare la acea vreme.

Vorbesc în mod special despre soarta Rusiei Subcarpatice, care, după destrămarea Austro-Ungariei, s-a trezit în Cehoslovacia. O mare parte a locuitorilor locali erau rusinii. Acum, puțin se amintește despre acest lucru, dar după eliberarea Transcarpatiei de către trupele sovietice, congresul populației ortodoxe din regiune s-a pronunțat în favoarea includerii Rusiei Subcarpatice în Federația Rusă sau direct în URSS – cu drepturile unei Republici Carpato-Ruse separate. Dar această opinie a oamenilor a fost ignorată. Și, în vara anului 1945, a fost anunțat, după cum scria ziarul ”Pravda” despre actul istoric al reunificării Ucrainei Transcarpatice ”cu patria sa străveche – Ucraina”.

Prin urmare, Ucraina de astăzi este în întregime rodul epocii sovietice. Știm și ținem minte că, în mare măsură, ea a fost creată pe seama Rusiei istorice. Este suficient să comparăm ce teritorii fuseseră reunite cu statul rus în secolul al XVII-lea și cu ce teritorii a ieșit din componența Uniunii Sovietice RSS Ucraineană.

Bolșevicii au tratat poporul rus ca pe un material inepuizabil pentru experimente sociale. Au visat la o revoluție mondială, care, după părerea lor, ar aboli cu totul statele naționale. Prin urmare, tăiau în mod arbitrar granițele și împărțeau ”daruri” teritoriale generoase. În cele din urmă, cum (sau după ce) anume s-au ghidat liderii bolșevicilor, ciopârțindu-și țara, nu mai contează. Se poate discuta despre detalii, despre substratul și logica anumitor decizii. Un lucru este evident: Rusia a fost ,de fapt, jefuită.

Lucrând la acest articol, nu m-am bazat pe niște arhive secrete, ci pe documente deschise, care conțin fapte bine cunoscute. Liderii Ucrainei moderne și patronii lor externi preferă să nu-și amintească aceste fapte. Dar, dintr-o varietate de pretexte, la locul lor și nelalocul lor, inclusiv în străinătate, astăzi a intrat în obișnuință să condamni ”crimele regimului sovietic”, incluzând în acestea chiar acele evenimente cu care nici PCUS, nici URSS, nici – cu atât mai puțin – Rusia de astăzi nu au nicio legătură. În același timp, acțiunile bolșevicilor de a smulge din Rusia teritoriile ei istorice nu sunt considerate a fi un act criminal. Și este clar de ce. De vreme ce acest lucru a dus la slăbirea Rusiei, le convine răuvoitorilor noștri.

În URSS, granițele dintre republici, desigur, nu erau percepute ca cele de stat, având un caracter convențional în cadrul unei țări unionale, care, cu toate atributele unei federații, era în esență foarte centralizată – datorită, repet, rolului conducător al PCUS. Dar, în 1991, toate aceste teritorii și, cel mai important, oamenii care locuiau acolo, s-au trezit brusc în străinătate. Și erau deja, într-adevăr, rupți de Patria lor istorică.

Ce poți să spui aici? Totul se schimba. Inclusiv țări, societăți. Și, bineînțeles, o parte dintr-un popor, în cursul dezvoltării sale – din mai multe motive, în circumstanțe istorice – poate să se simtă, la un moment dat, poate să se conștientizeze ca o națiune separată. Ce atitudine ar trebui să avem față de aceasta? Nu poate exista decât un singur răspuns: cu respect!

Vrei să vă creați propriul stat? Vă rog! Dar în ce condiții? Permiteți-mi să vă reamintesc aici evaluarea făcută de una dintre cele mai strălucite figuri politice ale noii Rusii, primul primar al Sankt-Petersburgului, A. Sobciak. Ca jurist extrem de profesionist, el credea că orice decizie trebuie să fie legitimă și, prin urmare, în 1992 și-a exprimat următoarea opinie: republicile fondatoare ale Uniunii, după ce ele însele au anulat Tratatul din 1922, trebuie să revină la granițele în care au aderat la Uniune. Toate celelalte achiziții teritoriale sunt un subiect de discuții, de negocieri, deoarece baza a fost anulată.

Cu alte cuvinte, plecați cu ceea ce ați venit. Este dificil de contestat o astfel de logică. Voi adăuga doar că bolșevicii, așa cum am menționat deja, au început să redeseneze în mod arbitrar granițele chiar înainte de crearea Uniunii iar toate manipulările cu teritoriile se realizau după cum vroiau, ignorând opinia oamenilor.

Federația Rusă a recunoscut noile realități geopolitice. Și nu doar le-a recunoscut, dar a făcut multe pentru ca Ucraina să se realizeze ca o țară independentă. În anii ‘90, foarte dificili, și în noul mileniu, am acordat Ucrainei un sprijin consistent. Kievul folosește propria lui ”aritmetică politică”, dar în perioada 1991-2013, numai din prețurile scăzute la gaze naturale, Ucraina a economisit pentru bugetul său peste 82 miliarde de dolari, iar astăzi literalmente ”se agață” de 1,5 miliarde de dolari, cât reprezintă plata Rusiei pentru tranzitul gazului nostru în Europa. Iar asta în condițiile în care, dacă s-ar fi păstrat legăturile economice între țările noastre, efectul pozitiv pentru Ucraina s-ar fi cifrat la zeci de miliarde de dolari.

Decenii, secole la rând, Ucraina și Rusia s-au dezvoltat ca un sistem economic unic. Profunzimea relațiilor de cooperare care au existat între noi în urmă cu 30 de ani ar fi fost, astăzi, invidiată de țările Uniunii Europene. Suntem parteneri economici firești, care ne completăm reciproc. O astfel de interacțiune strânsă are darul de a întări avantajele concurențiale, de a multiplica potențialul ambelor țări.

Iar Ucraina a avut un potențial semnificativ, incluzând o infrastructură puternică, un sistem de transport al gazelor naturale, domenii avansate în industria navală, construcția de avioane, de rachete, în producția de aparatură; a avut școli de știință, de proiectare și inginerie de nivel mondial. Primind o astfel de moștenire, liderii Ucrainei au promis, declarându-și independența, că economia ucraineană va deveni una dintre cele mai performante, iar nivelul de trai al oamenilor va fi unul dintre cele mai ridicate din Europa.

Astăzi, giganții industriali de înaltă tehnologie cu care se mândrea cândva și Ucraina, și întreaga țară, zac abandonați. În ultimii 10 ani, producția de inginerie mecanică a scăzut cu 42 de procente. Amploarea dezindustrializării și, în general, a degradării economiei se poate vedea după un astfel de indice precum producția de energie electrică – indice care, în ultimii 30 de ani, s-a redus, practic, la jumătate în Ucraina. Și, în sfârșit, potrivit datelor FMI, în 2019, încă înainte de epidemia de coronavirus, nivelul PIB-ului pe cap de locuitor a fost de mai puțin de 4000 de dolari. Este sub Albania, sub Republica Moldova și nerecunoscuta Kosovo. Astăzi, Ucraina este una dintre cele mai sărace țări ale Europei.

Cine se face vinovat de toate acestea? Să fie poporul Ucrainei? Firește că nu. Autoritățile ucrainene sunt cele care au risipit, care au aruncat pe apa sâmbetei realizările multor generații. Noi știm cât de muncitor și de talentat este poporul Ucrainei. El știe să obțină, cu insistență și încăpățânare, succese, rezultate remarcabile. Iar aceste calități, alături de deschidere, un optimism înnăscut, de ospitalitate nu au dispărut nicăieri. Rămân aceleași și sentimentele a milioane de oameni care tratează Rusia nu doar bine, ci cu multă dragoste, la fel cum și noi tratăm Ucraina.

Până în 2014, sute de acorduri, de proiecte comune au funcționat pentru dezvoltarea economiilor noastre, pentru legăturile de afaceri și cele culturale, pentru consolidarea securității, pentru rezolvarea problemelor comune, sociale și ecologice. Au adus beneficii concrete oamenilor – și în Rusia, și în Ucraina. Asta este ceea ce consideram noi esențial. Și de aceea am cooperat fructuos cu toți, subliniez, cu toți conducătorii Ucrainei.

Chiar și după cunoscutele evenimente de la Kiev, din 2014, am cerut Guvernului rus să gândească variante de contacte pe linia ministerelor și departamentelor de profil în vederea păstrării și susținerii relațiilor noastre economice. Dar cum nu a existat atunci, nu există nici acum dorință de întâmpinare. Cu toate acestea, Rusia continuă să se numere printre primii trei cei mai importanți parteneri comerciali ai Ucrainei, iar sute de mii de ucraineni vin la noi să munceasă și sunt întâmpinați cu cordialitate și sprijin. Așa arată o ”țară-agresor”.

Când Uniunea Sovietică s-a destrămat, atât în Rusia, cât și în Ucraina, mulți au crezut sincer că, totuși, strânsele noastre legături culturale, spirituale, economice se vor păstra, fără îndoială, la fel ca și comunitatea poporului care, în străfundul lui, mereu s-a simțit unit. Evenimentele însă – mai întâi pe ascuns, după care tot mai accelerat – au început să se dezvolte într-o altă direcție.

În esență, elitele ucrainene au decis să fundamenteze independența țării lor prin negarea trecutului ei, cu excepția, este adevărat, a chestiunii granițelor. Au început să mitizeze și să rescrie istoria, să șteargă din ea tot ce ne unește, să vorbească despre perioada prezenței Ucrainei în componența Imperiului Rus și a URSS ca despre ocupație. Tragedia noastră comună -colectivizarea, foametea de la începutul anilor ‘30 a fost prezentată ca genocid al poporului ucrainean.

Radicalii și neonaziștii au început să-și declare ambițiile în mod deschis și tot mai obraznic. Le-au cântat în strună și autoritățile oficiale și oligarhii locali, care, după ce au jefuit poporul Ucrainei, își păstrează cele furate în bănci occidentale și sunt gata să-și vândă și patria-mamă pentru a-și păstra capitalurile. Mai trebuie adăugată slăbiciunea cronică a instituțiilor statului, poziția unui ostatic voluntar al voinței geopolitice a altcuiva.

Reamintesc faptul că destul de demult, cu mult înainte de 2014, Statele Unite și țările Uniunii Europene au împins în mod planificat și insistent Ucraina pentru ca aceasta să reducă, să limiteze colaborarea economică cu Rusia. Noi – în calitate de cel mai mare partener comercial și economic al Ucrainei – am propus să discutăm problemele apărute, în formatul Ucraina-Rusia-UE. Dar, de fiecare dată, ni s-a spus că Rusia nu are nici o legătură, că, vezi Doamne, problema privește doar UE și Ucraina. De facto, țările occidentale au respins nenumăratele propuneri de dialog ale Rusiei.

Pas cu pas, Ucraina a fost atrasă într-un joc geopolitic periculos, al cărui scop este acela de a transforma Ucraina într-o barieră între Europa și Rusia, într-un cap de pod împotriva Rusiei. Inevitabil, a venit momentul când conceptul ”Ucraina nu este Rusia” nu a mai convenit. Se impunea ”Anti-Rusia”, fapt cu care noi nu vom fi niciodată de acord.

Cei care au comandat acest proiect au luat drept bază vechile idei ale ideologilor polono-austrieci privind crearea unei ”Rusii anti-moscovite”. Și nu trebuie nimeni păcălit că acest lucru s-ar face în interesele poporului Ucrainei. Rzeczpospolita (Uniunea statală polono-lituaniană, n.r.) nu a avut nevoie niciodată de cultura ucraineană și, cu atât mai mult, de autonomia cazacilor. În Austro-Ungaria, pământurile istorice rusești erau exploatate la sânge și rămâneau cele mai sărace. Naziștii, slujiți de colaboraționiștii ieșiți din OUN-UPA, aveau nevoie nu de Ucraina, ci de un spațiu vital și de robi pentru stăpânii arieni.

La interesele poporului ucrainean nu s-au gândit nici în februarie 2014. Generată de foarte gravele probleme socio-economice, de greșelile, de acțiunile inconsecvente ale autorităților de atunci, nemulțumirea justificată a oamenilor a fost pur și simplu folosită cu cinism. Țările occidentale s-au amestecat direct în treburile interne ale Ucrainei și au susținut lovitura de stat. Iar rolul de berbece l-au avut grupările naționaliste radicale. Lozincile, ideologia lor, rusofobia agresivă și deschisă au început să definească, în mare parte, politica de stat în Ucraina.

Au lovit în tot ce ne-a unit și ne apropie până acum. În limba rusă, înainte de toate. Amintesc că noile autorități de ”Maidan” au încercat, în primul rând, să anuleze legea privind politica de stat a limbilor. După aceea, a fost legea despre ”purificarea puterii”, legea educației, care a șters, practic, limba rusă din procesul de învățământ.

Și, în sfârșit, în luna mai a acestui an, președintele în exercițiu a depus în Rada Supremă proiectul de lege privind ”popoarele băștinașe”. Sunt definite astfel doar cele care formează o minoritate etnică și nu au o structură statală proprie în afara granițelor Ucrainei. Legea a fost adoptată. Au fost semănate noi semințe ale discordiei. Într-o țară – după cum am arătat, deja – extrem de complicată după alcătuirea ei teritorială, națională și lingvistică, după istoria formării ei.

Poate suna ca un argument: din moment ce vorbiți despre o mare națiune unită, un popor triunit, ce diferență este cine cum se consideră – rus, ucrainean sau belorus. Sunt perfect de acord cu asta. Mai ales că definirea apartenenței la naționalitate, în special în familiile mixte – constituie un drept al fiecărui om, liber în alegerea lui.

Problema este însă că, în Ucraina, situația este, astăzi, cu totul alta, deoarece este vorba despre o schimbare forțată a identității. Și cel mai respingător este faptul că, în Ucraina, rușii sunt obligați nu numai să se dezică de rădăcinile lor, de generațiile strămoșilor lor, dar și să creadă că Rusia este dușmanul lor. Nu vom exagera spunând că acest curs de asimilare forțată menit să ducă la formarea unui stat ucrainean pur din punct de vedere etnic, cu o stare de spirit agresivă față de Rusia poate fi comparat, prin consecințele sale, cu utilizarea împotriva noastră a unei arme de distrugere în masă. Ca urmare a aceste rupturi brutale, artificiale între ruși și ucraineni, poporul rus s-ar putea reduce, însumat, cu câteva sute de mii, ba chiar cu milioane de oameni.

Au lovit și în unitatea noastră spirituală. La fel ca în vremurile Marelui Cnezat al Lituaniei, au pus la cale o nouă scindare a bisericii. Fără să ascundă faptul că urmăresc obiective politice, autoritățile laice au intervenit grosolan în viața bisericească și au dus lucrurile până la ruptură, la confiscarea bisericilor, brutalizarea preoților și a călugărilor. Nu convine absolut deloc nici chiar larga autonomie a Bisericii Ortodoxe Ucrainene, cu păstrarea unității spirituale cu Patriarhia Moscovei. Vor neapărat să distrugă și acest simbol secular, vizibil, al rădăcinilor noastre de rudenie.

Cred că este logic este și faptul că reprezentanții Ucrainei votează, iar și iar, împotriva rezoluției Adunării Generale a ONU, ce condamnă glorificarea nazismului. Sub protecția autorităților oficiale se desfășoară marșuri, procesiuni cu torțe în onoarea criminalilor de război supraviețuitori din formațiunile SS. La rang de eroi naționali sunt așezați Mazepa, care i-a trădat pe toți la rând, Petliura, care a plătit cu pământuri ucrainene pentru protecție poloneză, Bandera, care a colaborat cu naziștii. Fac tot posibilul pentru a șterge din memoria tinerelor generații numele adevăraților patrioți și învingători, cu care Ucraina s-a mândrit întotdeauna.

Pentru ucrainenii care au luptat în rândurile Armatei Roșii, în detașamentele de partizani, Marele Război pentru Apărarea Patriei chiar a fost pentru Apărarea Patriei, pentru că ei și-au apărat casa, marea lor Patrie comună. Peste două mii dintre ei au devenit Eroi ai Uniunii Sovietice. Printre aceștia se numără și legendarul pilot Ivan Nikitovici Kojedub, Liudmila Mihailovna Pavlicenko, un lunetist neînfricat, apărătoare a orașelor Odessa și Sevastopol, curajosul comandant de partizani Sidor Artemievici Kovpak. Această generație de neclintit a luptat, și-a dat viața pentru viitorul nostru, pentru noi. Să uiți faptele lor de eroism înseamnă să-ți trădezi bunicii, mamele și tații.

Proiectul ”Anti-Rusia” a fost respins de milioane de locuitori ai Ucrainei. Locuitorii Crimeii și cei ai Sevastopolului au făcut alegerea lor istorică. Iar oamenii din Sud-Est au încercat să-și apere pașnic poziția. Dar pe toți, inclusiv pe copii, i-au calificat ca fiind separatiști și teroriști. Au început să-i amenințe cu epurări etnice și cu folosirea forței militare. Iar locuitorii din Donețk, Lugansk au pus mâna pe arme, pentru a-și apăra casa, limba, viața. Oare li s-a oferit altă opțiune – după pogromurile care s-au rostogolit prin orașele Ucrainei, după groaza și tragedia din 2 mai 2014, de la Odessa, unde neonaziștii ucraineni au ars oameni de vii, au organizat un nou Hatîn? Urmașii lui Bandera erau pregătiți să aplice aceeași pedeapsă în Crimeea, Sevastopol, Donețk și Lugansk. Nici acum nu au renunțat la astfel de planuri. Așteaptă momentul potrivit. Dar, în zadar.

Lovitura de stat și acțiunile autorităților de la Kiev care i-au urmat au provocat în mod inevitabil confruntare și război civil. În opinia Înaltului Comisar ONU pentru Drepturile Omului, numărul total al victimelor legate de conflictul din Donbass a depășit 13.000 de oameni. Inclusiv bătrâni, copii. Pierderi îngrozitoare, irecuperabile.

Rusia a făcut totul pentru a opri fratricidul. Au fost încheiate Acordurile de la Minsk, chemate să conducă la o soluționare pașnică a conflictului din Donbass. Sunt convins că ele continuă să nu aibă alternativă. În orice caz, nimeni nu și-a retras semnătura de pe ”Pachetul de măsuri” de la Minsk, nici de pe declarațiile de rigoare ale liderilor țărilor din ”Formatul Normandia”. Nimeni nu a inițiat revizuirea Rezoluției de Securitate a ONU din 17 februarie 2015.

Pe parcursul negocierilor oficiale, în special după ce au fost ”scuturați” de partenerii occidentali, reprezentanții Ucrainei declară periodic ”deplinul lor devotament” față de Acordurile de la Minsk, deși, în realitate, se ghidează după poziția ”inacceptabilității” lor. Nu intenționează să discute la modul serios nici statutul special al Donbassului, nici garanțiile pentru oamenii care trăiesc aici. Preferă să exploateze imaginea de ”victimă a agresiunii externe” și să vândă rusofobia. Pun la cale provocări sângeroase în Donbass. Într-un cuvânt, prin orice mijloace atrag atenția patronilor și protectorilor occidentali.

Luând toate acestea în considerare, sunt tot mai convins de un lucru: Kievul nu are, pur și simplu, nevoie de Donbass. De ce? Deoarece, în primul rând, locuitorii acestor regiuni nu vor accepta niciodată acele reguli pe care au încercat și încearcă să fie impuse cu forța, cu blocada, cu amenințările. Și, în al doilea rând, pentru că atât rezultatele conferinței Minsk-1, cât și cele ale Minsk-2, ce oferă o șansă reală de refacere pașnică a integrității teritoriale a Ucrainei, prin discuții directe cu DNR și LNR, cu medierea Rusiei, Germaniei și Franței, vin în dezacord cu întreaga logică a proiectului ”Anti-Rusia”. Iar el poate rezista numai cultivând constant chipul dușmanului intern și extern. Și voi adăuga – sub protectoratul, sub controlul puterilor occidentale.

Ce se întâmplă, în realitate? Înainte de toate – crearea în societatea ucraineană a unei atmosfere de spaimă, o retorică agresivă, încurajarea neonaziștilor, militarizarea țării. Pe lângă toate acestea – nu doar dependența absolută, ci guvernarea externă directă, inclusiv supravegherea de către consilieri străini a structurilor puterii de stat, a serviciilor speciale și a forțelor armate, ”explorarea” militară a teritoriilor Ucrainei, desfășurarea infrastructurii NATO. Nu întâmplător, scandaloasa lege a ”popoarelor băștinașe” a fost adoptată sub pavăza amplelor exerciții organizate de NATO în Ucraina.

Sub aceeași pavăză se desfășoară și acapararea a ceea ce a mai rămas din economia ucraineană, exploatarea resurselor ei naturale. Nu este departe vânzarea pământurilor agricole, iar cine le va cumpăra este evident. Da, din când în când, Ucrainei i se alocă mijloace financiare, credite, dar în condițiile și în funcție de interesele lor, în avantajul fiscal și preferențial al companiilor occidentale. Și pentru că veni vorba, cine va restitui aceste datorii? Aparent, se presupune că acest lucru va trebui să îl facă nu doar actuala generație de ucraineni, dar și copiii, nepoții și, probabil, strănepoții lor.

Autorii occidentali ai proiectului ”Anti-Rusia” adaptează în așa fel sistemul politic ucrainean, încât președinții, deputații, miniștrii să se schimbe, dar să rămână neschimbat imperativul de separare de Rusia, de ură față de ea. Principala lozincă a președintelui în exercițiu a fost dobândirea păcii. Cu asta a ajuns el la putere. Promisiunea s-a dovedit o minciună. Iar în unele privințe, situația din Ucraina și din jurul Donbassului s-a degradat și mai mult.

În proiectul ”Anti-Rusia” nu este loc pentru o Ucraină suverană, precum nici pentru forțele politice care încearcă să apere independența ei reală. Iar cei care vorbesc despre reconciliere în societatea ucraineană, despre dialog, despre găsirea unei ieșiri din impasul creat, sunt echitatați drept agenți ”pro-ruși”.

Repet, pentru mulți din Ucraina, proiectul ”Anti-Rusia” este pur și simplu de neacceptat. Și sunt milioane astfel de oameni. Dar lor nu li se permite să ridice capul. Le-a fost luată, practic, șansa legală de a-și apăra punctul de vedere. Sunt intimidați, sunt alungați în ilegalitate. Pentru convingeri, pentru o vorbă spusă, pentru exprimarea deschisă a pozițiilor lor, nu numai că sunt urmăriți, dar și uciși. De regulă, asasinii rămân nepedepsiți.

Patriot ”corect” este considerat astăzi, în Ucraina, numai cel care urăște Rusia. Mai mult, așa cum înțelegem noi, se preconizează ca întreaga statalitate ucraineană să fie, pe viitor, construită exclusiv pe această idee. Ura și înverșunarea reprezintă – iar istoria mondială a demonstrat nu o dată acest lucru – o bază nesigură pentru suveranitate, sortită la riscuri dintre cele mai serioase și la consecințe dintre cele mai grave.

Înțelegem toate șiretlicurile legate de proiectul ”Anti-Rusia”. Și nu vom permite niciodată ca teritoriile noastre istorice și oamenii apropiați nouă, care trăiesc acolo, să fie folosiți împotriva Rusiei. Iar celor care vor întreprinde o astfel de tentativă, vreu să le spun că, astfel, ei își distrug propria țară.

Actualelor autorități din Ucraina le place să facă referire la experiența occidentală, privită ca un model demn de urmat. Uitați-vă, așadar, cum trăiesc una lângă cealaltă Austria și Germania, SUA și Canada. Apropiate din punctul de vedere al componenței etnice, al culturii, vorbind, practic, aceeași limbă, ele rămân, în același timp, state suverane, cu interesele lor, cu politica lor externă. Ceea ce nu le împiedică să promoveze o strânsă integrare sau relații de alianță. Au granițe cât se poate de convenționale, transparente. Iar când le traversează, cetățenii lor se simt ca acasă. Formează familii, învață, muncesc, fac afaceri. Apropo, la fel ca și milioane de nativi din Ucraina care trăiesc acum în Rusia. Pentru noi, ei sunt ai noștri, ca niște rude.

Rusia este deschisă dialogului cu Ucraina și este gata să discute cele mai dificile probleme. Dar, pentru noi, este important să înțelegem că un partener își apără interesele naționale, nu îi slujește pe alții, nu este armă în mâinile nu se știe cui pentru lupta împotriva noastră.

Noi respectăm limba și tradițiile ucrainene. Respectăm dorința ucrainenilor de a-și vedea țara liberă, sigură, prosperă.

Sunt convins că adevărata suveranitate a Ucrainei este posibilă numai în parteneriat cu Rusia. Legăturile noastre spirituale, civilizaționale s-au format de-a lungul secolelor, conduc către aceleași surse, s-au călit în încercări, realizări, victorii comune. Înrudirea noastră se transmite din generație în generație. Este în inimile, în memoria oamenilor care trăiesc în Rusia și în Ucraina de astăzi, în legăturile de sânge care unesc milioane de familii. Împreună am fost și vom fi de multe ori mai puternici și mai de succes. Doar suntem un singur popor!

Acum, aceste vorbe sunt primite de unii cu ostilitate. Pot fi interpretate în fel și chip. Dar mulți oameni mă vor auzi. Și vreau să spun un lucru: Rusia nu a fost și nu va fi niciodată ”Anti-Ucraina”. Cum ar trebui să fie Ucraina – trebuie să decidă cetățenii ei”, a scris Vladimir Putin pe site-ul oficial al Kremlinului.