Ultima dvs. cuvântare, cu „ce rost are să dezgropăm” adevărul despre Revoluție și despre mineriada din 1990, mi-a adus aminte de tovarășul Alexandru Vișinescu. Aveți aceeași determinare proletară și aceeași lipsă de empatie față de victime. Tovarășul Vișinescu, spre deosebire de dvs., a ales să tacă, pe ultima sută de metri. Probabil și pentru că presimțea că urma să fie condamnat definitiv, dar și, pentru că, sper eu, a avut decența să nu-și jignească victimele.

Mult stimate tovarășe Ion Iliescu, astăzi ați declarat că „revolta din decembrie a însemnat sacrificii umane. Acum, să stăm să tot plângem morții, în loc să tragem concluziile politice adecvate pentru tot procesul de dezvoltare a societății românești...” Noi am trăit ultimii 26 de ani într-o „concluzie politică adecvată” pentru dvs. Și-n tot acest timp, care cei și-au pierdut copiii, părinții sau frații în „rebeliunea” din 1989 și-au tot plâns morții. Și au căutat adevărul despre moartea lor. Pentru că au această datorie. Nu e una trasată pe linie de partid, pe care dvs. s-o puteți înțelege, ci e o datorie izvorâtă din dragoste.

ImunoMedica

Am cunoscut mama unui erou care avea 17 ani când a fost ucis, în Piața Universității, la 21 decembrie 1989. Voia să afle cine i-a ucis fiul, pentru a-i da acestuia șansa de a-și cere iertare. Asta simțea ea că trebuie să facă, pentru a se împăca cu moartea copilului ei. Să-l ierte pe ucigaș. Ȋnsă, vedeți dvs., tovarășe Iliescu, trebuie să ai credință puternică în Dumnezeu ca să înțelegi asta. Trebuie să ai iubire de oameni. Unui „liber cugetător” cred că îi este imposibil să priceapă.

„A fost un moment de istorie cu părți bune și cu părți mai puțin bune, cu stări conflictuale”, spuneți dvs. referindu-vă, de-a valma, la Revoluție și la mineriada din ’90. „Am trecut peste ele, am depășit.Ce rost are să dezgropăm...?”. Noi n-am trecut peste ele. Noi n-am depășit. Iar dvs. chiar nu puteți vorbi în numele poporului român.

Noi am trăit ultimii 26 de ani, văzând cum e îngropat adevărul. Și despre Revoluție, și despre mineriadă. Și nu putem să trecem peste asta, pentru că astfel am deveni complici. Aceasta este „sinergia faptelor”, mult stimate tovarășe Ion Iliescu.

Disprețul dvs. față de adevăr și față de victime mi-a amintit de tovarășul Vișinescu. Ȋn anul 1956, când el era numit comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat, dvs. ați fondat Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști din România. Erați, amândoi, la începutul unui drum. Vișinescu a fost condamnat definitiv la 20 de ani de închisoare pentru crimele pe care le-a ordonat acum jumătate de secol. Dvs. erați la conducerea țării în timpul „revoltei” din 1989, când soldații trăgeau în civili sau se împușcau între ei. „Ce rost are să dezgropăm”?! Dvs. sunteți cel care a chemat minerii în București, în iunie 1990. De ce n-am dezgropa, mult stimate tovarășe Ion Iliescu?

Ȋn ziua ultimului termen de la Curtea Supremă, l-am întrebat pe Vișinescu de ce îi este atât de greu să-și ceară iertare. Asta aștepta toată lumea de la el, inclusiv rudele celor uciși la Râmnicu Sărat. Ca el să-și recunoască vina și să-și ceară iertare. N-a vrut s-o facă. L-am întrebat de ce, am vrut să știu ce resort ascuns îl împiedică, chiar și-n ultimul ceas, să redevină om. Vișinescu a refuzat să răspundă. Mergea pe stradă, mișcându-și spastic mandibulele, ca și când și-ar fi înghițit vorbele.

Astăzi, auzind cuvântarea dvs., mult stimate tovarășe Ion Iliescu, apreciez tăcerea tovarășului Vișinescu.