Am citit cu consternare textul intitulat „ În războiul ruso-turc prin interpuși din Nagorno-Karabakh, Azerbaidjanul defilează spre recucerirea completă a teritoriului”, publicat în data de 26 octombrie pe adevărul.ro, în care autorul, Iulian Chifu, reia temele propagandei azere, dezinformând în legătură cu realitățile din zona de conflict și trâmbițând o victorie care nu a avut loc.
 
Întreg textul abundă în neadevăruri, răstălmăciri și omisiuni. Voi puncta doar câteva dintre ele, pentru a argumenta modul în care Iulian Chifu se face, în acest text, portavocea celor doi agresori, Ilham Aliyev și Recep Erdogan.
În primul rând, titlul. În ce mod, decât printr-un cinism fără limite, o agresiune azeră, pornită în 27 septembrie, care a făcut deja mii de victime printre combatanții de ambele părți, care a dus la pierderi de vieți omenești din rândul populației civile, dintre care femei și copii, la pagube materiale uriașe și la un patrimoniu cultural inestimabil distrus poate fi numită „defilare”? A auzit cumva, Iulian Chifu fanfare cântând marșuri triumfale și pasul cadențat al soldaților dând onorul mulțimilor extaziate în locul dronelor ucigașe, al bombardării Maternității din Stepanakert sau al Catedralei din Shushi?
 
Spune Iulian Chifu: „ La 4 săptămâni de la începutul luptelor în Nagorno-Karabakh, Azerbaidjanul se îndreaptă spre o recucerire completă a teritoriului, fără ca Armenia să poată opri înaintarea.” Pe bune? Îi dau lui Iulian Chifu o veste proastă: Armata azeră nu a călcat încă nici cu vârful unui bocanc pe teritoriul zonei muntoase pe care o denumim Nagorno-Karabakh. Soldații armeni apără această zonă și nu există niciun semn că ea ar putea fi cucerită de armata azeră.
 
Spune apoi Iulian Chifu: „Azerbaidjanul a câștigat regiunile Jabrayil, Hadrut și Fizuli”. Jabrayil și Fizuli erau zone tampon, utilizate de armeni pentru a le asigura protecția. Iulian Chifu reia, fără discernământ, propaganda azeră, ca dovadă că printre teritoriile ocupate enumeră și Hadrut care nu a fost cucerit, mai mult de atât, dacă a fi fost curios, ar fi văzut că în replică la declarațiile triumfaliste ale lui Ilham Aliyev, armenii au transmis în direct filmări din Hadrut.
 
Iulian Chifu vorbește despre atacurile armene asupra unor localități azere, evită, însă, să spună că aceste atacuri care au țintit obiective militare, au fost o replică la bombardamentele sălbatice pe care armata azeră, înarmată cu rachete de proveniență turcească și cu drone ucigașe le execută asupra localităților armene. Bombardamentele azere sunt atât de puternice încât cea mai mare parte a populației civile din Nagorno-Karabakh s-a refugiat în Armenia. Citind textul lui Chifu ai impresia că armenii sunt agresorii și au inițiat bombardarea localităților din proximitatea liniei de contact. Modul în care Chifu ascunde atrocitățile comise de armata azeră subliniază încă o dată caracterul părtinitor, pro-azer, al acestui text. Chiar și autorul este, totuși nevoit, chiar dacă o dă ca pe o mare victorie a azerilor, să recunoască într-un alt paragraf, că „în zona separatistă, loviturile cu sistemele cu proiectile reactive tip Smerch de proveniență sovietică ale azerilor au distrus capitala Stepanakert și multiple alte orașe din regiune.” Probabil, după opinia sa, o replică legitimă.
 
Modul în care Iulian Chifu descrie implicarea Turciei este de-a dreptul consternant. Ai impresia că Turcia este un observator care stă în cumpănă. Iată ce spune I.Ch.: „Turcia anunță formal că va interveni la solicitarea Azerbaidjanului, dar respinge orice implicare directă până la această oră”. Oare nu cunoaște autorul declarațiile belicoase ale lui Recep Erdogan? Să-i împrospătez memoria: „Turcia stă alături și va continua să stea alături de frățescul Azerbaidjan cu tot sufletul nostru și cu toate mijloacele noastre. ”
 
Menționez că Anadolu Agency care a preluat această declarație este agenție de știri oficială. Nu știe Iulian Chifu că unele state, precum Canada, au oprit exportul de arme către Turcia pe motiv că armele sunt folosite în Azerbaidjan? Nu cunoaște reacțiile oficiale din numeroase state care condamnă implicarea Turciei, inclusiv în ce privește trupele de mercenari fundamentaliști aflați pe teritoriul Azerbaidjanului?
 
Părtinirea e evidentă în momentul în care Chifu vorbește de intenția Armeniei de a declanșa atacuri teroriste în lupta împotriva potențialului ocupant azer. Aș fi interesat să știu de unde a preluat autorul aceste informații. În schimb el trece complet sub tăcere faptul că Azerbaidjanul folosește și în prezent mijloacele terorismului internațional, prin intermediul miilor de mercenari islamiști aduși din Siria despre a căror prezență pe front există numeroase mărturii video și audio.
 
Cinismul lui Chifu atinge maximul în clipa în care vorbește cu seninătate de ceea ce se va petrece în Karabakh după victoria azeră care – nu-i așa? – e iminentă: „Nu e sigur că Nagorno-Karabah va rămâne o enclavă armeană după acest episod.” Căci, nu-i așa, spune Chifu, armenii se vor refugia în Armenia și în locul lor vor veni azeri, ceea ce va schimba, spre bucuria lui Aliyev și a lui Chifu, raportul demografic. Armenii au mai trecut prin asta în confruntarea cu turcii și azerii. În anii 1915 – 1922 pe teritoriul actual al Turciei au fost uciși peste un milion de armeni, iar armata azeră nu s-a lăsat mai prejos, masacrele din Baku (1918 - 30 000 de victime), Ghaybalu (1919 - 700 de victime), Shushi (1920 - 20 000 victime) numărându-se printre paginile cele mai sângeroase ale genocidului armean. Genocid ale cărui ecouri sângeroase au fost masacrele din Sumgait, Kirovabad (1988) și Baku (1990), care au lăsat, de asemenea, sute de victime.
 
Întreg textul lui Iulian Chifu este un elogiu la adresa triumfătoarei armate azere și a înțeleptei conduceri de la Baku. În schimb Armenia și armenii sunt descriși cu dispreț, cu calificative denigratoare: „lecțiile conflictului sunt dure pentru Armenia”, „Armenia și-a făcut calcule greșite”, „înfrângerea Armeniei și a trupelor sale din Nagorno-Karabakh”, „umilința și consecințele dramatice suferite de armeni” etc.etc.
 
Nici un cuvânt, firește, despre dreptul la autodeterminare a armenilor care, la data anexării Karakakh-ului prin decizia lui Stalin, populau în proporție de 95% regiunea și care, chiar și în condițiile strămutărilor forțate din timpul sovietelor, au păstrat o majoritate de peste 75%. Niciun cuvânt despre necesara reparație istorică după abuzurile comise de autoritățile sovietice, fie ele de la Moscova sau de la Baku. Pentru Iulian Chifu rușii sunt răi, dar sovieticii, în înțelepciunea lor, erau buni și voința lor de a oferi acum un secol Karabakhul Azerbaidjanului în dorința naivă de a câștiga bunăvoința Turciei, e legitimă și trebuie respectată.
 
Și cum Iulian Chifu știe bine ce gândește Aliyev, ne spune în finalul articolului, cu optimismul pe care nu-l împărtășim: „E sigur că azerii nu se vor opri”. Și, firește, armenii vor pierde războiul care, după opinia sa, e ca și pierdut.
 
Acest mod părtinitor, plin de omisiuni și dezinformări de a prezenta evenimente care se petrec în jurul nostru, disprețuitor la adresa unei civilizații creștine multimilenare cum e cea armeană și la adresa unui popor care își apără eroic pământul natal în fața unui agresor de zeci de ori mai numeros (Azerbaidjan numără 10 milioane de locuitori, iar Nagorno-Karabakh doar 150 000) nu servește buna cunoaștere a realităților din zona de conflict de către opinia publică românească. Drept care am făcut cuvenitele rectificări.