Rechizitoriu dur al preotului Chris Terheș, slujitor român al Bisericii Catolice din Statele Unite, la adresa discursului lui Gabriel Liiceanu în comisia LIBE a Parlamentului European.
 
 
Despre miciună, complicități din comunism, dar și de acum,  despre abuzuri săvârșite în numele luptei anti-corupție și promotorii marxismului, în analiza semnată de preotul  Chris Terheș. 
 
„Cum ar putea avea România o dreaptă autentică când intelectualii pretinși de dreapta, gen Liiceanu, sunt de fapt promotori ai marxismului și relativismului?”, se întreabă, retoric, preotul Terheș în comentariul pe care îl redăm integral, mai jos.

 
„'De câteva mii de ani, lumea civilizată pedepsește furtul și minciuna'. Cu asta și-a încheiat filozoful Liiceanu prelegerea din Comisia LIBE. Problema este că el însuși a mințit în această comisie, citând o „declarație exactă” care de fapt nici nu a existat. Și ce face acest mare lup moralist? În loc să admită ca a greșit, vine cu o nouă prelegere în care ne explică că, de fapt, deși ceea ce a spus nu e adevarăt ad literam, în esență e adevărat pentru ca așa zice/crede el, ca atare și noi trebuie să-l credem așișderea. 

'Cum e cu putință ca o propoziție – profund adevărată în conținutul ei, chiar dacă inexactă în forma citată – să facă, o seară întreagă, obiectul acuzei de minciună', se întreabă acesta pe Contributors. 

Afirmația lui Liiceanu nu a fost „inexactă”, ci total neadevărată pentru că nu era deloc conformă cu realitatea.

Dacă Liiceanu ar fi un simplu cetățean, fără studii înalte și cărți scrise, ai fi indulgent cu un astfel de raționament distorsionat al unuia care consideră  că o afirmație de-a sa este adevărată doar pentru că el a emis-o, deși afirmația este o minciună vădită.

Venind însă de la Liiceanu, care e profesor de filozofie, deci cunoaște modul de argumentare și critică, afirmația este surprinzătoare și arată un mod de a gândi care e specific stângii marxiste și se fundamentează pe relativizarea noțiunii de adevăr. 

Din perspectiva filozofică, relativismul este acea atitudine intelectivă care pornește de la premiza că nu există adevăr absolut ci unul relativ, schimbător adică, influențat de individ, context istoric, mediu, cultură, societate, grup etc.

Găsiți această concepție a relativizării adevărului peste tot în societatea actuală, de la corectitudinea politică la „egalitatea de gen”. Conform acesteia din urmă, de exemplu, nu mai ești bărbat ori femeie în termeni absoluți în funcție de cum te-ai născut, ci de cum te simți ori consideri azi: poate femeie, poate bărbat, poate neutru. 

Aproximarea și relativizarea adevărului au fost însă impinse la extrem de comunism. 

De exemplu, comunismul promova - aparent - drepturile omului: egalitatea, libertatea, siguranța socială, însă acestea erau destinate numai oamenilor muncii (țărani și muncitori). Burghezia, chiaburii, intelectualii, erau dușmanii poporului și le erau prohibite orice drepturi, expres și neechivoc. Cei care spuneau ceva contra regimului nu mai erau considerați oameni ci „elemente dușmănoase”.

Cum au fost asigurate libertățile cetățenești pentru cei „favorizați” de sistemul comunist, pentru muncitori și țărani, știm acum și avem dovezi nesfârșite despre teroarea instaurată nu doar împotriva dușmanilor de clasă, ci și împotriva celor în numele cărora comunismul s-a legitimat.

Comunismul a fost o imensă minciună. Aceasta minciună însă s-a compus din suma minciunilor mici, din abdicări ale intelectualilor, ale elitelor, din acceptarea, complicitatea acestora la minciuna oficială.

Cum și-au justificat elitele asumarea minciunii oficiale comuniste și complicitatea cu sistemul monstrous?

Exact cum o face Liiceanu acum: minciuna altora este rea și trebuie sancționată drastic pentru că altfel nu suntem civilizați, dar minciuna noastră nu este de fapt minciună pentru că în spate e un scop nobil.

În timp ce nouă trebuie să ni se scuze orice, inclusiv abdicări de la lege, adevăr, principii, pentru că suntem de partea cea bună a cauzei, celorlalți nu trebuie să li se ofere nici o clemență, pentru că se opun cauzei nobile identificate cu noi înșine și prin noi înșine. 

În perioada comunistă scopul era instaurarea societății socialiste multilateral dezvoltate și impunerea de către stat a egalității depline între oameni. Rezultatul a fost însă că, în implementarea acestui scop utopic, au fost distruse în comunism destinele și viețile a milioane de oameni. Idealul, însă, era măreț, destui crezând și azi în el.

Astăzi vedem că în numele luptei împotriva corupției se încalcă legi, drepturi, libertati, se minte, se omoară oameni la propriu, se fură, se înșeală, se abuzează, ba încă se comite corupție, dar toate acestea trebuie acceptate pentru că idealul e măreț, așa cum era în comunism.  

O astfel de justificare a abuzurilor și nenorocirii oamenilor în numele mărețului ideal al luptei împotriva corupției a oferit și Pleșu într-un articol mai recent.

Când cineva relativizează totul, de la lege și adevăr până la viață, drepturile și libertățile oamenilor, va găsi și cum să justifice că o afirmație falsă este adevărată. 

La fel cum va găsi justificări ca celor pe care-i consideră dușmani să li se aplice legea nemilos și selectiv, adică numai acele prevederi din lege care îi acuză nu și care îi apără. Celor care luptă împotriva dușmanilor de clasă, însă, legea trebuie să li se aplice cu aproximație, pot fi exonerați de orice răspunderi, de fapt pot să fie chiar mai presus de lege.

Ororile comuniste au avut la bază exact acest tip de gândire care, relativizând adevărul, au legitimat și justificat răul făcut pentru implementarea unei pretinse cauze bune. 

Același tip de gândire îl găsiți și la Liiceanu. Minciunile altora sunt reprobabile, ale lui insa trebuie să fie acceptabile pentru că au un scop nobil, deoarece el luptă cu corupția, este un patriot, un apărător al democrației.

El, și alții ca el, sunt mari promotori ai instaurării domniei legii prin încălcarea legii, ai instaurării adevărului prin minciună.

Cum ar putea avea România o dreaptă autentică când intelectualii pretinși de dreapta, gen Liiceanu, sunt de fapt promotori ai marxismului și relativismului?”.