ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


Marele Nicolae Steinhardt – mărturisitor și pătimitor în închisorile comuniste, care a pătruns în profunzime cele mai subtile resorturi și mecanisme ale totalitarismului și ne-a lăsat pagini extrem de valoroase despre credință, libertate, curaj, demnitate, multe dintre ele profetice și de mare folos în înțelegerea modului cum funcționează și se înstăpânesc totalitarismul și tirania – spunea: „Nimeni să nu silească pe aproapele său, nici măcar pentru a-i face un bine. Nici Domnul nu intră nechemat.”

Spunea un părinte că binele făcut cu forța nu mai este bine. Fiindcă în acest caz binele este despărțit de iubire, pe care părintele Staniloae o punea în legătura inseparabilă cu libertatea. Iubirea presupune implicit încrederea în om. Prin urmare, se întemeiază în încredere și libertate. Iar binele nu poate fi făcut decât în cadrul relației de iubire între persoane, al comuniunii, bazate pe libertate și încredere. Tot Steinhardt spunea că „situația de creștin e tot una cu statutul de aristocrat. De ce? Pentru că își are temeiul în cele mai «senioriale» însușiri: libertatea și încrederea (credința). Ce este nobilul? Mai presus de orice, un om liber”.

Recunoscând faptul că binele nu poate fi despărțit de iubire (este, de fapt, un rod al ei) și, implicit, de libertate și încredere, atunci înțelegem că niciodată vreun „bine” impus cu prețul renunțării la libertate, sub diferite pretexte, precum cel al „siguranței”, nu este un bine în adevăratul sens, ci este o denaturare a binelui, denaturare care este cu mult mai periculoasă decât răul vădit, pe care îl putem recunoaște. Răul deghizat sub aparența binelui și răul ascuns la vedere, precum și confuzia dintre rău și bine – urmare a totalei bulversări axiologice ce definește epoca noastră – au consecințe cu mult mai distructive, fiindcă ne este alterată vederea, capacitatea de discernere, adică o putere lăuntrică esențială, care este, de fapt, principala „armă” în paza sufletului. Pierzând această „armă”, suntem aduși lesne în robie lăuntrică.

Iar oamenii care nu mai sunt liberi sufletește nu mai pot fi în comuniune. Și nu-i mai privesc pe ceilalți cu încredere, ci cu suspiciune și frică. De aici, armonia comuniunii este înlocuită de dezbinare și neîncredere. Exact acestea sunt precondițiile pentru instaurarea unui totalitarism. Niciodată binele nu poate exista în afara comuniunii cu Dumnezeu și cu ceilalți. Niciodată binele nu poate construi ceva pe frică. Sursa binelui este Dumnezeu și iubirea Lui pentru noi, iubire din și prin care am fost creați – ceea ce înseamnă că viața noastră și lumea sunt daruri ale Lui, deci ele nu sunt realitatea ultimă și absolută. Iubirea e opusul fricii, iar darul implică nu numai concepția că izvorul tuturor bunătăților este Dumnezeu, dar are la bază și ideea de comuniune – cum constata Ernest Bernea, într-o cugetare de-a sa („Când fac un dar, mă dăruiesc, iar când primesc un dar, mă împlinesc. (…) darul este și un legământ, o prezență activă între tine și celălalt, o cale și un semn de unificare a două ființe”, în „Meditații filosofice”), sau Pr. Stephen Freeman, arhiepiscop în cadrul Bisericii Ortodoxe din America: „Darul este însăși inima comuniunii noastre cu Dumnezeu”. Darul este ceea ce ne păstrează în comuniune, iar comuniunea, spuneam altă dată, este sfârșitul fricii.
 
Toate sistemele totalitare au impus renunțarea la libertate în numele unui „bine” iluzoriu, impus cu forța – tradus mai curând prin aspirația de a face din lume și din om propria creație (prin urmare lumea și viața nu mai sunt daruri de la Dumnezeu, ci posesiuni care pot fi consumate, controlate și modificate după bunul plac), prin instaurarea unui „paradis terestru” - pentru care se cereau „sacrificii”: sacrificarea libertății, a credinței, a încrederii unii în ceilalți și a înseși umanității noastre, de dragul unui viitor „rai pe pământ”; cei care nu credeau în acest „bine” viitor și puneau la îndoială mijloacele de realizare a lui, deveneau automat dușmani, care trebuiau reeducați sau eliminați. În schimbul acelui „bine” făcut prin constrângere, omul trebuia reeducat pentru a nu mai înțelege viața și lumea ca dar (în fond, doar acest mod de a înțelege viața și lumea ne face cu adevărat liberi – implicit, liberi de frică), ci pentru a crede că materia și viața de aici e ultima realitate.

Închistarea în imanent, această reducere la lucrurile acestei lumi și la supraviețuirea biologică anulează în om aspirația firească de a da un sens mai înalt propriei existențe (dincolo de biologic) și, implicit, libertatea. În fond, libertatea este de origine transcendentă, fiind un dar de la Dumnezeu, ce-l primim odată cu darul vieții, și nu este vreun privilegiu acordat de stat, care să poată fi oricând retras sau restrâns. Doar un stat totalitar se vrea sursa drepturilor și libertăților, a legilor, fiindcă tocmai această calitate îi dă puterea de a controla totul și de a impune o dictatură, fie ea și „sanitară”. În cazul unui stat reprezentativ, care are doar rolul de garant, lucrurile stau cu totul invers.

Timp de mai bine de un an și jumătate, ni s-a impus să ne sacrificăm drepturi și libertăți fundamentale, nu prin apelul la vreun argument rațional (când au intrat în ecuație argumentele raționale, s-a aplicat imediat cenzura), ci prin manevrarea unui „narativ” emoțional (tehnicile propagandei se bazează, în fond, pe provocarea, exaltarea și manipularea emoției, ceea ce blochează gândirea critică) menit să inducă și să exacerbeze frica. Efectele au fost izolarea și dezbinarea între oameni, suprimarea libertății, a credinței și a echilibrului interior, panica și stresul, ruptura de Biserică, de natură și cultură, cenzura și stigmatizarea vocilor nealiniate, pentru a rămâne unicul discurs acceptat - iată „rețeta” perfectă pentru aducerea oamenilor în robie sufletească. Toate aceste „sacrificii” trebuind să fie făcute de dragul unui viitor „rai pe pământ” - promis de „Marea Resetare”.

Să ne amintim din nou de ceea ce spunea marele cărturar Nicolae Steinhardt – care a iubit atât de mult neamul românesc – despre „cele mai «senioriale» însușiri: libertatea și încrederea (credința)”. Fără ele, valoarea noastră umană este denaturată și redusă, până când statutul nostru real ajunge să fie unul de sclavi. Chiar dacă trăim în secolul XXI, să nu cădem în capcana de a crede că suntem o civilizație mult prea avansată material și tehnologic ca să mai existe sclavia, ci să ne păstrăm discernământul – cea mai puternică armă pentru paza sufletului. Sunt atâția gânditori și critici sociali de seamă care au avertizat că tocmai avansul tehnologic galopant, în lipsa dimensiunii morale (care ține de transcendent și este inseparabilă de credință, de legătura cu Dumnezeu) și pe fondul alterării sau anihilării acelor „însușiri senioriale” despre care am vorbit, poate duce la instaurarea unui totalitarism mai atroce și mai inuman decât toate pe care le-a cunoscut istoria.

Oricât de abil ar fi deghizat sub masca unor intenții bune (masca, imaginea emblematică a acestei pandemii, este și un simbol al minciunii) sau ambalat într-o retorică emoțională – de care e dificil să nu se lase captivată o lume formată de cultura media (sau cultura imaginii, cum au numit-o alți gânditori), obișnuită cu stimuli „specializați” pe declanșarea de emoții și senzații, în dauna reflecției și gândirii – „binele” respectiv, atunci când ne este „băgat pe gât” prin manipulare, presiuni, favoruri în schimbul obedienței (ceea ce inevitabil viciază consimțământul când este vorba de un act medical), șantaj, ascunderea adevărului, sau spunerea adevărului pe jumătate (un proverb spune că „O jumatate de adevăr este mai periculoasă decât o minciună întreagă”), prin șubrezirea drepturilor fundamentale, prin cenzură și stigmatizare a celor care vin cu alte soluții și argumente, un astfel de „bine” nu va avea niciodată decât efectul contrar. Din simplul motiv că „binele” în afara lui Dumnezeu și în afara Adevărului este un bine fals, scopul și efectul nefiind altul decât inducerea în eroare.

Cum spuneam la început, binele nu poate fi făcut decât în cadrul relației de iubire între persoane, al comuniunii, bazate pe libertate și încredere. Iubirea presupune respectul față de celălalt și încrederea. Ea se încadrează în ceea ce Acad. Ilie Bădescu numea „sentimente inteligente”, într-un eseu în care se referea la „profilul spiritual al elitelor politice și intelectuale ale Europei”. Printre aceste sentimente inteligente sunt sentimentul familial, cel religios (derivat din religia iubirii, fiind „cel mai inteligent sentiment dintre toate”), sentimentul prieteniei curate și cel al apartenenței. Profesorul remarcă „efectele catastrofale ale declinului acestor sentimente inteligente în compoziția sufletească a elitelor ciclului postmodern”. Este un factor care explică multe dintre relele acestui veac. Iubirea de neam este un astfel de sentiment inteligent (care se opune atât demagogiei, cât și șovinismului – ambele, forme patologice).

Nemaifiind călăuziți de aceste sentimente inteligente, aceste elite nu pot construi nimic decât prin distrugere (a se vedea conceptul de „distrugere creatoare”, care stă la baza atât a marxismului, cât și a neoliberalismului), prin suprimarea libertății și încrederii, rezultatul fiind schimbarea Creației lui Dumnezeu, uzurparea locului Tatălui, pentru ca rețeta ideologic-utopică de schimbat lumea și omul să producă o distopie totalitară, în care omul să fie debarasat de povara libertății. Astfel ca omul să își predea corpul, sufletul, copiii etc. în „grija” unui „Mare Inchizitor” care știe mai bine decât el care-i sunt nevoile, cum trebuie să gândască și să trăiască și care stabilește regulile ce trebuie urmate pentru ca omul să poată beneficia de pâine, „siguranță” și circ. Cum nota Nikolai Berdiaev în cartea sa „Filosofia lui Dostoievski”, „Marele Inchizitor nu crede în Dumnezeu, dar nici în om. Acestea sunt două fațete ale unei singure credințe. Pierzând credința în Dumnezeu nu se mai poate crede în om”; „pierzând credința, Marele Inchizitor a înțeles că oamenii nu sunt capabili să îndure povara libertății dezvăluite de Hristos”.

Nicolae Steinhardt, care a demascat cu acuitate și claritate mecanismele totalitarismului și care a biruit deplin, în condiții de violență și tortură, regimul utopic totalitarist, prin puterea sa lăuntrică, prin verticalitatea și înalta sa statură morală, izvorâte din credință și din înrădăcinarea fermă în Adevăr, spunea: „Cum spun constituționaliștii? Nu suntem îndreptățiți să-i cerem Statului să ne dea raiul pe pământ, dar suntem în drept să-i pretindem a nu realiza iadul pe pământ. Din ideologiile totalitare ale Perfecțiunii Absolute — de la Platon și Morus până la Stalin, Troțki și Hitler sau Mao — asta chiar fac: promit raiul pe pământ și realizează iadul. Utopia și Ideologia Perfecțiunii: iată dubla față a Vrăjmașului” (în cartea „Zaharia Sângeorzan: Monahul de la Rohia - N. Steinhardt răspunde la 365 de întrebări”).

Această „ideologie totalitară a perfecțiunii absolute” - care nu se poate întemeia decât pe reducționism, un „pat procustian” pe care trebuie ciuntită, deformată și redusă realitatea pentru a i se putea aplica perfect rețeta ideologică – este impusă și acum, în pofida oricărei logici, doar pentru a se instaura „absolutismul covidian”. O astfel de „perfecțiune absolută” ilogică, dar impusă cu orice preț, este și vaccinarea în masă a oamenilor, cu seruri experimentale, aprobate la repezeală, neomologate deplin, pentru care nimeni dintre cei care le-au produs nu își asumă vreo răspundere.

Operațiunea de „ciuntire” pe „patul procustian” al vaccinării are loc în centre de vaccinare improvizate, instalate, ca la război, în stradă, fără a fi analizată starea de sănătate a fiecărei persoane, pentru a se ști ce boli a avut sau are, la ce poate fi alergică etc., fără o informare corectă și completă cu privire la riscuri, reacții adverse, contraindicații, substanțe chimice, efecte pe termen mediu și lung necunoscute, fără a se ține seama de avertismentele și argumentele unor somități medicale, de reputație internațională, potrivit cărora vaccinarea în masă în timpul unei pandemii constituie cea mai mare eroare. În același perfecționism totalitar și reducționist se înscrie interzicerea și scoaterea de pe piață a unor tratamente ieftine, cu eficiență dovedită și cu un grad mult mai mare de siguranță, cenzurarea informațiilor despre acestea și stigmatizarea și înlăturarea medicilor care le-au aplicat cu succes, salvând mii de pacienți de la moarte sau împiedicând ajungerea lor în ATI.

Orice elemente care aduc complexitate și varietate – inerente realității și vieții – sunt eliminate imediat și „tăiate”, fiindcă nu viața și realitatea contează, ci faptul de a respecta orbește o direcție impusă dictatorial și reducționist de sus și care nu poate fi pusă deloc la îndoială. Nu au contat nici chiar atunci când autoritățile sanitare și mari organisme internaționale s-au contrazis între ele și pe ele însele. Marșul triumfal spre distrugerea „creatoare” trebuie să continue. Incertitudinile și controversele științifice, într-o situație în care trebuie manifestată precauție maximă, nu au voie să existe în „noua eră” a absolutismului covid. În același absolutism opus firescului, vieții și demnității umane s-au încadrat internările și tratarea cu forța a oamenilor sănătoși asimptomatici, închiderea spitalelor și transformarea lor exclusiv în „suport covid”, protocoalele draconice și inumane privind înmormântarea celor decedați, aruncați goi în saci de plastic etc. Lista cu astfel de probe de absolutism covidian ilogic și inuman este mult mai lungă. În ea se înscrie și lipsa încrederii în om, care trebuie privit automat cu suspiciune fie ca pe un infectat, fie ca pe un infractor, ceea ce lipsește omul de demnitate.

Când se aplică toate aceste metode pentru a ne menține în frică, să ne amintim de „însușirile senioriale”, care ne feresc de moartea și robia sufletească! Să avem înainte pilda strămoșilor noștri care, în vâltoarea istoriei, în războaie, în lagăre și închisori au înfruntat frica și moartea prin credință și au fost cei mai liberi și demni oameni. Nici strămoșii noștri care, în 1918, au făcut Unirea în plină pandemie de gripă spaniolă, nici cei care s-au jertfit în decembrie ‘89 strigând „vom muri si vom fi liberi” nu au cunoscut moartea sufletească, deși au murit fizic. Fiindcă nu se reduce totul la lumea asta. Fiindcă drumul nostru nu este spre moarte, ci spre Înviere! Pentru nimic în lume, cu atât mai puțin pentru o boală cu o rată de vindecare de peste 98%, nu putem accepta negocierea umanității noastre, făurite după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, pentru a fi părtași, mai mult sau mai puțin conștient, la distopia unei „noi normalități”. Pentru a ne pregăti sufletește, a ne întări în acele „însușiri senioriale” și a ne „contagia” de demnitate, să citim mai des din Steinhardt, Eminescu, Mircea Vulcănescu, Ioan Ianolide și din alți mari români – mărturisitori și martiri – care au iubit România, au avut încredere în neamul românesc și s-au sacrificat pentru el, care i-au demascat pe făuritorii de distopii și s-au opus ferm tiraniei, minciunii, lașității și nedreptății!