Profesorul Nae Georgescu s-a născut la 6 septembrie 1950, în Corbii de Piatră, județul Argeș.A urmat Facultatea de Limbi Clasice la Universitatea din București (1969-1973). În anul 1997 a susținut teza de doctorat la Universitatea din București, cu subiectul Eminescu și editorii săi. Nucleul maiorescian până la Perpessicius, sub coordonarea prof. Dim. Păcurariu și avându-i ca referenți pe profesorii Gheorghe Bulgăr, Gh. I. Tohăneanu, Al. Surdu, Ionel Oprișan și Dan Horia Mazilu.

Are o imensă activitate profesională și publicistică și a primit, între altele, Medalia „Mihai Eminescu” (și brevet), conferită de președintele Republicii Moldova și Medalia „Eminescu Ziaristul” oferită de președintele UZPR, Doru Dinu Glăvan.

Redacția ActiveNews îi urează La Mulți Ani, la aniversară, și republică două interviuri, unul video, realizat de Victor Roncea și un al doilea scris, publicat de Irina Airinei, despre opera sa capitală, Poesiile lui Eminescu, apărută la Editura Academiei Române.

În completarea interviului video de mai sus, realizat de Victor Roncea cu eminescologul Nae Georgescu pentru Revista Tribuna, pe tema unei ediții unice a Poesiilor lui Eminescu, lucrare prezentată și de profesorul Theodor Codreanu sub titlul Eminescu și CARTEA (pornind de la ediția N. Georgescu), redăm în continuare și un interviu despre patimile publicării acestui volum și rolul său în eminescologie.

Vedeți și Eminescu a fost sacrificat din cauza patriotismului său - Prof. Nae Georgescu la Av. Florentin Țuca. CUM ȘI DE CE A FOST SCOS MIHAI EMINESCU DIN VIAȚA PUBLICĂ - VIDEO Pe Drept Cuvânt

Prof. univ. dr. Nae Georgescu este membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru asociat al Academiei Oamenilor de Știință din România, a fost decan al Facultății de Jurnalism, Comunicare și Relații publice din cadrul Universității „Spiru Haret” din București.

Irina Airinei: Domnule profesor, în formularea întrebărilor, mă voi orienta după structura impresionantului dumneavoastră studiu introductiv la ediția critică a antumelor pe care ați publicat-o recent la Editura Academiei. Așadar, în ce contexte istorico-literare ați inițiat această magistrală lucrare?

Prof. univ. dr. N. Georgescu: Am fost bibliotecar la Biblioteca Academiei Române și, timp de 15 ani am lucrat la Bibliografia Mihai Eminescu și am adunat foarte multă informație. La un moment dat am început să public despre Eminescu în revista „Luceafărul” înainte de ‘89, prin ‘85-’86, texte din ziarul „Timpul” nesemnalate în ediția academică, iar după revoluție am trecut în învățământul universitar. Legat de această ediție, a devenit necesar să o fac în 1997 când mi-am dat doctoratul, erau în comisie D. Vatamaniuc, Gh. Bulgăr, G. I. Tohăneanu, Ionel Oprișan, acad. Alexandru Surdu. Prof. Gh. Bulgăr care se pronunță entuziast, propune „Summa cum laude”, îmi elogiază munca, pentru că eu confrunt în lucrare, între ele, toate edițiile critice de la Titu Maiorescu până la Perpessicius. În final, îmi cere: „Doctorandul trebuie să-și continue cercetarea, trebuie să propună propria sa ediție.”

I.A.: Cum ați tratat acea moștenire bine măsurată, cum ați frământat întregul ogor al literaturii și culturii române pentru „a pune din nou opera în împrejurările ce au produs-o”, cum spunea Perpessicius?

Prof. univ. dr. N.G.: În 1997 mi-am construit șantierul de lucru. Am început cercetările, rând cu rând, poezie cu poezie, confruntând edițiile Titu Maiorescu între ele, sunt, iată, 11 ediții Titu Maiorescu, nu seamănă două ediții una cu alta, apoi toate edițiile care au derivat din acestea, toate edițiile de poezii antume. Ioan Scurtu, Gh. Adamescu, Constantin Botez, Perpessicius, Călinescu, Ibrăileanu, fiecare are maniera lui de a interpreta textele lui Mihai Eminescu. Și, confruntându-le pe toate cu primele tipărituri și textele pe care le-a publicat Eminescu însuși, am ajuns la ideea că este necesară o ediție critică pentru a stoca informația toată și a o organiza. Și am insistat pe necesitatea de a alege un text care să țină cont de voința auctorială.

I.A.: Care sunt principalele probleme ale edițiilor anterioare ale antumelor?

Prof. univ. dr. N.G.: Problemele pe care le ridică antumele sunt, în principal, trei la număr. Ele țin de punctuație, de poziția apostrofului, și de statutul ediției princeps Maiorescu din 1883. Trebuie, așadar, să ne frământăm mintea pe un teren solid, adică să stabilim voința auctorială, a lui Eminescu, după surse reale. Trebuie, pentru aceasta, să acceptăm – iată ce ne este foarte greu: să acceptăm! – că există o voință a autorului în privința publicării operei sale, și să încercăm să urmărim sensurile poeziilor după această voință. Parcă s-a instituit tiranic în eminescologie dogma după care opera sa poetică înseamnă un maldăr de cuvinte și idei pe care n-a avut răgazul să și le ducă la desăvârșire propriu-zisă, pe care le-a lăsat într-o ladă devenită tezaur comun de diamante neșlefuite… Maiorescu însuși a reluat ediția princeps de 11 ori – aducând, de fiecare dată, schimbări în punctuație, în poziția apostrofului și chiar în ordinea poeziilor. El se deosebește peste tot, oarecum cu program, de textul publicat în „Convorbiri literare” , ori în „Almanahul României June”. Editorii antumelor eminesciene au, după Maiorescu, fiecare în parte, punctuație proprie, adeseori forme alese de el însuși ca editor – abia Perpessicius dacă încearcă o reconciliere consensuală în această privință. Rediscutarea acestor trei probleme ținând de punctuație, poziția apostrofului și statutul ediției princeps – iată chestiuni care pot merge spre închegarea operei poetice eminesciene.

I.A.: Dar în ceea ce privește avatarurile edițiilor anterioare, cum le-ați abordat?

Prof. univ. dr. N.G.: A trebuit să elimin mai întâi punctuația adăugată de fiecare editor în parte, începând de sus în jos, cronologic, după aceea să identific locul fiecărei virgule, fiecărui semn de punctuație și să regăsesc ceea ce este al lui Eminescu. Este o muncă de sisif, dar am înțeles că această muncă este foarte necesară. Am cercetat, astfel, antumele lui Eminescu, nu sunt multe, sunt vreo 70. Postumele sunt vreo 700 de titluri, dar ele sunt organizate în manuscrise.

I.A.: Care sunt, în mare, greșelile editorilor?

Prof. univ. dr. N.G.: Antumele sunt foarte chinuite prin încercările de a-l adapta pe Eminescu la normele limbii literare, de a-l gramaticaliza. De pildă, în loc de „S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta”, unii editori au scris „Se-mbrăcau în zale lucii” numai că, pentru acest acord, se schimbă timpul verbal. Problema este că aceste observații sunt aplicate la poezie, care are, însă, stilistica ei. Editorii au mers către simplificare, în dauna spiritului poeziei eminesciene. Să vă dau un alt exemplu. Unii editori au pornit de la ideea unificării limbii în sensul desființării unor regionalisme. Poezia, însă, are filosofia ei din care stilistica, estetica fac parte. Și ca să ilustrez acest aspect: despre Pajul Cupidon Eminescu scrie: „De lumină ca talharii se ferește bineșor.” Este, aici, o alternanță vocalică, dar trebuie să mai ținem cont și de faptul că sensul cuvântului „talharii” este unul de alint. Editorii au corectat, scriind „tâlharii” și „binișor”. Aliniezi versul la normele limbii, fără a ține cont de eufonie, de sensurile subtile ale versului. În Moldova, „talhar” i se spune unui copil care ajunge la pubertate și căruia începe să-i miroase a catrință, ca să spun așa. E o vorbă de alint, de glumă, de atenționare, într-un fel. Am încercat să țin cont de asemenea nuanțe. Practic, fiecare editor „a îndreptat” ceva la Eminescu. Așadar, împotriva acestor încercări de gramaticalizare, de uniformizare, am adus textul sub voința auctorială.

I.A.: Cum a trecut, lirica eminesciană, pragul reformelor ortografice ale limbii române?

Prof. univ. dr. N.G.: O altă problemă care mi s-a pus a fost, într-adevăr, aceea a reformelor ortografice. Scrierea limbii române suportă reforme ortografice în 1904, în 1922, în 1937, în 1953. De fiecare dată când se face o asemenea reformă ortografică, se începe cu un volum de Eminescu. Dacă Eminescu rezistă, înseamnă că reforma se poate aplica limbii române în întregul ei.

I.A.: Ce ne puteți spune, domnule profesor, despre „necesitatea apostrofului la Eminescu, logica și funcția sa compozițională”, ca să-l cităm pe prof. Gh. Bulgăr?

Prof. univ. dr. N.G.: Am constatat că Eminescu nu se poate dispensa de scrierea cu apostrof. Reforma din 1953 desființează apostroful din scrierea limbii române, îl păstrează doar pentru cazuri atipice. Limba română scrisă, pe vremea lui Eminescu, are două apostrofuri: un apostrof strâns, marcând cuvinte legate, forme conjuncte și un apostrof larg, cu spațiu între ele, marcând forme disjuncte. Problema este cu consoanele nazale. Noica are o teorie foarte interesantă. Acest apostrof strâns semnalează timpul prezent. „Și pas cu pas, pe urma ei/Alunecă’ n odaie.” Altfel scris, se poate citi și la perfectul simplu, ceea ce e cu totul altceva. Modul cum se leagă sau dezleagă cuvintele determină accentul în vers. Exemple sunt sute. Ai, de exemplu, în Scrisoarea III „Părul ei cel negru’ n valuri de mătase se desprinde.” Cum se împarte? „Părul ei cel negru’ n valuri de mătase/ se desprinde.” sau „Părul ei cel negru’/ n valuri de mătase se desprinde.”? Or, la Eminescu este apostroful strâns, așadar e vorba de prima situație. Dacă ștergi și pui cratima, nu mai distingi unde este formă conjunctă, unde este formă disjunctă. În plus, la Eminescu apare și cratima, o folosește foarte des, dar sunt situații când nu o folosește. El scrie fără cratimă: „Toată grecobulgărimea e nepoata lui Traian.” În epoca sa se folosea și un apostrof post-pus. „Zugrăvite n’ umbră par”: sensul este „Zugrăvite cu umbră.” Atunci ai chiar trei apostrofuri care, în prezent, toate se reduc la cratimă. La Eminescu, de multe ori, cratima este facultativă. Este folosită mai ales pentru forme conjuncte. Acestea sunt probleme pe care a trebuit să le rezolv, demonstrând care a fost voința auctorială.

I.A.: Cum s-a ajuns la renunțarea la apostrof, domnule profesor?

Prof. univ. dr. N.G.: Scoaterea apostrofului și înlocuirea sa cu cratima au reprezentat primul prag pentru desființarea scrierii cu caractere latine. În 1953, directivele rusești cereau ca scrierea limbii române să treacă la alfabetul chirilic. Și s-a spus: „până îi obișnuim pe români cu alfabetul chirilic, hai să scoatem â din a și apostroful. Limba rusă nu are apostrof.” În aceeași perioadă, în Basarabia s-a trecut, brutal, la alfabetul chirilic. Tot atunci se lansa teoria că am fi o populație slavă. Limba română devine, astfel, după 1953, singura limbă romanică fără apostrof. Imaginați-vă franceza fără apostrof.

I.A.: În studiul introductiv, faceți observația că singura limbă romanică în care accentul grafic nu apare este limba română. E nevoie de accente?Prof. univ. dr. N. G.: Încă din 1962, Romulus Vulpescu a făcut o campanie prin care arăta unde este nevoie de accent. Eu l-am păstrat, pentru că, la Eminescu, accentul are rol frazeologic, conferă sens, din dorința de a-l aduce pe Eminescu la forma lui inițială.

I.A.: Alte restituiri necesare pe care țineți să le evidențiați pentru cititorii Clipei?

Prof. univ. dr. N.G.: Păstrez inclusiv „u” final, „Făt Frumos din teiu”. Se pronunță pe sfert acel „u”.

I.A.: După ce criterii ați ales varianta finală?

Prof. univ. dr. N.G.: Nu există poezie eminesciană cu un singur manuscris. Toate au 5, 6, 7… Luceafărul are 40 de manuscrise, de variante. Ultimul manuscris al unei poezii de Eminescu nu se păstrează pentru nici una dintre ele. Aceste manuscrise au rămas în tipografie, s-au pierdut. Și, chiar și în spalt, Eminescu face corecturi. Nu se cunoaște ultimul manuscris pentru nici o poezie antumă eminesciană (și cele câteva manuscrise ultime considerate excepții se dovedesc a fi tot forme anterioare), astfel că aici nu-l mai putem controla sau îndrepta pe autor.

I.A.: Ce reprezintă ediția dumneavoastră față în față cu edițiile Maiorescu, cu întemeierea eminescologiei? Cum le-ați numit?

Prof. univ. dr. N. G.: Cartea reprezintă o cercetare holistică, tot ce se poate spune despre ediția Maiorescu și dezvoltările ei. Nicolae Iorga, la poezia Melancolie, notează în ediția sa: „«Convorbirile Literare» au o greșeală de tipar: spâlpi în loc de stâlpi.” Mă uit în „Convorbiri Literare”, în colecția Academiei Române, și văd că nu există această greșeală. Dar, în altă ediție, Mihail Dragomirescu face aceeași notă. Și, în fine, în altă ediție, Grigore Scorpan, care a fost bibliotecar la Biblioteca Universității din Iași, găsesc aceeași notă. Și atunci pot să deduc că sunt două tiraje ale „Convorbirilor Literare”. Unul cu greșeală și altul corectat. Sunt trei asemenea menționări. Deci trebuie consultate toate edițiile „Convorbirilor” care aveau un tiraj destul de mare, de vreo 1000 de exemplare. Există mărturii de epocă, Nicu Gane spune: „Mergeam cu Eminescu și cu Creangă, săptămânal, la tipografie și făceam corecturi la textele care apăreau în «Convorbiri Literare». După aceea ne retrăgeam la Prăvale Baba și stăteam de vorbă la un pahar.” Concluzia mea este că arhitectul ediției princeps este chiar Eminescu, nu Titu Maiorescu.

Nu avea timp Titu Maiorescu să se ocupe de ea, pe de o parte, pe de alta, creșterea aceasta din poezie în poezie este una organică, are sens, un sens dorit de autor. Poeziile din ediția princeps au greșeli de tipar, aceleași din „Convorbiri”. Sunt vreo 20 de asemenea greșeli, de unde îți dai seama că în 1883 s-a cules textul după cel tipărit deja în „Convorbiri literare”. Cine putea să facă asta decât Eminescu, care, se pare, a pus poeziile teanc, a intercalat cele 26 de poezii noi și așa au ajuns la tipar. Se cunoaște o scrisoare a Veronicăi Micle în care aceasta spune: „Aud că-ți publici poeziile. Și eu le public pe ale mele.” Scrisoarea este din 1881. Dar mai există o scrisoare în care el o anunță: „Draga mea, Titus mă roagă să-mi scot propriul meu volum de poezii.” Scrisoarea este din 1881, din februarie. În 1881, Eminescu își lucrează acest volum. Sunt suficiente indicații că el a a fost cel care l-a lucrat, Titu Maiorescu nu avea cum să găsească formele definitive la poeziile care sunt adăugate.

I. A.: În prefață vorbeați despre coala editorială pierdută a ediției princeps…

Prof. univ. dr. N.G.: Într-o scrisoare către sora sa, Emilia Humpel, Titu Maiorescu scrie: „În răstimpul acesta am trimis astăzi corectura ultimei coli (nr. 20) tipografiei Socec-Teclu, care tipărește într-o admirabilă ediție poeziile lui Eminescu (…).” Ediția princeps nu are, însă, 20 de coli editoriale, are numai 19. O coală editorială de 16 pagini nu a fost prinsă în volum, s-a pierdut. Ea poate fi refăcută din poeziile antume care apar pe ici, pe colo, prin presă. Deci ediția princeps este știrbită. Argumentul cel mai important că ediția princeps îi aparține lui Eminescu îl reprezintă cel legat de conținut. Poeziile curg una după alta, legate între ele prin sens. De exemplu, Strigoii se încheie cu versul cunoscut: „Barba-n pământ i-ajunge și genele în piept.” După Strigoii urmează Scrisoarea I: „Când cu gene ostenite, seara suflu-n lumânare”. Există un element de legătură. Poeziile sunt alese să curgă una dintr-alta. Concatenarea poeziilor și curgerea lor nu le putea stabili decât Eminescu. Acest volum este unul inițiatic, reprezentând cunoașterea prin iubire. El și Ea sunt scrise cu cursive, uneori și cu majusculă. Este o construcție voită și trebuie păstrată ca atare. Voința lui este și rotundul acestui volum. Cercetarea mea urmărește o readucere a operei în sfera voinței autorului.

I. A.: Care este arhitectura cărții?

Prof. univ. dr. N.G.: Am conceput-o după modelul german al editării operelor clasice latine sau grecești. Textul poeziei se află în partea dreaptă a paginii, iar în partea stângă sunt notele mele, ale editorului, în vreme ce golurile din pagini le-am umplut cu fotografii după manuscrise. E un fel de nanofilologie. Proiectul meu este cunoscut, am publicat niște eșantioane ale acestei ediții. Mai este o istorie interesantă, privitoare la copertă. Am păstrat coperta originală; distinsul filolog Toma Dulciu face o analiză a ei pe care eu o menționez. Pe această copertă se găsește încriptat numele Veronicăi Micle. Editura SOCEC se afla lângă Cișmigiu, pe strada Berzei. Modelul coperții este floral… Iar drumurile lui Eminescu treceau zilnic prin Cișmigiu. El cobora pe Știrbei Vodă și intra în Cișmigiu, dar se oprea, destul de des, pe strada Berzei. O ipoteză pe care o lansez cu ajutorul domnului Dulciu ar fi că, pentru copertă, Eminescu și-a găsit graficienii lui și a lucrat împreună cu tipografii. Tristețea mare este că nimeni nu explică modul în care a apărut volumul. Se știe doar că Titu Maiorescu a girat apariția lui, Eminescu fiind plecat din București. În privința coperții, numele Veronicăi Micle este aici încifrat, e o scriere staganografică pe care o descifrezi dând primul bronz la o parte și găsind numele ei (vedeți coperta mai jos). Eminescu colabora foarte bine cu tipografii. Exista și o școală de caricaturiști care au fost prietenii lui, pe care el îi îndeamnă, îi îndrumă. Deci există posibilitatea ca el să fi găsit graficienii cu care să fi lucrat numele ascuns. Astfel, încă o dată se dovedește că volumul reprezintă o aventură a cunoașterii prin iubire.

I. A.: Cum a văzut lumina tiparului această ediție?

Prof. univ. dr. N.G.: Din 1997 lucrez la ea. De-abia acum am reușit să o public la Editura Academiei. Am repus astfel în discuție rolul apostrofului în limba română și, de asemenea, am reușit să reînnod programul de cercetare a operei eminesciene în cadrul Academiei. Am vrut să o public acum 5-6 ani și directorul de atunci al Editurii Academiei, acad. George Mihăilă, mi-a explicat că trebuie să renunț la apostrof, etc. Și, întâlnindu-mă apoi cu Dumitru Radu Popescu, director general al Editurii Academiei Române și vicepreședinte al Consiliului științific editorial, acesta a fost de acord să primească textul așa cum este, argumentând că trebuie cunoscută și această versiune. Editura Academiei l-a pregătit pentru tipar în decembrie și primele exemplare tipărite au apărut pe 15 ianuarie anul acesta. Cartea s-a aflat pe o listă de sponsorizare de două ori și a fost respinsă la AFCN. Mi-au sponsorizat-o prietenii, statul nu are nici o contribuție. Această ediție trebuie continuată cu postumele, vreo șapte sute de titluri. Pentru elaborarea următoarelor volume este necesară o echipă. Și asta s-ar putea face numai printr-un grant de cercetare. Dar totul e bine când se sfârșește cu bine. Fericirea de a fi dat lumina tiparului acestei ediții critice este de neumbrit.

Citiți și Nae Georgescu: Iubind în taină: dragostea dintre doi mari poeți, Mihai Eminescu și Veronica Micle (Editura MUȘATINIA, 2022)