Această contribuție – care constă în cea mai mare parte din traducerea analizei lui P. Giraldi – vine în completare la întrebările adresate de mine către „Alternativa Dreaptă” acum câteva săptămâni, tot prin amabilitatea ActiveNews. Mulțumesc lui Edi Dumitrache pentru oficiul de a semna răspunsurile la aceste întrebări, răspunsuri pe care le înțeleg ca adresate nu mie personal, ci publicului potențial votant al AD și aflat în căutarea unei necesare clarificări.

Apreciez deci răspunsurile și mai ales, după mai bine de 15 ani de muncă în mișcarea pro-viață românească și europeană, apreciez declarația de adeziune la principiile sacralității vieții umane de la momentul concepției. Este o noutate pe scena politică din România și sper că AD înțelege cât este de dificilă și ingrată afirmarea unei astfel de poziții.

Laboratorul ImunoMedica


Un neajuns am găsit în răspunsul referitor la direcția în politica externă: acesta ratează de fapt întrebarea. Eu nu voiam să știu dacă e bine să fim aliați ai Statelor Unite, ci dacă alianța – oricare alianță - presupune complicitatea la acte de încălcare a dreptului internațional comise cu forța armelor, doar pentru că statul agresor ne este nouă furnizor de securitate indispensabil. La fel cum criticăm lobby-ul pro-avort pentru că forțează recunoașterea universală a unui drept care nu există în tratate – „dreptul” la avort – nu putem umbla cu dublă măsură nici în ceea ce privește agresarea unui principiu de bază al dreptului internațional, anume suveranitatea națională și inviolabilitatea granițelor.

A fost ilegală anexarea Crimeii? Este ilegală prezența trupelor ruse în pseudo-republicile din estul Ucrainei? Dacă da, atunci același lucru îl putem spune despre războiul dus de SUA contra Iugoslaviei în 1999, secesiunea Kosovo de Serbia sau invazia Irakului din 2003. A ne face că nu vedem și nu înțelegem că ce e ilegal pentru Moscova este ilegal și pentru Washington ne arată în situația nu a unui aliat, ci a unei jalnice remorci, a unui stat vasal, „căsătorit” din interes imediat cu puterea cea mai importantă a momentului, de care va divorța atunci când mariajul nu va mai fi avantajos - așa cum s-a mai petrecut de 2 ori în ultimul mai puțin de un secol.

Evident, pot înțelege constrângerile la care este supus un partid atunci când emite poziții publice. Abilitatea cu care este evitat răspunsul la întrebarea mea, însă, mă duce cu gândul la faptul că este vizată o imposibilă conciliere între conservatorism și politica suprematistă a neconservatorilor americani.

Eu sunt bucuros de alianța cu SUA. Numai că trebuie să stabilim cu care dintre Americi suntem parteneri: cu America profundă, cea care l-a adus la Casa Albă pe „The Donald”, sau cu complexul militaro-industrial și cu „lorzii războiului” (war hawks)? Cele două nu sunt compatibile (ba sunt chiar antitetice), iar în ultima vreme, așa după cum se poate citi în continuare în analiza lui Philip Giraldi, neoconservatorii au renunțat până și la aparentele legături cu conservatorismul clasic american abandonând partidul Republican în favoarea celui Democrat. Astfel se face că Democrații au ajuns azi principalul partid pro-război, ceea ce ar fi fost inimaginabil cu doar 10 ani în urmă.

Gruparea cameleonică a neocon-ilor nu are nimic în comun cu principiile și valorile enunțate de Russel Kirk; ba dimpotrivă. Neoconservatorismul nu este Dreapta, ci o mega-escrocherie politică la care nici un conservator conștient și onest nu poate achiesa. La fel ca și Stânga, este o doctrină intervenționistă și imperială

(A se vedea, vă rog, și nota mea de final.)

Stranii colegi de pat: Alianța între neoconservatori și progresiști cu scopul de a-l distruge pe Donald Trump

Philip Giraldi via OffGuardian.com

Opera „Metamorfoze” a poetului Ovidiu include memorabila deschidere privind tema centrală a poemului, aceea a transformării: „Nimic nu avea o formă anumită și unele se împotriveau altora”. Ovidiu și-a făurit narațiunea în jurul zeilor, al eroilor și al evenimentelor cvasi-istorice, dar dacă ar fi trăit astăzi, ar fi fost fără îndoială fascinat de numeroasele metmorfoze ale grupului care s-a autodefinit ca „neoconservatori”.

Mișcarea a început într-o cafenea din City College, New York în anii 1930, unde un grup de studenți evrei radicali se întâlneau să discute politică și dezvoltarea europeană. Mulți dintre fondatori erau de extrema stângă, comuniști de convingere troțkistă, ceea ce presupune o credință într-o revoluție globală permanentă condusă de un partid de avangardă.

Transformarea în „conservatori de o nouă convingere” a avut loc atunci când aceștia au fost aduși în mod brutal la realitate, acceptând că formula stângistă [marxist-leninistă, n. tr.] standard nu funcționa și nu transforma lumea suficient de rapid. Ca „vulturi” liberali [vulturii sunt denumirea colocvială dată politicienilor americani partizani ai unei politici externe agresive, iar termenul „liberal” trebui înțeles în acceptarea americană a sa, adică „de Stânga”, n. tr.] s-au suit în trenul care îi ducea spre preluarea puterii în Statele Unite pentru a aduce transformarea cu forța, dacă e necesar, și au început infiltrarea Pentagonului pentru a obține uneltele cu care să-și atingă obiectivele. Acestea includeau promovarea războaielor cu scopurilor unor schimbări de regim, dominație globală pe întreg spectrul și sprijin necondiționat pentru statul Israel.

Neoconservatorii și-au găsit inițial adăpost la senatorul Democrat Henry „Scoop” Jackson, dar în anii 1970 și 1980 au prosperat sub Republicanul Ronald Reagan ca și sub Democratul Bill Clinton. Abilitatea lor de a formula politici a atins un vârf sub George W. Bush, când au condus Pentagonul și au fost puternic reprezentați atât în aparatul național de securitate cât și la Casa Albă. S-au specializat în vinderea propriei mantre a „apărării naționale puternice” oricui era interesat să o cumpere, precum președintelui Obama, chiar și în timp ce se plângeau simultan de „slăbiciunea” administrației acestuia. 

Neocon-ii s-au aliniat în spatele lui Hillary Clinton în 2016, scandalizați de condamnarea de către Donald Trump a piesei lor de greutate, războiul din Irak, și chiar mai mult de promisiunea acestuia de a pune capăt războaielor în Asia și proiectelor de „clădire de națiuni” în același timp cu îmbunătățirea relațiilor cu Rusia. I s-au opus activ candidatului Republican atât înainte cât și după nominalizarea și alegerea sa și au făcut tot ce le-a stat în putere să îl oprească, inclusiv l-au etichat ca agent rus.

Când Trump a fost ales, așadar, a părut că domnia neoconservatorilor s-a încheiat. Dar, cameleonic, aceștia și-au schimbat forma și acum sunt infiltrați atât în unele cercuri conservatoare cât și în din ce în ce mai multe cercuri progresiste de la Washington și din media. Neașteptat, au capturat posturi cheie din Casa Albă odată cu numirea lui John Bolton în postul de Consilier pentru Securitate Națională și a lui Mike Pompeo ca secretar de Stat. Șeful de cabinet al lui Bolton este Fred Fleitz, neocon marcant și islamofob, iar săptămâna trecută Trump l-a adăugat pe Richard Goldberg, partizan al liniei dure față de Iran, în Consiliul pentru Securitate Națională. Goldberg este asociat al „Fundației pentru Apărarea Democrațiilor” (Foundation for Defense of Democracies), principalul think-tank neocon care cere fără încetare război cu Iranul.

Între timp, metamorfoza neocon-ilor este aproape completă. Mulți dintre ei, care au pornit la drum ca Democrați, s-au întors de unde au plecat, acolo unde sunt bine primiți pentru linia dură pe care o promovează în politica externă. Glenn Greenwald relatează că, bazat pe sondarea opiniei partizane, Democrații sunt acum mult mai „vulturi” decât Republicanii, nedorind ca [armata] SUA să părăsească nici Siria, nici Afganistanul.

Supraviețuirea neocon-ilor și re-„întinerirea” lor este în mod particular uimitoare din perspectiva faptului că s-au înșelat asupra a practic orice, cel mai important privind catastrofalul război din Irak. N-au dat niciodată socoteală despre nimic, deși trebuie reținut că „a da socoteală” nu e neapărat o trăsătură americană proeminentă, cel puțin de la [războiul din] Vietnam încoace. Ce e mai important e că viziunea neocon a fost percepută de media ca parte a consensului Sistemului, ceea ce le-a furnizat acces la programe de-a lungul întregului spectru politic.

Acesta este motivul pentru care stegari neoconservatori precum Bill Kristol și Max Boot au putut să se mute fără efort de la Fox News [rețea de știri/TV conservatoare, n.tr.] la MSNBC [rețea de știri/TV de stânga radicală, n. tr.] unde sunt ținuți la mare cinste de Rachel Maddow și colegii săi. Aceștia au aplaudat războiul din Irak atunci când Sistemul l-a susținut ferm și acum încearcă să distrugă președinția lui Donald Trump pentru că elita americană susține această acțiune.

Într-adevăr: pivotarea cu succes a neoconservatorilor de la Dreapta la Stânga a devenit în anumite feluri încă și mai suprarealistă pe măsură ce un număr tot mai mare de comentatori și instituții progresiste s-au aliniat stindardului războiului perpetuu pe care neocon-ii îl flutură. Ușurința cu care transformarea a avut loc relevă, interesant, că neoconservatorii nu au o afiliere politică reală cu excepția alegătorilor care se simt amenințați și răspund prin susținerea unui război perpetuu, dar au multe interese în comun cu așa-numiții „intervenționiști de Stânga”. Neoconservatorii disting o criză globală pentru SUA definită în termeni de putere, în timp ce Stânga o percep ca pe un imperativ moral, dar în cele din urmă rezultatul este același: intervenția din partea Statelor Unite.

Fuziunea este clar vizibilă la Washington, unde „Centrul pentru Progres American”, fundație a familiei Clinton (Center for American Progress, CAP) acum colaborează pentru poziții comune cu „Institutul American pentru Antreprenoriat” (American Enterprise Institute, AEI), neoconservator.

Unul din cele mai active grupări care îl atacă pe Trump este „Republicani pentru domnia legii” (Republicans for the Rule of Law) fondată de Bill Kristol în ianuarie 2018, ca o componentă a „Apărării Comune a Democrației” (Defending Democracy Together, DDT), un grup de lobby non-profit care incorporează proiecte precum „Tweet-uri rusești” (The Russia Tweets) și „Republicani contra lui Putin” (Republicans Against Putin). Ultimul promovează ideea că Președintele Trump nu îl înfruntă pe Vladimir Putin și cheamă la o investigare mai agresivă a rolului Rusiei în alegerile din 2016.

DDT este un exemplu important despre cum intervenționiștii neoconservatori și liberali s-au reunit: ea este finanțată parțial de Pierre Omidyar, miliardarul co-fondator al eBay care a acordat DDT un grant de 600.000 de dolari prin fundația sa, „Vocea Fondului Democrației” (Democracy Fund Voice). Omidyar este un liberal politic care a dat milioane de dolari organizațiilor progresiste din 1999. Este privit ca unul din finanțatorii de top ai cauzelor de Stânga în SUA și la nivel global, împreună cu Michael Bloomberg și George Soros. Organizația sa a acordat fonduri de 9 milioane de dolari doar în anul 2015.

Săptămâna trecută, conexiunea între Omidyar și Kristol s-a adâncit odată cu anunțul privind lansarea unui nou webzine, The Bulwark, cu intenția cel puțin parțială de a lua locul recent defunctului Weekly Standard. Acesta este promovat ca centrul „rezistenței Niciodată Trump” (Never Trumpers) și se presupune că Omidyar este cel puțin unul dintre finanțatori.

Relația lui Omidyar, născut în Iran, cu Kristol se bazează în mod clar pe ura împărtășită de ambii contra lui Donald Trump.

Omidyar a declarat că „Trump este un demogag autoritarist periculos... a-l sprijini te descalifică imediat din orice poziție de interes public” și că Trump suferă de „capacitate mentală în scădere” și este „corupt și incapabil.”

Omidyar este un „social justice warrior” [denumirea peiorativă dată celor din așa-zisa „Stângă caviar”, de origine burgheză, obsedați de obținerea unei iluzorii egalități universale în materie de drepturi și relații sociale, n. tr.] cu o linie dură care sprijină guvernul puternic și cauzele globaliste liberale, din care cea mai mare parte sunt antitetice conservatorismului autentic. 

Dar ceea ce e cu adevărat interesant la relația lui cu Kristol este aceea că relevă adevărata natură a neoconservatorilor. Kristol și ai lui n-au fost niciodată conservatori cu adevărat pe subiectele sociale, subiecte pe care le-au evitat cu atenție, iar politica lor externă este bazată pe doar două principii: crearea unei stări de război perpetuu bazat pe inducerea fricii cu privire la inamici din exterior, simultan cu furnizarea de sprijin nelimitat pentru Israel. Kristol îl urăște pe Trump din cauză că acesta amenință agenda războinică, în timp ce Omidyar îl detestă pe președinte pentru motivele clasice ale progresiștilor. 

Această ură este legătura dintre ei și motivul pentru care Bill Kristol, un om fără caracter și fără valori, este dornic să ia bani de la Pierre Omidyar, în timp ce ultimul e destul de mulțumit să-i dea pentru a distruge un inamic comun: pe Președintele Statelor Unite ale Americii.

[END]


În loc de încheiere. E posibil ca temerea mea să fie exagerată și reafirm că intenția cu care am formulat întrebările pentru „Alternativa Dreaptă” a fost una întru totul bună. Mai ales că lansarea AD are, evident, legătură cu referendumul național pentru căsătorie, în urma căruia a devenit clar că atât de mulți români nu se regăsesc în nici un partid din cele actuale. Oricât nu ar conveni unora acest lucru, am fost, în august 2015, primul în acest proiect cetățenesc ce avea să se finalizeze cu referendumul. Chiar dacă participarea mea s-a oprit cu 15 luni înainte de referendum (fac această delimitare temporală pentru a fi clar că nu am nicio responsabilitate pentru ceea ce s-a petrecut după acest moment) cred și sper că nu mi se poate refuza prezumția de bună intenție nici acum.

Sper ca Alternativa Dreaptă să reușească în politică. Dar reamintesc că „Dreapta” vine de la dreptate, de la ceea ce este drept – și nu în fața oamenilor, ci în fața lui Dumnezeu. Iar dacă politica este arta compromisului, cu greu putem găsi un compromis care să fie cu adevărat… Drept.

Le doresc spor de la Domnul, în cele bune și bineplăcute Lui.