Mărturisesc că am crezut că Referendumul va trece: la limită, cu chiu-cu vai, dar că o să treacă. Eșecul acesta mi-a arătat o realitate pe care o cunoșteam, dar nu la adevăratele sale dimensiuni.

Nu are rost să intrăm acum în detaliile cauzelor pentru care s-a pierdut acest Referendum, îmi propun să analizez care este starea Bisericii Ortodoxe și a națiunii române, așa cum prezintă azi,  în lumina rezultatelor acestei consultări populare.

Laboratorul ImunoMedica

Așa cum scriam încă din 2015, în Biserica Ortodoxă s-a format o generație de tineri adulți trăitori și cu conștiință eclezială și națională. În cea mai mare parte, aceștia trăiesc în orașe, sunt implicați în viața comunității și pe rețelele sociale.

Estimez că este vorba de aproximativ 1 milion de persoane. Mai mult sau mai puțin, e vorba despre cei care s-au prezentat la urne încă din prima zi a Referendumului. Acesta este un mare câștig pentru Biserică, deoarece nu cred că vreodată în istorie am avut atâția creștini conștienți  de credința lor în adevăratul sens al cuvântului.

Din păcate, deși știam că indiferența față de Biserică este mare la sate, nu-mi închipuiam că este atât de mare.  Cu ocazia acestui Referendum putem, în sfârșit, să punem capăt mitului băbuței „cu credință curată”, care nu știe multe și face scut în fața preotului și/sau a ierarhului. Am fost la multe evenimente bisericești desfășurate la țară și am constatat lipsa oricărui entuziasm pentru preoți, dar m-am gândit că totuși,  „la momentul adevărului”,  oamenii nu vor lipsi de la apel. M-am înșelat.

Așa cum remarcă și Alexandru Racu, Referendumul ne-a dat ocazia să constatăm că Biserica Ortodoxă Română a pierdut satul românesc. Și asta nu pentru că majoritatea țăranilor ar fi devenit peste noapte atei, ci pentru că Biserica, prin unii slujitori ai ei, s-a implicat prea puțin în viața celor pe care-i păstorește.

Preotul nu mai este „tatăl comunității”, ci doar un alt funcționar care „prestează servicii religioase”.  Sunt prea multe parohiile în care preotul nu-și cercetează enoriașii decât de Paști și de Crăciun. Acesta nu le cunoaște suferințele oamenilor, frustrările și necazurile, făcându-i o țintă ușoară pentru toți „salvatorii” mediatici care oferă soluții new-agiste. Dacă nu ai scos un cuvânt despre problema familiei și a căsătoriei, ani de zile, cum o să devii credibil în câteva zile?

Sunt slujitori ai altarului care nu sunt în stare să vorbească liber trei cuvinte după Sfânta Liturghie, ci citesc din cărți de predici scrise prin anii `80.  Dimpotrivă, alții cuvântă de parcă s-ar afla la o conferință la Ateneul Român, deși în fața lor se află oameni simpli, prea puțin interesați de hermeneutică.

Există alții care au făcut din spovedanie un procedeu de curățarea automată și rapidă a conștiinței celui care apelează la acest „serviciu”.  

De lipsa catehezei celor care totuși se prezintă la sfintele slujbe nici nu mai vorbim.

În aceste condiții, ne mai mirăm că oamenii au lipsit la apel la Referendum? În locurile unde preotul și-a câștigat respectul comunității, oamenii l-au ascultat și s-au prezentat la urne. Cunosc personal astfel de cazuri.

Cu tot respectul și dragostea, îndrăznesc să le adresez un apel ierarhilor noștri:

Dragi părinți episcopi, oamenii au nevoie de preoți care să le acorde atenție, să le fie adevărați părinți duhovnicești, nu administratori de gospodărie comunală.

Câtă vreme vom continua să judecăm preoții după curățenia din curtea bisericii, după relația cu „dom primar” sau după dimensiunea zidurilor, oamenii ne vor părăsi. Nu întâmplător, zonele unde oamenii au răspuns primii sunt cele unde sunt mănăstiri puternice sau duhovnici recunoscuți.

Atrag atenția că din numărul total al votanților la Referendum, cei din metropolele țării – București, Cluj, Timișoara, Iași, Constanța  -au reprezentat sub 25%! Iar prima constatare logică e că majoritatea celor 20% prezenți vine din provincie, din orașele mai mici și de la țară.

Deci a continua cu un discurs excesiv de elitist, asocierea cu personaje oportuniste,  care își manifestă constant disprețul pentru „popor”  - pe care-l asimilează cu „mahalaua ineptă”, - și care au picat lamentabil testul istoriei, înseamnă prăbușirea Bisericii noastre. Dl Papahagi, de pildă, nu ezita în trecut să i se adreseze public, în mod jignitor Patriarhului României, cerându-i demisia și perpetuând acuzațiile aceleiași prese, pe care azi - când s-a metamorfozat în „mărturisitor” -  nu ezită s-o numească anti-creștină. 

Oamenii nu au nevoie de filosofii și litere moarte, ci de cuvântul viu, de prezență reală. Evident, nu mă refer la comunicarea instituțională, care merge bine, ci la cea de pe teren. Nu au nevoie de manageri și de specialiști în atragerea fondurilor europene – deși nu sunt nici acestea de lepădat-, ci de părinți duhovnicești și înduhovniciți.

Prea mult ne-am concentrat pe lucrări sociale de mare amploare, dar am uitat de lucrarea cu persoana, cu omul concret.  Biserica nu trebuie să devină un ONG care să construiască spitale și azile, ci să edifice comunități. Nu trebuie să ne facem agenda în funcție de criticile seculariștilor, pentru că orice-am face, pentru ei nu va fi bine.

Biserica nu poate spera că prin „perierea” unor influenceri culturali sau a unor politicieni poate atenua agresiunea statului modern asupra sa. Este o iluzie: Dacian Cioloș și Victor Ponta, decorați în ultimii ani cu cele mai înalte onoruri ale Bisericii, n-au avut nicio reținere în a se comporta execrabil la acest Referendum, îngroșând rândurile dușmanilor familiei.

În loc de astfel de personaje, ar trebui să ne concentrăm pe armata de 1 milion de oameni care a intrat în luptă pentru Biserică. Nu-i mult, dar nici puțin.

O remarcă despre poporul român.

Dacă oamenii de la țară nu au venit în mare parte din cauza indiferenței și a lipsei de informare, nu același lucru se poate spune despre mediul urban. Din păcate, oamenii din urban par să fie subjugați cu totul mass-mediei.

Influența acestor mijloace de comunicare în masă este, pentru mine, înfiorătoare. Să vezi oameni capabili să nege evidența, doar pentru că alde Tudor Chirilă sau Oana Pellea le-au spus altceva este înfricoșător. Mi se pare de domeniul patologicului faptul că sunt oameni dispuși să creadă orbește figuri pe care nu le pot trage în niciun fel la răspundere și pe care nu le cunosc.

Dacă oamenii aceștia ar avea arme pe mână, sunt convins că „toleranții” nu s-ar da înapoi de la crimă, mânați în luptă de armata de Teodor Brateși moderni. Mulți dintre depravații sau drogații societății se îmbracă ziua în haine scumpe și costume de firmă pentru a ne vorbi la radio, la tv și pe net, de iubire, toleranță și moralitate.

Dacă Biserica crede că poate îmblânzi această mașinărie propagandistică prin remorcarea la unele dintre temele de bătaie ale acesteia se înșală amarnic. Coabitarea ne va fi permisă doar cât le vom fi de folos, urmând să fim aruncați din tren cu prima ocazie de către conductorii cu șepcuțe albastre, înstelate.