Din păcate, România a renunțat la offset și cu alte ocazii, precum în cazul achiziției transportoarelor blindate Piranha IIIC, al rachetelor AT Spike, etc.

Lucian Davidescu a scris un editorial pentru Riscograma.ro în care a analizat anunțul făcut de guvernul României în privința achiziției militare din SUA  pentru care țara noastră va cumpăra de „1,25 miliarde de dolari rachete sol-sol HIMARS, rând luat cu copy-paste de la Patriot”.

„Este ca și cum și-ar cumpăra bemveu doar ca să rămână apoi fără bani de benzină. „There are no known offset agreements proposed in connection with this potential sale”.

Asta conține anunțul că SUA ne permit să le cumpărăm de 1,25 miliarde de dolari rachete sol-sol HIMARS, rând luat cu copy-paste de la Patriot.

Polonia și România sunt acum țările europene cu cele mai mari bugete de înzestrare neangajate. Probabil undeva la 20 de miliarde de dolari în următorii 10 ani în cazul României și cel puțin la fel de mult pentru Polonia.

Diferența de abordare este însă ca de la cer la pământ.

Polonezii negociază offset-ul la sânge, ba chiar, atunci când nu le convin condițiile, se ridică de la masă și anulează negocierile. Românii spun că „ce atâta offset”, ca poate pică ceva (Adrian Țuțuianu, foto: incomod-media.ro), iar „negocierile” înseamnă cel mult o mână întinsă pe sub masă.

Offsetul militar presupune ca, în cazul unei achiziții de armament, o parte din banii cheltuiți să se întoarcă în țara cumpărătoare, sub formă de investiții, subcontractări, transfer tehnologic etc. În România, legea prevede un offset de minimum 80%, dar nu a fost respectată la nici o achiziție importantă. Reperul este de 100% – dar atenție, nu sunt numărați banii efectiv plătiți ci mai degrabă impactul lor în economie, cu ajutorul unor multiplicatori. Ideea este ca la sfârșit cumpărătorul să vândă la rândul lui ceva în plus din propria ogradă, pentru a se echilibra.

Totuși, offsetul nu este un moft economic ci este componentă fără-de-care-nu-se-poate a unei strategii de apărare de succes. Cel puțin la fel de importantă ca înzestrarea în sine!

Dintre țările care țin o armată, există trei categorii mari:

– Statele care își permit să producă propriul armament – cărora liniile de asamblare existente le permit ca la nevoie să tureze producția și să își mențină forța pe termen lung. În general, acestea sunt marile puteri.

– Statele care importă toate armele de care au nevoie și care astfel sunt echipate cel mult pentru descurajare. De obicei, țări din „lumea a treia”, rămase acolo ca mentalitate chiar dacă au dat de bani mai mulți. Pentru ele contează doar prestigiul și paraîndărătul. S-a văzut asta în cazul Irak-ului, care cu „a patra forță militară a lumii” a rezistat doar o lună la „Furtuna în deșert”.

– Statele care nu își permit să producă chiar tot, dar încearcă să dezvolte o capacitate de apărare sustenabilă. Pentru ce nu pot produce local, ele folosesc ca pârghie principală de negociere offset-ul militar.

Iată cazurile pentru care este necesar offset-ul, în ordinea importanței:

1. Atunci când o armată cumpără echipament pe timp de pace, o face într-un număr limitat, potrivit bugetului. Totuși, dacă linia de asamblare este construită și rămâne în țara beneficiară, cu un grad de integrare a producției cât mai mare, atunci ea poate fi activată la nevoie pentru a înlocui și suplimenta echipamentul pierdut în luptă. Ar fi, să zicem, cazul ideal de offset. Dacă armata română va cumpăra elicoptere AH-1 Cobra produse la Brașov, este un exemplu de AȘA DA!

2. Piesele de schimb pot fi un coșmar pe timp de pace și o tragedie în vreme de război. Degeaba ai cele mai moderne avioane dacă îți lipsește chiar și una singură dintre piesele care se uzează frecvent și care trebuiă aduse de peste ocean. Fără mentenanță locală de nivel ridicat, orice echipament devine țintă inertă pentru inamic.

3. Producția unor echipamente avansate nu poate fi întotdeauna delocalizată integral. Dar este important ca măcar muniția să poată fi produsă local, dintr-un motiv similar: nu se cumpără prea multă pe timp de pace, oricum expiră – dar pe timp de război degeaba ai avioane și elicoptere dacă li s-au terminat rachetele. Aici nu prea există deocamdată exemple pozitive.

4. Uneori nu este posibil nici ca toată muniția să fie produsă local – sunt de exemplu rachete avansate ale căror detalii constructive nu pot fi divulgate și/sau pentru care delocalizarea este nefezabilă economic. Nu înseamnă însă că lucrurile trebuie să se oprească brusc. De exemplu, Patriot este un sistem antiaerian cu bătaie lungă, pe care România îl importă ca atare. Dar este nevoie și de sisteme cu rază medie și scurtă. Măcar pe ultimele – cele lansate de pe umăr – România le-ar putea produce în cantități nelimitate. Doar că îî lipsește tehnologia necesară. Una dintre componentele majore ale contractelor de offset, de obicei prima pe care isistă statele care își știu interesul, este transferul de tehnologie.

5. Investițiile în economie, fără legătură directă cu obiectul contractului, par irelevante pentru securitate dar de fapt sunt foarte relevante. În cazul în care nimic de la punctele 1-4 nu este posibil, atunci totul este plătit cash și, din punct de vedere financiar, se întâmplă un fenomen foarte sever. Sumele uriașe care ies din economie duc la adâncirea deficitului de cont curent și, posibil, la o corecție prin deprecierea cursului valutar. Când corecția se întâmplă, bugetul în lei deja întins la maxim al Apărării este dat peste cap de faptul că trebuie să importe în continuare, pe baza contractelor în vigoare sau pentru menetenanță, plătind în euro sau dolari mai scumpi. Moment în care va trebui tăiat ceva fie de la înzestrare, fie de la mentenanță – astfel că rămânem cu mormane de fiare inutilizabile.

Și toate ăstea se întâmplă chiar și dacă, în condiții egale, echipamentele cumpărate fără offset sunt mai bune/ieftine decât cele care ar fi fost cumpărate cu offset.

Contractul de offset are rolul să prevină situația asta. Vânzătorul se angajează să aducă investiții care să compenseze măcar parțial ieșirile de capital. Nu pierde mai nimic în felul ăsta, sunt investiții care probabil ar fi fost făcute oricum, dar poate în alte țări. Este însă nevoie de o negociere destul de complicată, multilaterală, între furnizorul de armament, statul din care provine și posibilii investitori cu care primii doi au relații economice respectiv politice.

Experiența a demonstrat că se poate: Când au cumpărat 48 de F-16 (noi, nu gioarse reșapate!) în 2004, polonezii au obținut un offset-record de 160% din valoarea achiziției – 43 de proiecte de investiții, incluzând modernizarea unei rafinării și extinderea unei fabrici auto a General Motors.

Fabrica auto fi un reper bun și pentru România. Vrea cineva să ne vândă avioane, elicoptere, rachete sau corvete – contracte de ordinul a 1-5 miliarde de dolari fiecare? Atunci să facă bine să aducă și câte o fabrică de mașini în România! Fie că o delocalizează din Vest pentru forță de muncă mai ieftină, fie că o aduce mai aproape din Rusia sau Turcia unde nu mai sunt perspective economice și diplomatice ca altă dată, fie că o face de la zero sedus de succesul Logan – treaba lui!

Măcar cu atât dacă ne alegem, încă două-trei fabrici auto de talia celor din Pitești sau Craiova, în orașe industriale cu șomaj mare. Asta ar însemna câteva procente în plus la PIB și venituri la buget cât să acopere integral tot program de înzestrare a Armatei.

Dacă se întâmplă așa, România investește în propria prosperitate și rămâne cu o armată credibilă.

Dacă se întâmplă ca până acum, România toacă niște miliarde pe fiare vechi și pe paraîndărătul unora care la război vor da fuga să își încaseze pensia specială în Monte Carlo.”