Sâmbătă, 9 iunie, Regele Carol al II-lea va fi reînhumat, de data aceasta în noua Catedrală Arhiepiscopală din Curtea de Argeș, beneficiind de onoruri militare și o slujbă condusă de ÎPS Calinic însuși, Episcopul Argeșului și Muscelului.

Sicriul fostului suveran a fost adus în Catedrală de militarii Batalionului 33 Vânători de Munte. Mai multe persoane au fost nemulțumiți de atenția pe care o primește fostul Suveran, mai ales din partea Armatei Române, având în vedere trecutul și acțiunile ex-Monarhului, supranumit printre altele și „Regele Sperjur”. Interesant este că reînhumarea onorabilă a lui Carol al II-lea are loc în anul în care se împlinesc de la renunțarea acestuia la tron, pentru a se căsători cu Zizi Lambrino.

În lucrarea sa, Istoria Loviturilor de Stat din România, volumul II, istoricul Alex Mihai Stoenescu îi face un portret nemilos fostului Suveran. Mai precis, Stoenescu arată, cu argumente irefutabile, că Regele Carol al II-lea a fost un „dezertor, transfug și un laș”.

„Infracțiunile la legile militare ale prințului Carol. Este clar că prințul și-a părăsit unitatea militară în care eraofițer în ziua de 27 august 1918 și că a încercat să treacă clandestin frontiera de stat, deghizat în ofițer rus. Fiind  recunoscut de ofițerul german la Bender, Carol își declină identitatea: „N-am să vă ascund că sunt principele-moștenitor al României; eu călătoresc incognito și fac apel la înțelegerea dumneavoastră. Mă duc în Rusia ca să fiu martor la căsătoria prietenului meu Serdici și, datorită războiului și recentei încheieri a ostilităților, sunt nevoit săcălătoresc în străinătate, într-un anonimat deplin. Vă rog să păstrați secretul!" (269). Dintr-un început, declarația sa pune cîteva probleme. La 24 aprilie/7 mai 1918 se semnase la București pacea separată cu Puterile Centrale, în temeiul aceleiași înțelegeri Armata română a fost demobilizată. Carol a mizat pe aceste acte pentru a se considera liber de răspunderea militară pe care i-o dădea situația de război și, în consecință, a afirmat că ostilitățile sunt încheiate. Din nefericire pentru el, dar din fericire pentru țara, Tratatul de la București nu va fi ratificat, nu va fi recunoscut de nici o putere învingătoare, toate actele guvernului Marghiloman vor fi anulate și România va declara solemn că starea de beligerantă nu a încetat niciodată. Tratatele semnate Ia sfîrșitul războiului de România ș iRomânia Mare însăși, ca stat unitar, independent și indivizibil se vor sprijini pe acest principiu: continuitatea stării de beligerantă a României cu Puterile Centrale! Iată însă că la 28 octombrie 1918, la o lună de la fuga lui Carol,guvernul român a înmînat reprezentanților Antantei aflați la Iași o notă în care se anunța că „Majestatea Sa Regele a decretat mobilizarea armatei române și a cerut, în interval de 24 ore, capitularea trupelor germane din Valahia"(270). Evident, mobilizarea urma unei demobilizări. Ce a fost pus în discuție, din cauza confidențialității prezervate în jurul acestui caz, este dacă ofițerul Carol fusese demobilizat cu acte oficiale, eventual prin demobilizarea regimentului său. Acest lucru nu pare credibil, atît timp cît el a fost arestat la întoarcere și i s-a dat o pedeapsă militară, în consecință, trebuie să judecăm acțiunile lui Carol în calitate de ofițer.Conform Codului Justiției Militare aflat în vigoare prin legea din 14 mai 1881, părăsirea unității militare din care făcea parte se încadra la infracțiunea de dezertare. Aceasta era prevăzută în art. 229 și arăta că „Este declarat de dezertor în străinătate, trei zile după constatarea lipsei, tot militarul care trece fără autorizație hotarul țării sauoricare afară din țară și părăsește corpul din care face parte" (271), într-o prevedere expresă, la art. 231, se arăta că „Orice ofițer, culpabil de dezertare în străinătate, se pedepsește cu destituire și cu închisoare de la l la 2 ani, dacă dezertarea s-a întîmplat în timp de pace și cu detențiune dacă dezertarea s-a întîmplat în timp de războiu sau pe un teritoriu asediat sau investit" (272). Ofițerul dezertor era, după caz, degradat său destituit din armată. Mai mult decît  atît, Carol făcuse și o altă infracțiune gravă: trecerea frauduloasă a frontierei, faptă care, indiferent de calitatea lui — militar sau civil — exista și în Codul Penal: „Să treacă în mod clandestin sau neclandestin, dar fără aprobarea autorității militare, frontiera mergînd într-o țară străină".In legătură cu tentativa lui de a înscena un accident de călărie, precum și pentru împușcarea în picior pentru a nu pleca în Japonia. Codul Justiției Militare, la secțiunea Acte de lașitate prevedea: „Militarul care cu voință se automutilează pe sine sau pe altul cu învoirea lui, în scopul de a deveni impropriu, se pedepsește în timp de războiu cu moartea (în acel moment chiar ne aflam în război, n.a.), iar în timp de pace cu închisoarea dela 3 la 12 ani, în acest din urmă caz, ofițerilor aplicîndu-li-se destituirea".Toate aceste legi și sancțiuni nu au fost aplicate prințului Carol, deși exista întregul temei. Orice sentință pe acest temei l-ar fi exclus de la drepturile civile și militare. Pentru a evita acest lucru, Averescu i-a dat o sancțiune disciplinară, care era prevăzută în regulamentul militar, cu caracter de ordine interioară. Totodată, amănunt extrem de important, a fost invocată o scrisoare prealabilă a lui Carol către regele Ferdinand, prin care l-a anunțat despre călătoria sa la Odessa, astfel încît să nu poată fi încadrat la infracțiunea de dezertare. Arma se va dovedi cu două tăișuri.Moral însă, Carol s-a dovedit dezertor, transfug și laș”.

Ne întrebăm, ce fel de exemplu oferă Armata Română oferindu-i onoruri înalte unui astfel de personaj. De asemenea, este discutabilă necesitatea slujirii arhierești pentru o persoană, care deși a fost botezată ortodox, a avut un comportament mai degrabă ne-creștinesc, asumat.

 

Același istoric, Alex Mihai Stoenescu, demonstrează în volumul menționat anterior despre aventurile amoroase ale lui Carol al II-lea, dar și mai grav, faptul că acesta a trăit necununat ani de zile cu amanta sa, căsătorit fiind cu Regina Elena. Ba mai mult, atunci când s-a căsătorit cu Elena Lupescu,  Carol a preferat să se cunune...catolic.

Și mai grav este însă, că în conformitate cu legile vremii, Regele Carol al II-lea a fost bigam, căsătoria sa cu Jeana „Zizi” Lambrino nefiind niciodată anulată juridic. Acest lucru a fost recunoscut de mai multe instanțe de judecată, inclusiv din străinătate. Mai precis, fiind efectuată într-o biserică din Rusia, conform legilor vremii, căsătoria nu putea fi desfăcută decât de Patriarhul Rusiei, ceea ce nu s-a întâmplat niciodată.

Are cuvântul Alex Stoenescu:

 

„Valabilitatea căsătoriei de la Odessa. Aici, lucrurile sunt ceva mai clare. Carol s-a căsătorit la Odessa după legile țării respective, prin cununie religioasă, cu martori și cu public în asistență. Pentru a anula căsătoria,Tribunalul s-a chinuit să găsească în Codul Civil măcar o prevedere care să permită o sentință defavorabilă soților: pentru că se făcuse fără autorizarea Augustului Părinte, fără înregistrarea căsătoriei la ofițerul stării civile, prin înșelăciune și fără publicarea „strigărilor" în presă. Argumentația era extrem de subțire, în primul rînd, acuzația că nu a avut autorizația tatălui său cădea, pentru că altfel se dovedea că anunțarea deplasării era o minciună, iar Carol era considerat dezertor, înregistrarea la ofițerul stării civile din România nu era obligatorie deoarece, în același Cod Civil invocat, la art. 152 se prevedea: „Căsătoria săvîrșită în țară străină, între români sau între români și străini, vafi puternică și în țară, dacă se va fi celebrat după formele uzitate în acea. țară" (273), în Rusia era valabilă căsătoria religioasă, cu martori și înscriere în registru, lucru pe care soții l-au respectat, în plus, Zizi Lambrino își înregistrase actul de căsătorie de la Odessa în localitatea sa de reședință din România:

,Numărul de ordine al căsătoriei: 444

Luna august, ziua 31.

Carol, fiu al lui Ferdinand, prinț moștenitor al României, colonel al regimentului al VIII-lea de vînători al Armatei regale române,necăsătorit, ortodox...

Vîrsta logodnicului 23 de ani.Jeanne, fiica lui Constantin Lambrino, nobil, necăsătorită, ortodoxă.Vîrsta logodnicei 22 de ani.

(Urma numele martorilor — prințesa Kropotkin, Serdici plus trei ofițeri ruși n.a).

Semnat: Meletius Charavski (Șaravski, numele preotului n.a.)"(274)-

 

Acuzația de înșelăciune se referea la faptul anecdotic și ridicol că Zizi Lambrino s-a trecut în registrul de căsătorii cu patru ani mai tînără. Avea, în realitate, 26 de ani. În sfîrșit, mai rămînea acuzația că nu au anunțat căsătoria în presă din timp. într-adevăr, la art. 174 din Codul Civil se prevedea cazul de nulitate „dacă căsătoria n-a fost precedată de cele 2 publicațiuni prescrise de lege" (275). Pe acest temei căsătoria a fost anulată. Sentința a lăsat loc de interpretare:

 

,Avînd în vedere că această clandestinitate în care a fost învăluită celebrarea căsătoriei Alteței Sale Regale,Prințul Carol, cu domnișoara Jeana Lambrino, a avut ca scop eludarea legilor referitoare la publicitate și în scopul de a evita obstacolele care ar fi fost desigur ridicate în fața realizării acestei căsătorii din partea Majestății Sale Regelui; din partea autorității militare superioare, în baza Legii asupra căsătoriei militarilor din 12 martie 1900 — Prințul Carol fiind, deasemenea, militar; ca și prin partea guvernului țării care s-ar fi opus unei căsătorii contrare spiritului Constituției noastre, care, stabilind principiul dinastiei străine, a exclus prin aceasta chiar și ideea unei legături cu o familie română...Așa cum am arătat, legea căsătoriilor din Rusia nu îi obliga pe soți să facă anunțuri în ziare, în ce privește obligația ca ofițerul să-și anunțe comandantul asupra intenției de a se căsători — adică, pe Averescu — tot legile militare arătau că anunțarea superiorului comandantului său direct — superiorul lui Averescu era regele Ferdinand — îl scutește de pedeapsă. Rezultă, așadar, că mariajul făcut de Carol și Zizi în Rusia a fost anulat în România, în realitate, pentru că mireasa s-a declarat cu patru ani mai tînără! Problemele însă nu s-au terminat, pentru că un tribunal din România nu putea anula o căsătorie înfăptuită în Rusia, neavînd jurisdicția asupra altei țări. Conform uzanțelor internaționale, o căsătorie într-o țară străină, făcută după legile locale — lex Iod —, se supune jurisdicției locale — locus regit actum. Așadar, căsătoria lui Carol cu Zizi Lambrino nu putea fi desfăcută decît de Mitropolitul Rusiei (Patriarhul - n.red), în urma întrunirii unui Consistoriu Duhovnicesc. Pe baza acestor fapte evidente, Carol Mircea Lambrino a intentat proces în aprilie 1955 la Lisabona, în 1957 la Paris și în 1997 la București. Le-a cîștigat pe toate. Un articol anume al Codului Civil din România nu lasă nici un dubiu asupra filiației lui Carol Mircea Lambrino: „Căsătoria care s-a declarat nulă totuși produce efectele sale civile, atît în privirea soților, cît și în privirea copiilor, dacă ea s-a contractat cu bună credință" (277). Sub presiunile Casei Regale, judecătorii au mai făcut o eroare. Considerînd că un proces de divorț ar recunoaște implicit valabilitatea căsătoriei, au ales formula anulării. Dar și aceasta avea nuanțele sale delicate. Tribunalul ar fi trebuit să judece rapid cauza, pe temeiul nulității absolute. Pe cînd așa, în faptul imediat al anulării printr-un proces cu părți, căsătoria a fost recunoscută, pentru că altfel nu era ce să fie anulat. Prințul Carol avea la dispoziție și o prevedere a Art. 286 din Codul Civil care îi permitea să conteste legitimitatea copilului născut după 300 de zile dela introducerea acțiunii de divorț. Cum divorțul nu a fost acceptat drept modalitate de despărțire, și aceasta prevedere legală cade. Recunoscut în repetate rînduri de tatăl său ca prim născut, inclusiv în baza unei căsătorii valabile, recunoscute de trei instanțe din țări diferite, Carol Mircea are acces direct și legitim la orice revenire a Constituției monarhiste din 1923 în România, înaintea lui Mihai de România.

 

Problema dinastică. Așa cum am văzut, la l august 1919, Carol a înaintat tatălui său o cerere de renunțare la drepturile dinastice, în baza articolului 83, aliniatul 2 din Constituția din 1866. într-adevâr, la aliniatul 2 exista următoarea formulare: „Dacă nici unul din frații sau coboritorii lor nu s-ar mai găsi în viață sau ar declara mai dinainte că nu primesc Tronul, atunci regele va putea numi succesorul său dintr-o dinastie suverană din Europa, cu primirea Reprezentațiunei naționale, dată în forma prescrisă la art. 84". Cum regele Ferdinand nu a luat în considerare actul de renunțare al prințului, iar Parlamentul, sub forma unei Reprezentațiuni naționale, nu a votat o astfel de decizie, declarația de renunțare a rămas literă moartă, fără nici o valoare oficială.Jocul de-a justiția, de-a armata și de-a căsătoria, încălcarea legilor țării și a legilor nescrise ale moralității lasă întotdeauna urme. Pînă la moartea sa din 1953, orice tribunal independent și corect din Rusia, Portugalia sau Franța îl putea condamna pe Carol pentru bigamie. În sfîrșit, un ultim argument, șocant chiar pentru actorii acestor evenimente: nici Constituția, nici vreo altă lege nu interziceau expres căsătoria unui prinț moștenitor cu o româncă. Abia în 1926 se va da această lege. Amețiți de soluția găsită în cazul logodnei secrete dintre Ferdinand și Elena Văcărescu și de reacția liderilor politici, opinia publică a rămas convinsă că membrii familiei regale nu se pot căsători cu români. Dar era fals — nihil obstat”.

Peste toate rămâne, însă, acuzația de terorism de stat. Regele Carol al II-lea a ordonat uciderea, folosind instrumentele statului, a peste 250 de persoane, membri și simpatizanți ai Mișcării Legionare, inclusiv a liderului acestei formațiuni politice, Corneliu Codreanu.