În piesa trupei Taxi „Despre smerenie”, zisă și Dumnezeu preferă lemnul, apar 33 de „stele”. Nu toate de aceeași mărime, evident. E discutabil dacă toate realmente sunt „stele” și dacă se află chiar toate pe „cerul” vieții intelectuale a României de azi. Totuși, câteva din ele chiar sunt.

Unii dintre ei – repet, doar câțiva – și-au câștigat pe merit locul pe firmamentul nostru cultural: prin creațiile lor, prin opera lor, prin talentul lor. Nimeni nu le va putea contesta acest loc (nu în mod întemeiat, în orice caz). Personal admir aceste creații, aceste opere, aceste talente. Sunt conștient și câtă muncă e în spate.

În plus, am bănuit că unii poate n-au știut exact despre ce e vorba. Iată că maestrul Grigore Leșe a confirmat (și prețuirea mea pentru Domnia sa rămâne intactă) că nu i s-a spus limpede în ce scop avea să fie folosit segmentul în care apare.

Din aceste motive (și altele arătate mai jos) mă doare să-i văd pe toți tratați la grămadă, uneori în chip nedemn. Unii reprezintă valori ale acestui neam și, în general, nu era cazul a fi umiliți. Cu toții și-au exprimat o opinie. Atât. La urma urmei, în mod civilizat. E un drept al lor să o facă, fără a fi atacați – atacul la persoană fiind argumentul celui care nu are argumente. Iar noi avem suficiente argumente. Din păcate, atacul la persoană este o boală națională. Una de care, alături de delațiune și dezbinare, trebuie musai să ne tămăduim. Cum frumos spune părintele Aldea: suntem „în familie” (când oare vom reuși să fim una?). Ca români se cuvine să ne tratăm între noi cu dragoste de frați, chiar și când avem păreri divergente (adică mai mereu). Și eu m-am exprimat polemic față de curente și fenomene care îmi displac.

Dar am evitat atacul la persoană, limitându-mă la polemica ideilor (dacă totuși voi fi greșit îmi cer scuze). Eu cred că Dumnezeu preferă argumentele raționale și civilizate, eleganța, politețea, prietenia și, dacă se poate, chiar dragostea de aproapele (desigur, cât timp celălalt nu intră cu tancul, cu milioanele de imigranți, cu Barnevernet în casă să-ți ia copiii, cu pornografia în școli... – dar asta e deja altă discuție). Așadar, pledez pentru dificila virtute a discernământului.

Pe de altă parte, în egală măsură mă doare să văd niște „stele” culturale, altminteri sclipitoare, căzând în mrejele unei retorici meschine, lipsite de viziune. Căci despre asta e vorba – lipsa de viziune: istorică, spirituală, națională, în ultimă instanță chiar culturală. S-au lăsat seduși de un discurs steril, lipsit de măreție și generozitate. Nu știu dacă zidirea unor simboluri precum Westminster Abbey, Notre Dame, San Pietro, San Marco, Aghia Sophia a întâmpinat opoziția unei (chiar și mici) părți a elitei culturale a epocii ori nu. Azi însă respectivele națiuni nu și-ar putea concepe istoria fără această zestre, locuri unde se încoronau regi, embleme ale unor civilizații. Noi nu le-am putut înălța atunci. Înseamnă să fim condamnați a nu le mai înălța deloc?

Sigur că Dumnezeu are o relație privilegiată cu lemnul. În Bibliile vechi românești (Șerban Cantacuzino, 1688) scria, în loc de „pomi”: „Din tot lemnul grădinii poți să mănânci” (Facerea 2,16), subliniindu-se astfel izomorfismul arhetipal dintre pomul Căderii primordiale și Cruce. Prin „lemn” a căzut omul, tot prin „lemn” s-a mântuit. Și azi (că tot suntem în postul Paștelui) se cântă lui Hristos „Cel Care pe lemn Te-ai răstignit”.

Dar această simpatie a lui Dumnezeu pentru lemn (lemn pe care a pătimit, de aici sim-patia, împreună-pătimirea) nu echivalează deloc – nu are cum să echivaleze – cu vreo antipatie a Lui față de biserici. Fie ele mari sau mici. Dimpotrivă. Biserica e locul unde Domnul coboară cu drag, simțindu-Se acasă.

Nu pretind ca oricine să înțeleagă și să accepte sensurile ascunse, adesea oximoronice și scandalos antinomice, ale teologiei creștine. Printre ele se numără și miracolul ce se petrece de fiecare dată în altar la Epicleză. Taina rămâne Taină și nu oricine o poate primi. Dar Taina rămâne Taină, indiferent dacă Antimisul se așterne pe o buturugă (cum se putea întâmpla pe front în război), pe priciul unei celule (cum se slujea în închisorile comuniste) ori pe sfânta masă din altarul unei catedrale (și să mulțumim Domnului că nu e război, nici comunism). Și da, Dumnezeu e prezent acolo, indiferent de material de construcție sau dimensiuni.

„Stelele care cad nu pier”. E o metaforă frumoasă, versul unei piese a trupei Taxi. Acum vreo zece ani o ascultam cu plăcere. Stelele care cad rămân – dacă au fost – stele. Dar devin stele căzătoare. „Stelele care cad se duc pe un alt cer”. Dar oare cum arată acel „alt cer”? Aduce el oare cu limbul descris de Dante? E oare un cer de ordin secund, ca la gnostici? Un cer unde strălucirea poate fi umbrită de niște nori numiți îndoială, micime de suflet, necunoaștere a unui tainic ABC al credinței? Un ABC pe care, vorba lui Petre Țuțea, o babă de la țară, nespălată pe picioare, îl poate stăpâni mai bine dacât un ministru.

Chinezii au un proverb: „Cazi de 7 ori, te ridici de 8”. Toți cădem. Suntem oameni, căderea face parte din condiția noastră. Important e să ne ridicăm.

Deci să nu rămânem prizonierii spațiilor mici, fizice sau mentale. Nici Dumnezeu nu rămâne acolo, chiar dacă Îi plac. Are la dispoziție întreaga Creație. De fapt, dogmatica creștină spune că nu există loc în Univers unde Dumnezeu să fie absent. (Da, acea dogmatică de care postmodernismul îi învață pe studenți să fugă așa cum fuge Michiduță de tămâie. Aș recomanda unor „stele” de pildă Dogmatica lui Stăniloae, măcar pentru cultura generală dacă nu pentru a-L găsi pe Dumnezeu. S-ar putea să aibă surprize, proporționale cu lacunele pe care riscă să le descopere în propria erudiție.)

Așadar, Dumnezeu e pretutindeni. Și, ca să mergem până la capăt, aceeași dogmatică spune că nu există lucru pe care Dumnezeu să nu-l țină în existență prin pronia Sa, cu energiile Sale, clipă de clipă, fie el atom sau galaxie.

Iar când nu-L găsim? Trebuie să-L căutăm, nu în alt loc, mai mic ori mai „organic”, ci doar mai sincer.

 

FOTO: Bazilica San Marco din Venezia 

 

Articol trimis pe adresa redacției de către Andrei Dîrlău. Și dvs puteți să ne trimiteți texte la adresa contact@activenews.ro.