Vă cer anticipat scuze pentru folosirea acestui titlu în limba engleză, dar am simțit că este necesar a-l posta în acest mod pentru a păstra originalitatea afirmației.

Pentru cine nu știe, aceste cuvinte au fost rostite de un artist englez la adresa colegilor săi români de la Opera Națională din București.

Nu are importanță numele său, important este mesajul. Acest mesaj, în diferite forme, îl regăsim în atitudinea multor străini pe care noi înșine i-am chemat. Poate i-am chemat să ne ajute, poate s-au oferit singuri, important e că de cele mai multe ori, aceștia s-au bucurat de un maxim respect din partea autohtonilor, ba chiar de reverență aș spune.

Problema, ca și în recentul caz al domnului Kobborg de la Operă, nu este calitatea lor profesională - deși uneori este și ea îndoielnică, ci atitudinea pe care unii dintre acești străini o adoptă, odată sosiți aici. Ca și în cazul domnului Kobborg, ei nu vin aici să fie "unul dintre ceilalți", ei vin să fie șefi. În cazul de față avem un om care și-a arogat o funcție managerială inexistentă, doar pentru a-și putea satisface orgoliul personal.

Unde, oare, în afară de România, mai putea un străin să-și aroge o funcție de conducere inexistentă într-o structură a statului respectiv? Domnul Kobborg zicea că el a venit în România tocmai pentru că aici nu există siguranța profesională din alte mari capitale europene. Hai să fim serioși. El a venit aici pentru a fi șef! Chiar dacă ești șef la sat, cum se zice pe la noi, e mai bine decât să fii un oarecare la oraș. Zicea domnia sa: "Primul pas este să producem spectacole de care oamenii să fie mândri, care să ne diferențieze de restul. Așa vom schimba încet mentalitatea oamenilor, pentru că vom putea deveni o parte importantă din arta contemporană".

Sună bine, nu? Nu, este fals. Locul său de muncă este Opera Națională București. Și subliniez particula "Națională". Deci rolul acestei instituții este de a promova un specific național al acestei activități, de a ajuta la formarea artiștilor care provin din rândurile celor care finanțează această instituție. De-aia avem, în teorie, o Bancă Națională, un teatru Național, o Bibliotecă Națională, un partid liberal Național, etc. Pentru că am vrut și noi, națiunea asta, să învățăm toate aceste lucruri și să ni le însușim. Dacă am reușit să îndeplinim acest deziderat, sigur că atunci putem pune accentua excelența. Dezideratul domnului Kobborg se potrivește perfect oricărei întreprinderi teatrale sau artistice private din lumea aceasta.Dar nu unei întreprinderi naționale, finanțată din banii unei anume comunități numită națiune. Fără a-l exclude, bineînțeles.

De-aceea domnul balerin englez și-a permis să-i spună colegei sale că "erați nimic înainte să venim noi". Când vii aici cu mentalitatea belgianului care s-a dus în Congo la începutul secolului XX, nici nu poți gândi altfel. Doar că România nu e Congo și românii nu sunt aborigeni care trăiesc în corturi. Noi am construit o civilizație. Și nu oricum și nu în orice condiții. O civilizație pe care un Prinț Charles o admiră azi. Opera Națională are "doar" 95 de ani vechime. Opera exista cu mult înainte să existe englezul acela, iar admirând vârsta acestei instituții pot să concluzionez, fără a greși, că el ar fi fost doar un nimeni în altă parte, dacă nu venea aici.

Cazul Operei Române din București este cazul României întregi, dar în miniatură. În ultimii 25 ani am apelat la tot felul de incompetenți și i-am tratat regește doar pentru că erau străini. Mulți dintre ei au venit aici ghidându-se după vechiul principiu roman: Am venit, am văzut, am cucerit. Iar după ce au maximizat profiturile, au plecat. E adevărat că fără voia noastră nu s-ar fi petrecut așa ceva. Dar, și este un foarte important dar, noi i-am chemat cu bună credință, cu nădejdea sinceră cu care îți rogi vecinul sau fratele mai mare să te învețe ceva util. Când faci asta, te aștepți să fii tratat tot cu bună voință, nu după principiul "vin să profit de tine, ce vină am eu că ești prost".

Unul dintre argumentele favorite ale celor care susțin mitul străinului providențial este că ei nu sunt vinovați că noi nu suntem în stare să profităm de ce ne oferă ei. Așa să fie? Oare, având la mână statisticile atât de detaliate ale Eurostat, dar și experiența altor țări, să nu știe funcționarii respectivi cât de greu îi este unui român mediu să acceseze bani europeni? De ce nu se aplică același principiu și în cazul banilor luați de-aici? De ce trebuie să folosim o procedură simplă și la obiect când trebuie să plătim, iar când trebuie să luăm ni se spune: "ăștia sunt banii, descurcați-vă! E treaba voastră cum realizați dosarele voluminoase!". Mai ales când știi că noi venim la tine să-ți cerem ajutorul, tocmai pentru că avem nevoie. Că dacă n-aveam, nu eram aici, nu? Unde e solidaritatea mult clamată? Că atunci când vine vorba de curățat mizeriile făcute de alții, una-două vine apelul la "solidaritate europeană".

Într-un articol foarte bun, publicat recent, jurnalistul Mihnea Măruță încearcă să dea o explicație pentru întoarcerea a mulți români către ceea ce unii numesc naționalism. Spune domnia sa: "Din această perspectivă, cea mai importantă cauză a naționalismului de azi este încremenirea noastră, a prezenților, în ficțiunile anterioare, incapacitatea de a ne desprinde, o dată pentru totdeauna, de obsesia interbelicului verde și de trauma postbelicului roșu, blocajul în național-comunismul anilor '80...". Articolul merită citit în întregime, dar apreciez că domnul Măruță - și o spun fără răutate, nu țintește corect când vine vorba de principala cauză a naționalismului. Și am să explic de ce: eu nu am prins nici postbelicul roșu ( aveam 6 ani în 1989) și cu atât mai puțin interbelicul. Am cunoscut, e-adevărat, persoane care au trăit în acea perioadă, foști deținuți politici și admit că m-au impresionat profund. Dar experiența vieții este una, iar poveștile sau cititul din cărți despre aceeași viață este cu totul altceva.

Primele nouă motive ale revenirii noastre la naționalism, așa cum le vede Mihnea Măruță sunt absolut corecte și reliefează o realitate. Dar nu sunt suficiente. Majoritatea tinerilor naționaliști nu au prins nici o perioadă de stabilitate la care să poată visa, pe care să o transforme în ficțiunea de care amintește Culianu.

Părintele Răduț Seliște, cu experiența unui om care trăiește zi de zi la firul ierbii, cunoscând mii de oameni din medii diferite, identifică mai bine cauzele. Spune el: "De fapt, relansarea naționalismului este expresia unei reacții firești din partea europenilor, este reîntoarcerea lor acasă, la lucrurile cunoscute - identitatea națională, limba maternă, locul de naștere, familia, credința proprie etc. - și păstrate în adâncul memoriei până și de tânăra "generație Facebook", educată în spiritul multiculturalismului secularist".

Cu alte cuvinte, de ce apelăm la familie și în ce condiții? De cele mai multe ori o facem pentru că ne este greu și avem nevoie de dragostea necondiționată pe care ți-o oferă părinții, bunicii, frații sau surorile, prietenii vechi. Românii, mai ales cei tineri, se întorc către iubirea de neam, către sinele lor, pentru că se simt vulnerabili, agresați de o lume albă care le-a promis totul, i-a ademenit cu lumini strălucitoare, pentru ca realitatea să fie cu totul altfel. Ajunși acolo, s-au trezit folosiți, niște piese de schimb oricând înlocuibile într-un sistem rece, al căror singure drepturi par să fie dreptul de a munci și de a muri. Să nu uităm că acum câțiva zeci de ani, erai întrebat "al cui ești", nu cum te cheamă. Pentru români, neamul sau familia reprezentau o garanție.

Fețele întristate pe care le poți vedea dimineața în mijloacele de transport din București nu sunt așa pentru că se gândesc la România lui Ceaușescu sau Ion Antonescu. Ci pentru că într-adevăr le lipsește un vis: acela de a fi liber. De a fi stăpân pe bucățica sa de lume, de a nu mai duce o viață de închiriat. Visul de a munci fără ca cineva să-ți aducă constant aminte că nu vorbești limba care trebuie, că trebuie să te adaptezi continuu și fără teama că un indian sau un african stau la cotitură și așteaptă să-ți ia locul. 

Englezii au o vorbă: casa fiecărui om este castelul său. În castelul numit România, persistă senzația că suntem tolerați, că de fapt a fost construit de alții și că trebuie să fim recunoscători că locuim în camera servitorilor. O mână nevăzută ne mută de colo-colo, ne trasează sarcini și oricine tânjește către a se ridica trebuie să înceapă cu o odă către marele păpușar. Altminteri, se ridică o gardă pretoriană ce urlă în gura mare că ne reprezintă și te îneacă în invective. În castelul numit România, cineva hotărăște numele sărbătorilor (Paști și Paște), cine și ce trebuie citit și când. Până și înființarea unei firme noi se anunță în limba lui Shakespeare,  explicitând astfel cine contează și cine nu.

În concluzie, cred că românii se tem. Cred că s-au săturat să nu mai fie siguri de nimic, nici măcar de cine sunt. Vor să fie iubiți necondiționat, pentru că pur și simplu sunt, nu pentru ce ar putea fi. Au nevoie să fie și ei persoane, membri întregi ai unei familii. Și în viziunea românească, orice familie este asociată cu o casă, cu acasă.
 
Iar acasă musafirii nu îndrăznesc să-ți spună că nu erai nimic înainte să intre ei în odaie. 
 



2% din impozitul pe salariu
Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și sprijinirea directă a siteului ActiveNews România, nu către stat. Companiile de publicitate și multinaționalele nu ne iubesc. Ajută-ne să luptăm în continuare pentru cele ce-ți sunt dragi: Familia, Credința și Țara.

Descarcă formularul și depune-l la agenția ANAF de care aparții până pe 31 iulie.