De Ziua Copilului și a Sfântului Justin Martirul și Filosoful, în urmă cu un an, am inaugurat rubrica omagială Mari Români în cadrul căreia artistul George-Sorin Nicolae ne oferă câte un desen realizat special pentru ActiveNews și disponibil și în colecția sa, în original, pentru cei interesați. Astăzi, artistul l-a omagiat pe vrednicul de pomenire Părintele Teofil Bădoiu în ziua pomenirii sale.

Vedeți și CALENDARUL MĂRTURISITORILOR - 2023 - Cadoul ActiveNews de Ziua Unirii Principatelor Române - PDF/FOTOGRAFII. La Mulți Ani!

„Să fi învățat eu toate școlile din lumea asta, cele mai înalte școli, ca școala suferinței nici o școală nu mi-ar fi fost de folos. Școala aceea a suferinței a fost cea mai de preț școală a mea. Mult mai de preț decât toate școlile teologice ce le-am urmat.” - Pr. Teofil Bădoiu

Născut: 11 Septembrie 1925

Ocupația la arestare: ieromonah

Data adormirii: 17 Iulie 2010

Stăteam de ceva vreme în mănăstire, urmărindu-l cum se învârtea printre ucenici. Avea iuțimea unui prâsnel și nesiguranța mersului de copil. O rasă neagră, largă, îi ascundea umerii mici și trupul plăpând. Doi ochi negri, când gravi, când iuți și veseli, scrutând întrebător către tine, îi înviorau obrazul alb și senin. Întreaga făptura a părintelui emana un amestec ciudat de fragilitate și forță, de smerenie duioasă și fermitate lăuntrică, pecetluite toate de un zâmbet bun și deschis, care făcea lumină în jurul său. Un om de o nevinovăție nepământeană, care te cucerea instantaneu, forțându-te să-l îndrăgești din prima clipă. Nu puteai altfel! Nu aveai cum!

Așa l-am cunoscut, cu ani în urmă, pe părintele Teofil Bădoi/u, starețul Mănăstirii Slănic din județul Argeș, unul dintre cei mai mari și mai neștiuți duhovnici ai acestui pământ. O inimă de prunc, prin care a curs sângele unui leu, un suflet zidit într-o smerenie desăvârșită.

Ultima noastră întâlnire s-a petrecut în ceas de iarnă, atunci când întunericul mușca deja din lumina zilei, iar nămetii șterg cu albeața lor toate urmele ruginii ale toamnei. M-a poftit în chiliuța lui să stăm de vorbă. O încăpere liliputană, poțopită de cărți și icoane, nădușită de căldura aromitoare a unei sobe cu lemne, ce trosneau cuprinse de flăcări mari. Părintele chicotește fericit și, cu zâmbetul acela îmbietor care i se revărsă peste toată ființa, îmi face semn să mă așez. Peste bătrânul stareț au trecut anii. De când îl știu, are părul și barba ninse, dar parcă acum i s-a albit și trupul, din care pare că o lumină neștiută iradiază discret în penumbra chiliei. E ceasul de taină al rugăciunii și confesiunii, ceasul în care orice om îți e parcă mai aproape și orice cuvânt rămâne suspendat între lumi, apropiind cerul de pământ. Afară, zăpada groasă vătuiește pașii și soarbe zgomotele mănăstirii. Părintele își deapănă firul vieții biciuite de întâmplări năprasnice, de clipe de cumpănă, care s-au vădit mai apoi încercări grijite sau rânduite de Sus. Iubirea Domnului e, uneori, greu de pătruns pentru noi, cei din lume.

O copilărie răstignită

Părintele Teofil s-a născut în anul 1925, în ziua de 11 septembrie, în satul Vlădești din Argeș. Fire sensibilă, s-a apropiat mai mult de mama sa, pe care a iubit-o enorm. Nu vor sta prea mult împreună. La doar 42 de ani, după ce dăduse naștere la patru copii, ea va pleca la cer. Această dispariție avea să îi încerce lui Titu (numele de botez al părintelui) sufletul și credința. În lipsa mamei, cei patru copii s-au împrăștiat, căutând fiecare un rost prin lume. Tatăl, chinuit de patima beției, nu a fost în stare să le ofere nimic.

Așa a intrat părintele Teofil în adolescență. La vârsta la care alții ridică palate ale visului și îndrăznesc să spere că vor cuceri luna de pe cer, el lucra deja ca slugă. Avea să povestească despre "stăpânul" său că a fost "un om rău și fără de Dumnezeu". Atât. Dar suferința nu a fost fără de rost. Adesea, Dumnezeu întoarce răul în bine și se folosește de necazurile vieții ca să-i întărească pe cei credincioși. Părintele Teofil a fost unul dintre ei.

La un moment dat, un bătrân înțelept i-a dat un sfat care avea să-i schimbe viața. Era la o răspântie de drumuri și nu știa încotro să o apuce. Moș Ionică i-a vorbit de Sfântul Nicolae și i-a dăruit și o cărticică, în care erau viața și acatistul marelui ierarh. L-a povățuit să se scoale în miezul nopții, "atunci când cântă cocoșii", să citească în liniște rugăciunile și la sfârșit să adauge: "Sfinte Ierarhe Nicolae, roagă-te la Dumnezeu, să mă aducă pe calea cea mai bună!". Titu a făcut întocmai. Sufletul său curat, primenit de necazurile pe care le răbda fără să se revolte, i-a deschis cerurile. Adesea, la astfel de oameni, o simplă pravilă de rugăciune e de ajuns să le lumineze calea. Un credincios obișnuit are nevoie de ani buni lângă un mare duhovnic, pentru a se dumiri. Pentru Titu a fost nevoie doar de o cărticică de rugăciuni și de un moșneag înțelept.

Sfatul decisiv avea să vină de la un unchi al său, care i-a aruncat într-o zi o vorbă: "Auzi Titule, de ce nu te faci tu călugăr ca să te rogi liniștit?". "Da' ce sunt ăia călugări?". "Niște oameni care trăiesc în mănăstiri!". "Și ce fac acolo?". "Stau în biserică și se roagă mereu". Deși nu auzise până atunci de mănăstiri și monahi, în sufletul băiatului, unde dorul pentru cer pâlpâia ca o candelă, s-a născut dorința aprigă de a-și dărui, și el, viața lui Dumnezeu. Pentru noi, oamenii obișnuiți, astfel de iluminări subite sunt greu de înțeles. La noi, Dumnezeu pătrunde anevoie prin perdeaua patimilor și licărește în inimă abia simțit. Dar la cei care s-au dezlipit, într-un fel sau altul, de lume, harul năvălește nezăgăzuit de nimic. În astfel de clipe omul se poate schimba din temelii, deprinzându-se îndată cu zborul lăuntric. Ani mai târziu părintele Teofil Badoi avea să spună că, din momentul în care a auzit de viața călugărească, în inimă i s-a aprins o dragoste greu de înțeles. "Simțeam că arde ceva în mine. Ca atunci când pe un foc plăpând arunci un braț de lemne uscate. Din clipa aceea nu am mai avut liniște. Doream să plec să văd cum e călugăria". Și a plecat...

Sfaturi scrise pe inimă

Aproape de comuna Domnești din Argeș, aninat pe o culme de deal, umbrit de păduri bătrâne de fag, Schitul Slănic e o mărturie istorică a credinței românilor. Ctitorul său a fost chiar Vlad Țepeș. Veacurile au risipit însă biserica și chiliile, din care în secolul al XVIII-lea nu mai rămăseseră decât urme de ziduri și o cruce de piatră. Abia în 1922, sătenii din apropiere au hotărât să refacă biserica, pentru care au cărat piatră cu spatele pe panta abruptă a dealului, așezând-o drept temelie, împreună cu sudoarea frunții și dragostea lor pentru cer. Domnul le-a întors darul și le-a trimis un povățuitor încercat în rugăciune și post - părintele Vitimion Nețoiu. Acesta a întemeiat o mică obște de călugări și a introdus rânduieli aspre, la fel ca în Sfântul Munte. Se ruga neîncetat, cât e ziua de lungă, iar Sfânta Liturghie o săvârșea în fiecare noapte. În afară de asta, el nu a mai îngăduit nimănui să mănânce carne, pentru că, spun părinții, fără post, sufletul călugărului e ca o pasăre care încearcă să zboare cu o singură aripă.

În această atmosferă și-a început Titu Bădoi viața monahală. L-a îndrăgit pe starețul Vitimion încă din prima clipă - "Era un rugător fierbinte, iar învățăturile sale erau puternice, pentru că veneau de la Duhul Sfânt. Eu încerc și acum să merg pe urmele lui, dar ar trebui să fug foarte repede ca să îl ajung". Părintele își amintește de povățuitorul său cu duioșie. De când acesta a plecat la Domnul a rămas singur. Îl întreb dacă l-a iubit și-mi răspunde scurt și sincer - "Da. Foarte mult. Ca un copil pe părintele lui". Orfanul de mamă, chinuit de feluriți stăpâni fără inimă, își găsise la smeritul schit de la Slănic nu numai un povățuitor, ci și un tată. Poate că de aceea sfaturile avvei i-au rămas, așa cum spune astăzi, "scrise pe inimă". Bătrânul Vitimion l-a învățat că în zilele noastre duhovnici încercați sunt puțini, și de aceea călugărul se cuvine să se aplece asupra sfintelor cărți. Cuvintele lor străbat secolele ca un râu de foc al harului și îi pot aprinde de dorul ceresc chiar și pe cei mai neputincioși monahi.

Așa a început tânărul Titu să citească din scrierile pustnicilor deșertului egiptean. Aforismele lor, deși așternute pe papirusuri în urmă cu mai bine de 1700 de ani, sunt proaspete și vii. În fond, sufletul omului este același. La călugărie a primit numele de Teofil, care se tâlcuiește "iubitor de Dumnezeu" și, după ce a fost hirotonit diacon, a început să le vorbească creștinilor ce urcau dealul Zlatinei. "Aveam mare dragoste. Eram în stare să aduc tot tineretul și să-l bag în mănăstire".

Părintele a iubit mult anii aceia. Îmi vorbește despre ei pierdut în amintiri. Chilia strâmtă e cuprinsă deja de întuneric și din sobă se strecoară limbi roșietice, mușcând din bezna catifelată. Afară, obștea pare că a adormit în așteptarea rugăciunii de la miezul nopții. Povestea vieții părintelui se apropie de negura din vremea dictaturii. Atunci, fervoarea predicilor tânărului Teofil a atras nu numai tinere inimi spre Hristos, ci și iscoadele Securității. Peste țara noastră se lăsa înghețul.

Răscoala din Corbi

"Tovarășii" au venit noaptea. Așa cum vin toți tâlharii. Îi conducea Bărbulescu, inspectorul cultelor pe Argeș. "Era cel mai rău om pe care l-am cunoscut în țara asta. Venise și mai înainte și m-a prevenit: "Am venit până la tine ca să te cunosc. Să te cunosc și să îți spun să pleci". Și așa a fost. Ca el".

Securiștii nu l-au arestat pe părintele Teofil, dar l-au dat afară din mănăstire și l-au silit să semneze o declarație stranie. Prin ea, el le "cerea" autorităților că, dacă va mai fi găsit la schitul Slănic, să fie împușcat! Politrucii nu i-au făcut nimic părintelui stareț Vitimion Nețoiu. Era prea bătrân.

A rămas singur, să grijească schitul gol, pustiit de viețuitori. Ucenicul său a mers la Corbii de piatră, un sat întemeiat de câțiva ciobani sosiți din Ardeal, în vremea prigoanei catolice. Acolo i s-a stabilit domiciliu forțat și tot acolo avea să fie anchetat în repetate rânduri.

Comuniștilor nu le ajungea faptul că îl izgoniseră din schit. Doreau cu orice preț să îl compromită, forțându-l să-și lepede voturile monahale și să se căsătorească. Nu se mulțumeau cu amenințări, ci recurgeau deseori la bătăi sălbatice: "Când plecam de acolo, beat să fi fost, și tot aș fi mers mai bine. Ajunsesem piele și os. Atunci am înțeles că lupta cu comuniștii e mai grea decât cea cu diavolii. Dracii fugeau de rugăciune, pe când comuniștii nu".

Prigoanei din afară i se adăuga lupta lăuntrică. Părintele fusese cu desăvârșire cufundat în calea sa monahala. O iubise cu nesaț, robit de frumusețea și liniștea slujbelor de noapte, de prezența luminoasă a părintelui Vitimion, de dragostea caldă a celorlalți frați. Acum, izgonit înapoi în lume, lipsit de dogoarea duhovnicească în care se formase, trăia ca într-o închisoare. Se ruga fierbinte pentru ca Domnul să îi mijlocească întoarcerea, dar dorința nu i se împlinea. Cerul părea surd la rugăciunile sale necontenite. Nopți nenumărate au trecut în priveghere și suferință. Ore întregi în care plângea, cerând îndurare pentru păcatele sale. Cei care l-au cunoscut în acea perioadă povestesc că durerea sa interioară era atât de intensă, încât leșina de multe ori în timpul rugăciunii. Îl găseau prăbușit în fața icoanelor, într-o baltă de lacrimi, topit de rugăciune și plâns. Singura mângâiere erau întâlnirile sale tăinuite cu părintele Vitimion Nețoiu. Când nu mai putea răbda dorul după mănăstire, lua calea Slănicului.

Mergea noaptea prin păduri, ca un fur, sub amenințarea temniței și a morții. Starețul îl primea cu bucurie, îl spovedea și îl împărtășea, slobozindu-l apoi întărit.

La un moment dat, răbdarea securiștilor a ajuns la sfârșit. Sătenii din Corbi făcuseră zid în jurul părintelui iubindu-l nespus, pentru credința și bunătatea lui. Comuniștii l-au arestat, amenințându-l că dacă nu se leapădă de călugărie va putrezi pe veci între zidurile celulei. "Părea că nu mai am scăpare... Răcneau mereu la mine: "Banditule, de ce nu te însori?". Atunci i-am spus și eu ofițerului: "Dacă dumneata ai fi amenințat cu moartea, ai fi dispus să-ți calci jurământul depus ca militar?". Mi-a răspuns că nu. Atunci i-am spus că jurământul meu ca și călugăr e mai important decât cel depus de el ca militar și că nu mi-l voi încălca nici mort! Mai repede mă gândeam la moarte. Și la pușcărie. Pentru mine era totuna. Temnițele comuniste erau tot un fel de mormânt".

Soarta părintelui părea pecetluită. Dar Dumnezeu avea cu el alt plan... Vestea arestării sale a făcut înconjurul satului și aprigii ciobani din Corbi s-au răsculat, repede și fără veste. Au luat cu asalt Miliția, iar anchetatorii s-au speriat. Au chemat armata de la Pitești, dar pe părintele Teofil au fost nevoiți să îl lase să plece. Revoluția de la Corbi a fost semnul dumnezeiesc al rugăciunilor ascultate. O revoltă nebunească și neașteptată, unică în felul ei. Un sat care apăra un călugăr în plin comunism! La scurtă vreme după răscoală din Corbi, părintele Teofil avea să se aciueze din nou într-o mănăstire. Dar nu ca monah, ci ca portar, la obștea de maici de la ctitoria vâlceana a lui Preda Brâncoveanu și a domnitorului Matei Basarab, Mănăstirea "Dintr-un lemn". Deși era cleric, a viețuit smerit, ca un simplu muncitor care le ajuta pe maici prin gospodărie. Chiar dacă nu putea să slujească, pentru că era încă un prigonit, se bucura în adâncul sufletului că putea trăi din nou într-o obște monahală și chiar să stea în biserică, în timpul slujbelor. Din această ascultare smerită avea să primească vestea redeschiderii manăstirilor din România. A auzit-o chiar de la Patriarhul Iustinian, venit în vizită la mănăstire. De bucurie, părintele a cules un braț de flori și i le-a dăruit. "Erau cele mai frumoase din mănăstire, iar eu nu mai puteam de bucurie!".

Reîntoarcerea

După șapte ani de pribegie, Teofil Bădoi, monahul care înflăcărase sufletele ciobanilor din Corbi cu rugăciunile sale, s-a întors acasă. Părintele Vitimion l-a întâmpinat cu brațele deschise, la fel ca atunci când intrase pentru prima dată pe porțile schitului, la nici 19 ani.

Acum avea 43, dar trecuse prin încercări ca pentru 100 de ani. Îmi vorbește despre ele cu un fel de evlavie biblică. "Să fi învățat eu la cele mai înalte școli din lumea aceasta și nu mi-ar fi fost de folos pe cât mi-a fost școala suferinței!". Anii în care rugăciunile sale stăruitoare păreau fără răspuns erau deja în urmă. Poate că Domnul îi încercase inima, îngăduind celor fără de lege să îl asuprească, dar din această încleștare teribilă ieșise un alt om, un adevărat bărbat al lui Hristos. El va fi în stare de acum încolo să poarte în suflet nu numai liniștea senină a vieții monahale, ci și viforul năprasnic al ispitelor. Încet, prin răbdare, se clădise o inimă de părinte.

Durerea acelor ani a fost ștearsă într-o clipă de fericirea revenirii în obște. "Domnul mă certase, dar nu mă dăduse morții. Nu știam eu, în anii de pribegie, că atâta suferință îmi va aduce atât de multă bucurie. Dar nu o bucurie obișnuită, ci una fără margini, care vine de la Dumnezeu și pe care mintea nu o poate cuprinde". Să te trezești noaptea, să te cufunzi în rugă, să robotești apoi întreaga zi și apoi să o iei de la capăt. Pentru ritmul acesta, care pare amenințător de monoton, părintele Teofil a plâns cu lacrimi timp de șapte ani! E aici un dor ascuns, o patimă mistuitoare pentru Cel Nevăzut. Pentru că nu de reîntoarcerea la schit se bucura dânsul, ci de reîntâlnirea cu Domnul, prin rugăciunea tihnită și pravila cuminte. Anii care au urmat au fost tot atâtea trepte spre adâncul dumnezeirii.

Iertarea păcătosului

Încet, ca un oștean zdrobit de lupte, dar cu sufletul îmbărbătat de frumusețea biruinței, bătrânul stareț Vitimion slăbea pe zi ce trece. Deși duhul îi era acum mai treaz ca oricând, lutul i se fărâmă încet, ca al oricărui muritor. În anul 1978, i-a trecut stăreția ucenicului său iubit. Părintele Teofil a primit slujirea cu bucurie. Acum putea să își urmeze visul care îl aruncase în brațele Securității - să umple mănăstirea de tineri.

A început pe nesimțite. Vorba sa jucăușă, firea senină și răbdarea nemărginită din anii de încleștări îi atrăgeau pe credincioși ca un magnet. Printre ei, unii doreau să ia calea mănăstirii. Părintele nu punea condiții. Îi îmbrățișa cu inima și le așternea la picioare viața și rugăciunile sale. În scurt timp, obștea a început să sporească. Dar nu numai cea de la Slănic, pentru că părintele a povățuit și sute de fete tinere spre monahism. Înainte să își aleagă o obște, el le lua cu mașina și le purta într-un pelerinaj prin tot Argeșul. Vedeau pe rând lavre mari și mici, schituri aruncate în munți, obști numeroase sau viețuitoare singuratice. La sfârșit, ucenica alegea singură locul în care dorea să rămână. Delicatețea inimii părintelui îi cerea să nu intervină. Dar câștiga inima tinerei, tocmai prin această nespusă libertate pe care o risipea cu mărinimia unei iubiri statornice și dezinteresate. Așa se face că astăzi părintele are sute de călugări și călugărițe care, deși presărați prin toată episcopia Argeșului, se socot fiii săi duhovnicești.

Dar în tot acest timp, în care obștea de la Slănic sporea și se întărea în Hristos, securitatea îi stătea pe urme părintelui. Pentru că oamenii și călugării nu mai aveau loc să se roage în biserică, părintele Teofil s-a hotărât să ridice un locaș mai încăpător. Cum de aprobare oficială nici nu putea fi vorba, părintele s-a decis să o construiască pe ascuns. În acele vremuri, un astfel de gest te putea trimite direct în închisoare. Încercat deja în luptele cu politrucii, părintele a început, totuși, lucrările. Invidios, un preot mirean dintr-un sat vecin l-a turnat și, imediat, au venit inspectorii de la culte.

"M-au luat la rost. "Ce faci tu aici? Biserică fără aprobarea partidului?". Le-am răspuns că nu e o biserică, ci un adăpost în care să ne mai strângem iarna. "Adăpost?! O să vezi tu adăpost! După ce termini ți-o vom dărâma!"" Bătrânul zâmbește ghiduș și apoi închide abrupt episodul cu Securitatea: "După ce am terminat de construit, au venit, au văzut și-au plecat, dar Teofil și biserica au rămas... Până astăzi". Ani mai târziu, preotul trădător avea să vină și să i se spovedească, spunându-i cum l-a denunțat. Dar în sufletul părintelui nu era loc decât pentru iertare. Îmi povestește liniștit cum l-a luat în brațe și i-a sărutat apoi mâna, ca oricărui preot. "Frate, eu îți mulțumesc din inimă pentru ce ai făcut. Că, dacă nu mă denunțai tu, eu mă perpeleam de frica Securității, până terminam de construit biserica. Așa, au venit, i-am înfruntat și apoi m-am liniștit, văzându-mi mai departe de treabă!".Cei doi s-au despărțit apoi cu pace. Atitudinea părintelui Teofil Bădoi i-a vindecat pe amândoi. O atitudine în măsură să stingă și lupta surdă dinlăuntru neamului nostru. Iertarea deplină, iertarea însoțită de uitare, poate vindeca atât rana victimei cât și pe cea a călăului. Într-o astfel de îmbrățișare mută, ei se pot regăsi apoi pe celălalt mal al existenței, luminați de harul lui Dumnezeu. Este, de fapt, singura ieșire din iadul comunist, un iad care ne mai bântuie și acum.

Spre tărâmul luminii

La 12 ani după ce părintele Teofil Badoi preluase conducerea mănăstirii, a plecat la Domnul bătrânul stareț Vitimion Nețoiu. S-a stins așa cum a trăit. Încătușat în rugăciune, veșnic treaz. Nu a murit ca un om obișnuit. Știa dinainte, prin vestire dumnezeiască, ziua și clipa marii treceri. Se pregătise pentru ea întreaga viață. Pentru un călugăr desăvârșit, ea este ca o nuntă, asemenea unei mari sărbători, când te reîntâlnești cu toți cei dragi. Părintele Teofil l-a ținut în brațe, până în ultimele clipe.

Se întâmpla în 1990, de Bunavestire. Pământul era reavăn încă și, pe alocuri, umbrit de zăpadă. În chilia sa, bătrânul Vitimion suferea răbdător de mai bine de zece zile. Știa taina despărțirii sufletului de trup, care nu se face fără zdroabă și durere. Când s-a apropiat clipa, a cerut să i se citească o rugăciune specială, Canonul pentru ieșirea sufletului. Când preotul l-a terminat, s-a întins pe pat liniștit, a întins mâinile către cer, șoptind: "Maica Domnului, primește-mă!", și a murit. Sfârșit de om sfânt. Părintele Teofil a asistat cutremurat la întreaga scenă. Îmi spune că așa ar vrea să treacă și el la Domnul. Conștient până în ultima clipă, scăldat în rugăciunile preotului, îmbărbătat de prezența sfinților.

În chilia micuță, întunericul e acum deplin. De abia ne mai vedem fețele. Pe părintele îl simt însă foarte aproape, ca și cum s-ar fi ridicat neștiut de pe scaun și s-ar fi așezat, tiptil, înlăuntrul meu. E cald. Cald și luminos. Așa cum cred eu că este Domnul, cu fiecare dintre noi. Am închis aparatul de înregistrat așteptând în tăcere. În bezna molcomă, făptura lui iradiază o afecțiune fără margini.

Avea să fie ultima noastră întâlnire. În ultimii ani ai vieții sale, nu am mai avut răgazul să urc la mănăstire. De la Slănic îmi veneau, din când în când, vești printr-un prieten. Părintele era bine, sănătos, deși anii se așezau peste el liniștiți, la fel ca zăpezile în miezul iernii. Aveam un sentiment ciudat, pe care l-am încercat la mai toți marii noștri duhovnici. Anume, că bătrânețea nu îi ajunge ca pe toți muritorii. Că undeva, într-un tainic colț al ființei lor, stă ascunsă o fărâmă de veșnicie. Și, treptat, ea le va mistui întreaga făptură, nemurindu-i. Fără argumente, în pofida firii, speram că moartea nu se va atinge de ei și vor rămâne cu noi de-a pururi, așa, cu pletele lor dalbe, dar voinici și proaspeți, revărsând mereu acea bucurie voioasă care i-a făcut atât de iubiți.

În preajma lor simțeam că tinerețea este, în primul rând, o stare a inimii. Și, ca orice stare a inimii, nu ține seama de lut, ci de Duh.

Dar nu s-a întâmplat așa. Părintele Teofil Badoi s-a stins așa cum se sting toți oamenii. A trecut dincolo discret, la fel cum a și trăit. S-a întâmplat pe 17 iulie 2010, iar părinții l-au înmormântat chiar de praznicul Sfântului Prooroc Ilie. L-au învelit în psalmi și cântări, făurindu-i un cocon de rugă, pentru călătoria spre tărâmul luminii, sufletul părintelui n-a plecat cu totul de pe pământ. Poate că nu a vrut să plece de tot din mănăstire. Cu inima sa de copil, părintele Teofil o fi reușit să-l înduplece pe Domnul să-l lase aninat între lumi, deșertându-și harul peste noi. Dacă mergeți la Slănic în serile sticloase de iarnă, când zăpada vătuiește toți pașii și părinții sunt adunați la rugăciune, ascultați liniștea. Undeva, ca un murmur, ca o adiere de vânt, veți simți rugăciunea plină de o lumină voioasă a părintelui Teofil. Lăsați-vă purtați de ea și veți vedea cum trezește nădejdea. E primul pas spre împărățiile luminii.

Cristian Curte (Revista Formula AS, numărul 998, anul 2011 / FericițiCeiPrigoniți)