ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Introducere în problemă

Pr. Dr. Remus Mircea Birtz, preot greco-catolic și om de știință plurivalent, cu studii în medicină, arheologie creștină și teologie și cu două doctorate, în Teologie, la Universitatea Pontificală din Roma, și în Istorie, la Cluj-Napoca, unde este și cercetător la Institutul de Istorie „George Barițiu” al Academiei Române, a alcătuit o recenzie în 40 de pagini a lucrării ziaristice semnată de Oliver Jens Schmitt și publicată de Editura Humanitas sub titlul pompos „Biserica de Stat sau Biserica în Stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române 1918-2023”.

Trebuie să admitem, cu o umbră de regret, că analiza sa vine într-un contrast frapant cu răspunsul șters al purtătorului de cuvânt al Patriarhiei Române, Vasile Bănescu, care pretinde adeseori în fals, fără a se delimita de burtierele TV, că ar fi purtător de cuvânt al BOR. Bănescu a reușit să strecure pe Facebook, precum un influențăr progresist, o replică palidă de circa o pagină, cu rânduri aeristite, și aceasta numai după somația Pr. Prof. Univ. Dr. Mihail-Simion Săsăujan, apărută, ușor cenzurată, și în Ziarul Lumina.

Esența diatribei întemeiate a Părintelui Profesor Mihail-Simion Săsăujan a fost publicată cu subiect și predicat, respectiv cu referire directă la Gabriel Liiceanu, patronul Editurii Humanitas, și de Agenția de Presă Basilică a Patriarhiei Române. De asemenea, un istoric de la același Institut al Academiei Române din Cluj-Napoca a considerat lansarea bătrânul jockey Liiceanu și a performerului său de un „grobianism abject”.

Emoționat probabil de greutatea răspunderii pe care o poartă pe umerii lui cu ecouri înfundate de tinichele, purtătorul de petiție al Troicii Papahagi-Baconschi-Pleșu a uitat să menționeze în critica sa firavă că lucrarea de control a lui Schmitt a apărut la fabrica lui Liiceanu, editorul și tovarășul de sectă al calendaro-schimbiștilor, care a mai și înjurat Biserica în șarje de pe eșafodul Librăriei Humanitas, măgărie sancționată punctual de Pr. Prof. Univ. Dr. Mihail-Simion Săsăujan. Numele de rezonanță europeană și poate chiar planetară Liiceanu și Humanitas lipsesc cu desăvârșire din extemporalul lui Bănescu.

„Scrisoarea semnată de personalități reale ale societății civile creștin ortodoxe din România, oameni din interiorul, nu din exteriorul Bisericii, care constant au apărat-o și sprijinit-o public, a fost transmisă și desigur primită.”, anunța aferat autorul monoloagelor vaccinului de la Trinitas TV cu privire la animația produsă de troika amintită în privința modificării datei Învierii.

Aceleași „personalități reale ale societății civile creștin ortodoxe din România,” nu s-au sfiit însă să-l calce în picioare pe Parintele Profesor Viorel Ioniță, altfel un ecumenist - deci nu un „etnofiletist” sau „ortodoxist”, „naționalist”, „legionar” și „putinist”, bănuim -, atunci când acestea le-a desființat demersul ideologic în chiar Ziarul Lumina al Patriarhiei Române. Baconschi a inventat chiar și o conspirație a putiniștilor care s-au infiltrat în ziarul Patriarhiei și au strecurat o fotografie cu Patriarhii Daniel și Kirill în cuprinsul articolului. În ciuda denunțului lui către organele statului pe Facebook, fotografia în cauză, cu semnificațiile ei, este în continuare la locul ei.

Nici de data asta, cu privire la broșura anti-BOR de la Humanitas, dovedindu-și fidelitatea față de stăpân, Baconschi nu s-a putut stăpâni să insulte un alt Preot Profesor, respectiv chiar pe Părintele Dr. Mihail-Simion Săsăujan, pe care l-a calificat drept „prostovan” pentru critica sa la adresa cuplului Schmitt - Liiceanu.

Concret, critica Părintelui apare pe data de 15 mai 2023 pe pagina de Facebook a Bisericii Albe din București și este reprodusă cu promptitudine de ActiveNews în aceeași zi și de Lumina pe 16 mai. În seara lui 16 mai, Baconschi deja sare în apărarea personajului bicefal (sau a personajelor unicefale) deși NU CITISE CARTEA:

„Am de gând să citesc și eu cartea lui Oliver Jens Schmitt despre BOR în ultimul secol. Ca oricare altă cercetare istorică, nici aceasta nu trebuie condamnată din start sau validată integral, doar pentru ”așa ne convine”.

Autorul e un liberal, deci are o filosofie antropocentrică, secularistă și oarecum anticlericală, dar a făcut cercetări de arhivă și a pus la îndemâna publicului educat documente incontestabile. E liber să facă asta, într-o țară liberă...

Important e să citim critic volumul și să-l folosim - cu mijloace intelectuale și academice autohtone - pentru a deschide o dezbatere onestă despre pactizările unei bune părți a ierarhiei și clerului BOR cu ultimele patru dictaturi, survenite - ca ”soluții” ale unei aparent perpetue crize identitare - după 1918.

BOR de azi și de mâine va câștiga dintr-o asemenea asumare a trecutului recent, cu bunele și relele sale omenești....” 369 de persoane, între care presupunem că și doamna Vulpe, „îi dau Like”.

Pe 17 dimineața - la ora la care apăruse o singură critică a cărții și lansării „grobiene”, cea a Părintelui Dr. Mihail-Simion Săsăujan - Baconschi susține că „a parcurs” în cursul acelei dimineții cele 460 de pagini ale produsului Humanitas și dă rapid cu criticii ei de pereții Facebook-ului:

„Am parcurs azi dimineață cartea lui Oliver Jens Schmitt despre istoria BOR în ultimul secol. E scrisă civilizat, fără presupoziții și propensiuni pamfletare. Mai mult - dacă n-ar fi tot soiul de prostovani pripiți spre verdicte necugetate - toată societatea noastră chinuit democratică ar avea de câștigat din citirea ei. 

Tribulațiile politice ale BOR de la Marea Unire până azi nu decurg din natura însăși a Ortodoxiei: ele exprimau diferențele de experiență istorică și socio-culturală a românilor din provinciile alipite și soluțiile - adesea forțate - pe care le-a dictat imperativul de a unifica spiritual un stat multietnic, pândit de vecini revizioniști și subminat de practici anacronice.  

Când vom ajunge să cunoaștem necenzurat istoria mare și pe cea a principalilor ei actori (sinodali, teologi, intelectuali publici, politicieni), vom vedea cine a fost bun și drept și cine a fost slab și ticăloșit, din oportunism sau poftă de putere și bani. 

Trebuie doar să dobândim libertatea retrospectivei critice, pentru a nu mai scuza figurile negative și a neglija figurile exemplare. Miza efectivă e consacrarea unui model comportamental pentru viitor, nu condamnarea BOR ca atare.”

Aceasta este „cronica” finului eseist apărător al Bisericii din interior despre cartea lui Schmitt. La fel ca Bănescu - care n-a avut mai mare inspirație de-o pagină pentru apărarea Bisericii dar brusc are timp și spațiu pe bloguri ale coloanei a cincea unde este lăudat constant Oliver Jens Schmitt ca să-și croșeteze de-abia acum file de trecut după 12 ani de negură, pentru propria imagine - mai mult n-a putut...

Iată că, în afara lui Baconschi, care „a vorbit” insultând un Preot Prof. Univ. Dr., „personalitățile reale ale societății civile creștin ortodoxe din România, oameni din interiorul, nu din exteriorul Bisericii, care constant au apărat-o și sprijinit-o public” acum, ca și alte multe dăți (cel mai recent caz, atacul infam asupra memoriei martirului Mircea Vulcănescu) AU TĂCUT. Între apărarea Bisericii și a patronului Humanitas care le tipărește elucubrațiile savante de pe Facebook și TikTok au ales, evident, omul de afaceri. E normal. Tipul deja știe „ce gândește Dumnezeu” și are și un „Isus al lui”. Iar noaptea adoarme cu „adevărul ca poveste” din parabolicele lui Pleșu.

Nu acesta este cazul unui intelectual catolic care - la fel ca unul evanghelic - a reușit să apere Biserica Ortodoxă în fața atacului deșănțat al cuplului Schmitt-Liiceanu cu mult mai bine și cu o onestitate neregăsită în tabară „oameniilor din interiorul, nu din exteriorul Bisericii”... paralele.

„Între așteptare și nedumerire, așa am intitulat recenzia la volumul Domnului Academician Oliver Jens Schmitt dedicat Bisericii Ortodoxe Române. Așteptând o carte de istorie, am găsit un pamflet. Scris în grabă, deci comandat și preconizat să apară urgent, în vederea unor măsuri ulterioare împotriva BOR. BOR are destule probleme dar în zilele de azi sunt vizate toate Bisericile Creștine iar ideile de fond pamfletului le vizează și pe acestea. Tăcerea este un act de complicitate pasivă.”, scrie, pe bună dreptate P. Dr. Remus Mircea Birtz, în preambulul studiului său.

„Ipocrizia noilor deontologi, fie ei istorici, filosofi, eseiști, care atacă Biserica Ortodoxă din România este ilustrată plenar și în faptul că beneficiază și profită de zilele libere sau sărbătorile oferite de Stat la cererea BOR. Și probabil plictisindu-se, speculează asupra datei Paștilor.

Deși nu aparține BOR, cel ce semnează aceste rânduri este conștient de atacul generalizat asupra Bisericilor Creștine, mai ales celor de Tradiție Apostolică.”, scrie autorul.

„În ciuda diferențelor doctrinare ce ne separă, atacurile ideologice la adresa BOR ar trebui să se constituie într-un simptom îngrijorător și pentru intelectualii creștini aparținând celorlalte Biserici. Fiind vizate și celelalte culte din România în momentul de față, tăcerea este echivalentă complicității pasive cu aceste atacuri. De care ne disociem categoric.”, conchide acesta în studiul pe care îl prezentăm integral în continuare, pentru profunzimea lui, nu înainte de a observa, cu excepția vocii grave a Părintelui Mihail-Simion Săsăujan, tăcerea de la București.

Nu credem că ignorarea subiectului, a cărții, autorului, editorului și editurii, este o soluție. Apariția acestui nou atac la adresa Bisericii Naționale, după cel al aceluiași autor, publicat la aceeași editură, chiar de Centenar - când putem spune că numai Biserica și Academia au făcut cu adevărat ceva notabil - denotă nu numai un linșaj mediatic evident ci o programă.

O programă pe termen lung de distrugere a Bisericii, din exterior și interior, o strategie infamă a sectei Humanitas și ciracilor ei, între care se numără Papahagi, Banconschi, Paleologu și, cu voia Dvs, ultimul pe listă, Bănescu. Ignorând elucubrațiile programatice ale lui Jens Schmitt mâine-poimâine le vom vedea reproduse în manualele de Istorie tipărite la aceeași editură... Humanitas.

Cine este autorul recenziei:

Pr. DDr. Remus Mircea Birtz, OBSS, Cercetător Științific la Institutul „G. Baritz” Cluj-Napoca

Date biografice: Liceul Emil Racoviță (1986), studii de medicină la UMF „Iuliu Hațieganu” din Cluj-Napoca (1986-1990, 1999-2001), studii de teologie din 1990 la  Universitatea Pontificală Sf. Toma d’Aquino (Angelicum), Roma (BA în 1993, Licentiat în 1995, Doctor în 1998), Diplomat al Sacrei Congregații pentru Canonizări (studii post-universitare) de la Sf. Scaun, în 1997, BA în Arheologie Creștină al Institutului Pontifical de Arheologie Creștină, Roma (grad academic post-doctoral) în 1999. Preot al Bisericii Catolice din 2008. Colaborator extern al Congregației pentru canonizări între 1996-1999, colaborator extern al Institutului de Studii Clasice pe lângă UBB între 1999-2007, din 2003 bibliotecar I A la Biblioteca Academiei-Filiala Cluj (din 2006 cu jumătate de normă) din 2006 Cercetător științific III la Institutul „George Bariț” din Cluj-Napoca. Doctorat în Istorie, susținut la Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, în 2019, cu o teză privind activitatea Ordinariatului greco-catolic diecezan clandestin de Cluj-Gherla între anii 1981-1989.

Iată recenzia sa pentru a cărei permisiune de republicare îi mulțumim și pe această cale:

Între așteptări și nedumeriri     

Recenzie

Oliver Jens Schmitt – Biserica de Stat sau Biserica în Stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române 1918-2023, București, Ed. Humanitas, 457 p.

 N.B. Opiniile exprimate în această recenzie reflectă strict poziția personală a autorului!

         A apărut recent o lucrare a Profesorului helveto-austriac Oliver Jens Schmitt, profesor la Universitatea din Viena, membru al Academiei de Științe a Austriei, dedicată Bisericii Ortodoxe Române. Prin titlu cartea stârnește un legitim interes, un autor străin putând observa din exterior anumite detalii sau nuanțe ale unui proces istoric ce pot scăpa istoricilor autohtoni. În urma achiziției volumului ( care a beneficiat de lansări fie la Cluj-Napoca, fie la București) așteptările intelectuale s-au transformat în nedumeriri. Pentru simplificare vom folosi sigla OJS pentru a-l desemna pe autor și BOR pentru a ne refri la Biserica Ortodoxă Română

        Volumul este structurat astfel: o Prefață a autorului (p.9-30), Capitolul I (Patru tradiții instituționale ale ortodoxiei românești: Regat, Transilvania, Bucovina și Basarabia , p.31-46), ce sumarizează starea Bisericii Ortodoxe din cele patru regiuni românești înainte de 1918, Capitolul II ( Provocările Marii Uniri, p.57-132 ) dedicat Momentului 1918 și unificării structurilor canonice ortodoxe, dar și  (re)poziționării și activității BOR în România Mare, un număr de pagini fiind dedicate Patriarhului Elie Miron Cristea, apariției mișcării paleo-calendariste, protagoniștilor unei „ Biserici Vii”, activităților lui A.C.Cuza sau C.Z. Codreanu, un subcapitol fiind dedicat „gânditorilor ortodoxiști” iar altul mobilizării laicilor, între „credința în miracole și radicalizarea politică”. Capitolul III ( Sub trei dictaturi: Biserica Ortodoxă Română și regimurile dictatoriale de dreapta, 1938-1945, p. 133-187) parcurge activitatea Patriarhului Miron Cristea în calitate de prim-ministru, alocă pagini „realizării modelului de stat ortodoxist” în cadrul Statului Național-Legionar, câteva pagini dedicate Bisericilor românești în Ardealul de Nord după 1940, activității BOR în vremea dictaturii lui I. Antonescu, persecuției Bisericilor Evanghelice și relației dintre BOR și Șoah. Capitolul IV (Biserica Ortodoxă Română și dictatura comunistă, 1944-1989, p.188-325) analizează preluarea puerii de către comuniști, situația BOR la începutul Războiului Rece, desființarea Bisericii Greco-Catolice, relația cu Biserica Ortodoxă Rusă, activitatea unor actanți eclesiastici, situația activiștilor de partid și a funcționarilor care s-au ocupat de controlul activităților religioase, problemele clerului inferior, activitatea Grupului isihast „Rugul Aprins”, problema apostolatului social, problema „luptei pentru pace”, situația clerului în epoca lui Nicolae Ceaușescu, problema impunerii „ateismului științific”. Capitolul V (Biserica Ortodoxă Română după 1989, p.326- 398) analizează unele momente și unele aspecte ale BOR începând cu Revoluția din 1989 până în 2023 (!). Concluziile (O încercare de interpretare, p.399-408) sunt urmate de un capitol metodologic (Despre acestă carte, p. 409-421) care în mod logic ar fi trebuit să fie consecutiv Prefeței, de un pomelnic cu mulțumiri (p.423), de o Bibliografie structurată alfabetic (p.425- 448) și de un Indice de nume (p.449-455).

       OJS este considerat un bizantinolog, expert în probleme balcanice, focalizându-se spre spațiul și istoria Albaniei, dar dedicând și o lucrare Mișcării Legionare (Căpitan Codreanu: Aufstieg und Fall des rumänischen Faschistenführers. Vienna: Paul Zsolnay Verlag, 2016 tradusă în românește: Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea „Căpitanului”, Editura Humanitas, București, 2017) o altă lucrare a sa fiind  intitulată România în 100 de ani. Bilanțul unui veac de istorie, Humanitas, București 2018. Dacă la acest palmares adăugăm și osteneala autorului de a învăța limba română obținem profilul unui intelectual care poate investiga în profunzime și realitățile românești.

      După lectura primelor pagini apar câteva semne de întrebare.

Când vorbim de o Biserică trebuie conturate: 1) tezaurul dogmatic și doctrina acesteia, 2) legislația ei internă – dreptul canonic al Bisericii respective, atât cel general cât și cel particular, local, al fiecărei Biserici locale. Fără precizarea acestor două coordonate concluziile sunt viciate de la început. OJS survolează acest aspect, deși ar fi putu beneficia de cercetările unuia din cei mai semnificativi canoniști ortodocși din Imperiul Austro-Ungar, Episcopul Nikodim Milaș (1845-1915) episcop de Zara, sufragan al Mitropoliei Cernăuților, autor de tratate de drept canonic oriental[1], tradus și în limba română din 1915[2]. Episcopul Milaș analizând principiile Dreptului Canonic Oriental (Bizantin) acorda o atenție sporită și aplicării particulare a acestuia în cadrul diferitelor Biserici Locale. După cum esențial ar fi fost parcurgerea volumului lui Ioan de Preda, dedicate Statutului Organic Șagunian[3], volum fundamental pentru înțelegerea evoluției Statutului Șagunian până la I-ul Război Mondial. Din fericire OJS citează volumele lui Paul Brusanowski[4], volume esențiale pentru corecta apreciere a situației Bisericilor Ortodoxe Românești înainte și după 1918.

        De ce era necesară o raportare la tezaurul dogmatic al Bisericii Ortodoxe? OJS explorează în volum în principal naționalismul Bisericii, deci se cuvenea să definească erezia filetistă, momentul și contextul osândirii acesteia (1872)[5]. Din nefericire aproape toate Bisericile Ortodoxe europene și-au dat tributul ereziei filetiste în anumite momente istorice din ultimii 150 de ani.

      Cum definim Istoria unei Biserici? Istoricii eclesiastici, indiferent de confesiunea lor, au principala sarcină de a demonstra transmiterea tezaurului dogmatic, ritual liturgic, juridic / canonic al acelei Biserici în decursul vremurilor. Este firesc să fie așa, întrucât principal misiune a Bisericii este evanghelizarea, fructele acestei evanghelizări fiind întotdeauna derivate, subordinate și secundare catehizării propriilor credincioși. Aceste postulate sunt valabile pentru orice confesiune creștină, fie ea Catolică, Ortdoxă, Protestantă sau Neoprotestantă. OJS  nu acordă atenție acestui aspect, criteriile sale de evaluare a activității Bisericii Ortodoxe ignorând fie tezaurul dogmatic, fie cel canonic al Acesteia.

         Un reproș pe care OJS îl aduce istoricilor români ortodocși contemporani este cel al partizanatului și al cozmetizării realităților eclesiastice, reproș justificat în foarte mare măsură. Dar inconsecvent propriului postulat OJS ignoră tocmai analizele critice făcute de ierarhii, teologii sau istoricii eclesiastici ortodocși români contemporani cu evenimentele criticate de către aceștia, pornind de la premisele dogmatice și canonice ortodoxe. Câteva exemple pe care OJS le ignoră: protestul Mitropolitului Sofronie Miclescu[6], momentul etatizării din vremea lui Cuza[7], momentul Episcopului Gheorghe Gherasim Saffirin (1849-1922)[8]sau materialele privind protestele legate de schimbările abusive ale Mitropoliților Primați din vechiul Regat (Iosif Gheorghian, Ghenadie Petrescu, Athanasie Mironescu). Sunt ignorate lucrările unui teolog , jurist și publicist care din 1906 până spre 1940 a demascat abuzurile canonice sau morale ale unor personalități sau instituții eclesiastice, precum și nepermisa imixtiune în afacerile bisericești ale oamenilor politici (S. Haret, N. Iorga, P. Gârboviceanu, C. Arion) Este vorba de Codin (Constantin) Cernăianu (1184-?)[9], asupra căruia s-a impus o adevărată damnatio memoriae[10]. C. Cernăianu lua apărarea episcopilor intransigenți moral sau dogmatic, aflați în dizgrație: Gheorghe Saffirin, Vartolomei Stănescu, Gurie Grossu, Visarion Puiu. A fost forța motrice a periodicelor „ Vestitorul”, „Biserica Română” (1908-1916) și a colecției documentare „Semnele timpului în Biserica noastră”.   Iată câteva din lucrările sale, unele cu titlul mai mult decât sugestiv:

Cernăianu, C. – Patru ani de luptă. D-l. N. Iorga și Biserica. Spovedania Arhimandritului Scriban, București, Tip. Dimitre C. Ionescu, 1912.

Cernăianu, C.  – Secretele turburărei bisericești. Spovedania Arhimandritului Scriban, București, , Tip. Dimitre C. Ionescu, 1913.

Păunescu, St. C.; Cernăianu, C. - Condamnarea și punerea la index a lucrării „Mica Biblie cu icoane”, București, Tip. Dimitre C. Ionescu, 1913.

Păunescu, St. C.; Cernăianu, C.  –Înfrunarea nesocotiților profesori și teologi de la Seminarul Andreian din Sibiu, București, Tip. Dimitre C. Ionescu, 1914.

Cernăianu, C. -  Biserica din Regat 1908-1918, București, , Tip. Dimitre C. Ionescu, 1920.

Cernăianu, C. -  Conflictul cu Biserica Ortodoxă din Basarabia : studiu istoric, juridic, canonic și social. [Cartea 2-3]: Primejdia bisericească și națională din Basarabia : între statul român și Biserica ortodoxă, s. D., s.a. (1924).

Cernăianu, C.  – Țiganii în Biserică. Partea I-a, București, Tip. Române Unite, 1928. (Broșura nu are nimic de-a face cu romii, ci cu români neaoși care abuzau de Biserică în folos propriu, N. Crainic și Tit Simedrea).

Cernăianu, C.  – Idolul și blestemățiile din Eparhia Olteniei, București, Tip. Capitalei, 1932. (Idolul este N. Iorga).

Cernăianu, C.  – Idolul Neamului, Căpcăun al cinstei, al prestigiului, al demnității naționale, București, 1932.

Cernăianu, C.  – N. Iorga. Idolul Neamului Românesc. Antologie pentru posteritate, București, Tip. Îndreptarea, 1931.

 Cernăianu, C.  –   Aflați adevărul din eparhia R.- Noul Severin, București, 1931.

Cernăianu, C.  –   Cancerul bisericii noastre : studiu istoric și scripturistic, București, Tip. Apollo, 1935.

Cernăianu, C.  –   Cavalerii Apocaliptici și Fii Satanei, București, 1936.

Mitropolitul Gurie al Basarabiei; Cernăianu, C.  –   Denunțarea complotului apocaliptic : [memorii adresate unor instituții de Stat], București, Tip. A-B-C, 1937.

Atenție la anii editărilor. Anii acoperă un interval de timp din 1912 -1937. Tot acest teolog și publicist își editase o carte „Biserica și Românismul” (București, Tip. C.I.Ionescu, 1909, 168 p. ) despre influența socială a ierarhiei ortodoxe în Biserica Românească, utilizând nu doar literatura istorică de resort ci și cea greco-catolică de la Blaj. Cartea a stârnit polemici violente cu Nicolae Iorga , ce au durat 2 ani, fiind recenzată și comentată și de viitorul istoric Zenovie Pâclișanu[11]. Desigur C. Cernăianu, apropiat inițial de cuzism, apoi de P.N.Ț, apoi de Partidul Țărănesc nu a fost scutit de insulte, fiind etichetat agent al catolicismului ( va trece la greco-catolici doar în 1943) sau „scandalagiu”. Dar poate fi menționat pentru cronografierea abuzurilor pe care le observa în Biserică și le demasca, având sprijinul unei părți din cler.

            Practic dezbaterea propusă de OJS asupra condiției Bisericii ortodoxe în Stat și a rosturilor ei sociale era deja dusă în mod public, de către teologi și oameni politici atât în Vechiul Regat cât și în Ardeal din 1908.

            Iuliu Scriban sau Codin Cernăianu nu au fost singurii analiști din interiorul Bisericii Ortodoxe care s-au aplecat critic, dar urmând grila teologiei dogmatice sau a dreptului canonic, asupra problemelor din Biserica lor. După prima conflagrație mondială în Ardeal au apărut fie memoriile Episcopului Roman Ciorogaru al Orăzii-Mari[12], fie volumul Arhimandritului Dr. Eusebiu Roșca dedicat realităților din Mitropolia Ardealului[13], ambele fiind critice față de unele situații, decizii sau figuri eclesiastice, demonstrând o abordare critică a situației din propria Biserică. Volumul lui Ciorogaru ar fi fost extrem de util pentru stabilirea contextului în care s-au emis declarațiile de fidelitate din 1916 și 1917 reproduse de OJS în volumul său (p. 52-54).

          După Primul Război Mondial problemele Bisericii Ortodoxe s-au diversificat și amplificat. OJS acordă câteva pagini Mișcării paleocalendariste (Mișcarea Ortodoxă care nu dorea decât continuarea vechilor tradiții), referindu-se doar la studii secundare dedicate acesteia, ignorând atât lucrările pro sau contra acestei Biserici.[14]Mișcarea paleocalendaristă a avut temeiuri dogmatice (motiv pentru care reforma nu a fost adoptată de Biserica Rusă, Patriarhia Ierusalimului, Mitropolia Mănăstirii Sinai, Muntele Athos, Biserica Sârbă), nu doar calendaristice, ea apărând și în alte Biserici Ortodoxe (Grecia, ulterior Bulgaria). Dar o discuție asupra acestei probleme din punct de vedere dogmatic sau canonic lipsește în volumul analizat de noi.

         Remarcăm o prezentare confuză a Mișcării „de la Cuibul cu Barză” a Tudoriștilor cât și a Mișcării „Oastea Domnului” ctitorită de Preotul Iosif Trifa. Dacă adepții Pr. Tudor Popescu ( la care s-a asociat și viitorul biblist ierodiaconul Dumitru Cornilescu) au fost excomunicați și s-au separat de Biserica Ortodoxă, grupându-se în Cultul Creștin pentru Evanghelie[15], „Oastea Domnului” a fost o mișcare de trezire( de tip revival sau holyness) deschisă și greco-catolicilor (paradoxal dar ierarhii uniți au tolerat-o și încurajat-o mai mult decât cei ortodocși, „Oastea” beneficiind și ea de câteva abordări istorice și memorialistice obligatorii de consemnat (Traian Dorz, Moise Velescu) cu atât mai mult cu cât ea supraviețuiește și astăzi.

         Figura Patriarhului Elie Miron Cristea a stârnit polemici din timpul vieții sale. De la adulatori la denigratori Patriarhul Regent și viitor prim-ministru a fost o figură controversată. Surprinde totuși că analiza activității sale se raportează tot la studii secundare, ignorând monografiile mai consistente (fie ele și laudative) dar mai ales Memoriile acestuia[16]. În volumul lui OJS vedem ce au scris autorii contemporani despre Elie Miron Cristea, dar cum vedea el însuși  problema Bisericii și evoluția binomului Stat-Biserică nu aflăm.

        În ceeace privește memoriile oamenilor politici OJS se folosește de cele ale lui Alexandru Vaida Voevod, I. G. Duca, Octavian Goga sau Armand Călinescu. Lipsesc orice referință la Memoriile Regelui Carol al II-lea, memorii deja editate, care conțin prețioase însemnări asupra unor probleme sau figuri bisericești, Memoriile Principelui Nicolae, Înalt Regent (obligatorii pentru înțelegerea funcționării Regenței din care Miron Cristea făcea parte) sau ale profesorului Nichifor Crainic ( chiar dacă redactate după 1964, fiind alterate de cenzura interioară), ale lui Nicolae Iorga și C. Argetoianu,   sau, de ce nu, chiar ale corifeilor A.C. Cuza sau C.Z. Codreanu („Pentru legionari” având un pronunțat caracter memorialistic). Ce gândeau cu adevărat Carol al II-lea, N. Iorga, Argetoianu, A.C. Cuza sau Codreanu despre situația Bisericii Ortodoxe? Suntem trimiși la studii secundare. De ce bunăoară un Nae Ionescu s-a îndepărtat de național-țărăniști, devenind un carlist fervent și mai apoi un  susținător al Mișcării Legionare? Nichifor Crainic a avut o traiectorie politică similară dar ruptura (definitivă) cu Garda a survenit în 1934, Crainic devenind un carlist înfocat[17]iar mai apoi antonescian. Care au fost resorturile sale pentru o asememea evoluție politică?

       OJS jonglează cu termenul de „ ortodoxist”. Care este diferența dintre un teolog mirean ortodox, un filosof ortodox  și un „ortodoxist”? Nu suntem dumiriți. Remarcăm lipsa oricărei referințe la un doctrinar conservator, apropiat Arhiducelui Franz Ferdinand: medicul Aurel C. Popovici (1863-1917). Volumul acestuia „Naționalism sau Democrație” (1906) oferea sintetic jaloanele unei gândiri conservatoare, tradiționale, mult mai coerentă decât curentele de gândire succesive. Ne-am fi așteptat ca măcar într-o pagină să fie analizate principalele școli de gândire din cultura și politica românească din prima jumătate a veacului XX: sămănătorismul (Iorga), poporanismul (C.Stere),  gândirismul (N. Crainic, C. Petrescu)[18], corporatismul (frații Manoilescu). Surprinde lipsa oricăror referințe la studiile lui H. H. Stahl sau Zigu Ornea[19]  ultimul reușind o  „cartografiere” adusă la zi a curentelor intelectuale românești înainte de instalarea regimului comunist.

      OJS este preocupat de figura lui A.C. Cuza dar nu-i definește erezia (reală) (p.99-100) fiind vorba de marcionism (sec.II) condamnată de Biserică de nenumărate ori. Este o erezie gnostică iar gnosticismul antic dar și metamorfozele sale ulterioare au avut tot timpul un substrat antisemit. Spre deosebire de Nicolae Iorga ce își asuma o apartenență formală la Ortodoxie dar era tributar utilitarismului, moralismului și indiferentismului sacramental (criptoprotestant)[20], dar era activ jurnalistic și nu numai în problemele bisericești, A.C. Cuza se limita la propaganda marcionistă în medii private. Ar fi fost interesant ca OJS să ofere referințe legate de poziționarea față de Biserică a Regelui Carol al II-lea[21]și ale principalelor partide din România, inclusiv cele de dreapta (cuziștii aveau Călăuza bunului Român - Regulamentul de functionare și organizare a Ligii Apărării National-Creștine, 1923 sau Călăuza bunilor români, 1925, pentru legionari fiind normativeCirculările Căpitanului) pentru a ne da seama dacă aderența la aceste organizații impunea ipso facto modificarea doctrinară a unui eventual crez religios sau alterarea  disciplinei canonice. Poate și scurte referințe la lucrarea fundamentală a lui Nicholas Nagy Talavera (The Green Shirts and the Others: A History of Fascism in Hungary and Romania, Cluj-Napoca, Center for Romanian Studies, 2001) ar fi fost necesare , istoricul maghiar fost deținut și al Gulagului sovietic oferind un excelent paralelism între doctrinele de dreapta din România și din Ungaria. Iar dacă OJS insistă doar asupra activității cuziștilor și a legionarilor ne surprinde lipsa diferențierii între adepții fideli ai lui A.C.Cuza și a așa-zișilor Statutari, după cum peisajul doctrinar legionar era departe de a fi uniform ( ne gândim la cercul din jurul revistei „Axa”, la curentul din jurul lui Ionel Moța sau cel al macedo-românilor etc).

       Prea multe lipsuri la referințele bibliografice, obligatorii pentru o asemenea temă. Este limpede că autorul nu urmărește o istorie a Bisericii Ortodoxe Române ci o tratare ideologicăa acesteia.

       Corectitudinea academică i-ar fi impus o clasificare a situațiilor de coabitare dintre Biserica Ortodoxă și diferitele tipuri  confesionale de Stat: a) Statul Ortodox (Imperiul Rus, Regatul Montenegrin), b) Statul Religios Creștin non Ortodox, c) Statul Religios Necreștin (Imperiul Otoman, Khedivatul Egiptului etc);  d) Statul Aconfesional , e) Statul adversar religiei (URSS, statele de democrație populară). Raportarea eclesiastică poate fi : I) Simfonia Biserică și Stat, II) Coexistența Biserică / Stat,  III) relația simbiotică între Biserică și Stat și IV) Supunerea Bisericii față de Stat.

      Simfonia dintre Biserica Ortodoxă și Stat este posibilă doar în cadrul unui Stat Creștin Ortodox, după 1918 situația fiind dispărută. Situația a II-a este posibilă oriunde Biserica Ortdoxă se poate organiza și manifesta liber fără constrângere. A III-a situație a existat și există inclusiv în România. Așa se explică de ce în perioada interbelică Biserica Ortodoxă vedea un concurent primejdios în Biserica Greco-Catolică sau în Biserica Paleo-Calendaristă (de Stil Vechi) situație care a generat conflicte nu doar politice sau sociale ci din nefericire și manu-militari (persecuția Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi s-a făcut cu implicarea Jandarmeriei, rezultând morți și răniți de partea stilistă).

      Problema supunerii Bisericii față de un Stat adversar acesteia constituie erezia sergianistă ( după mitropolitullocum tenens patriarchal Serghei Stargorodsky care în 1929 a dat o declarație de adeziune la Statul communist sovietic, de supunere a lui și a acoliților săi nu doar autorităților ci și valorilor sovietice)[22]. Din nefericire sergianismul a fost adoptat și de Curia Bisericii Catolice în intervalul 1964-1966[23].

      Regimul de austeritate impus de Carol al II-lea în 1938, Statul Național Legionar sau Regimul antonescian erau calitativ diferite între ele, după cum toate aceste 3 regimuri erau calitativ diferite de regimul comunist. În primele 3 situații Biserica Ortodoxă era controlată de Stat dar avea libertatea catehezei proprii, în ultima situație Biserica era supusă autorităților anticreștine, libertatea catehezei fiind suprimată.

      Un deficit flagrant a volumului lui OJS este lipsa oricăror date statistice privind posibilitățile de evanghelizare și catehizare ale Bisericii Ortodoxe.

      Înainte de 1918: 1) Avea Biserica Ortodoxă din Vechiul Regat presă religioasă sau nu? Câte reviste oficiale avea, câte academice, câte tribune de presă inițiate de credincioșii mireni? Analog pentru Ardeal, Bucovina, Basarabia.

                                  2) Patrona sau poseda Biserica Ortodoxă grădinițe, școli, licee, spitale, azile ? Dacă da câte ? Analog pentru Transilvania, Bucovina, Basarabia.

                                  3) Putea asigura asistență socială și spirituală liberă în spitale, penitenciare, lagăre sau cazărmi? Exista Corpul capelanilor militari?

      Pentru intervalul  1918-1948: aceleași întrebări.

      În intervalul  August 1948 (Noul Decret-Lege al Cultelor) și Decembrie 1989: aceleași întrebări.  Presa privată religioasă a fost anulată, presa oficială religioasă a fost drastic restricționată[24] , cu circuit închis, orele de religie suprimate în școlile de stat, școlile confesionale , azilele au fost confiscate de Stat fără despăgubire, s-a permis un învățământ profesional pentru calificarea deservenților de cult și acela drastic redimensionat, accesul la asistență religioasă în spitale, cazărmi , lagăre și închisori fiind interzis (cu excepția în care clericii au fost deținuți), Corpul Capelanilor a fost desființat. Au fost afectate toate cultele oficiale, nu doar Biserica Ortodoxă.

      Câteva grile statistice ar fi putut oferi un răspuns lipsit de echivoc. Din nefericire OJS nu oferă răspunsuri clare la aceste întrebări.

     Dacă din paginile dedicate perioadei interbelice sau intervalului 1940-1944 lucrarea se preocupă mai mult de A.C.Cuza, cuziști, legionari, Căpitan împănați într-un mediu „ortodoxist” (fără a preciza amplitudinea semantică a termenului) remarcăm aceleași lipsuri memorialistice: dacă Horia Sima (adeptul strategiei revoluționare, spre deosebire de Codrenii „mistici”; dar Sima nu era singurul!) a avut un cuvânt de spus în politica sfârșitului de an 1940, care erau opiniile sale despre binomul Stat-Biserică? Le-a descris el însuși în volumele „Sfârșitul unei domnii sângeroase” (Sima a fost subsecretar de Stat la Culte în iulie 1940) și „Era libertății”.  Generalui ulterior Mareșal Antonescu este ilustrat prin câteva intervenții în Consiliul de Miniștri, prin atitudinea dictatorială asupra Bisericii. (OJS p. 165-171). Desigur că Antonescu nu înțelegea contemplația (care militar modern o înțelege?) dar pretindea un cler ordonat, moral, ocupat de cateheză și insistând pe coexistența Statului cu Biserica. Din momentul în care Biserica solicita ajutor material Statului era obligată să-i execute dispozițiile. Sunt surprinse corect diferitele luări de poziții ale eclesiaștilor sau actanților politici ai acelui moment, insistându-se pe realele persecuții suferite de cultele neo-protestante. Și nu numai. În timpul regimului antonescian s-a stabilit prin Decretul nr. 620/ 1943 premisa de confiscare a patrimoniului Bisericii Greco-Catolice, prin prevederea că 50% + 1 dintre credincioși prin schimbarea confesiunii determină și schimbarea regimului de proprietate confesională eclesiastică[25], ceea ce a dus la protestele de rigoare. (Aici erau necesare cunoștințe de drept canonic: conform dreptului canonic universal, fie el apusean, fie răsăritean, posesorul averilor eclesiastice dintr-o eparhie este Ordinariatul eparhiei respective).

                Paginile dedicate implicării BOR în Șoah. (OJS, p. 174-184) le-am fi droit mai precise și mai bine articulate referențial. Prin lectura acestor file ne-am aștepta să găsim date concrete de eclesiaști implicați în crime (cum s-a întâmplat cu unii franciscani croați, șefi de lagăre de concentrare), pastorale instigatoare, violențe și așa mai departe.Găsim cazul a doi trei preoți jefuitori din Transnistria (păcat strigător la cer) și referințe la tentativele mitropolitului Gurie Grossu de a-și reocupa scaunul de la Chișinău[26], date (parțiale) despre misionarismul ortodocșilor în Transnistria sau despre activitatea (parțială) a mitropolitului Vasile Puiu[27].

        Să înțelegem că readministrarea provinciilor eclesiastice ale Basarabiei și Bucovinei de Nord precum și  recreștinarea populației autohtone din Transnistria care suferise „deliciile” regimului ateu represiv comunist fac parte din Șoah? Îi reamintim lui OJS că misiunile din Transnistria au fost făcute de cultele istorice (Romano-Catolic, Greco-Catolic, Ortodox) relatările misionarilor și ale Nunțiului Apostolic care a vizitat regiunea, interesându-se activ și de lagărele de deținuți și de soarta evreilor fiind unanime: preoții abea puteau face față numărului imens de botezuri solicitate sau cererilor populației locale pentru articole/ artefacte de cult! Spre știința aceluiaș domn la Odessa a fost singurul caz de Universitate oficială, asumată de autorități, cu limbă de predare română, rusă și ucraineană care a funcționat într-un teritoriu vremelnic ocupat al URSS-ului. Istoria Misiunilor religioase românești din Transnistria trebuie redescoperită , suntem de acord cu autorul, pornind de la numărul de biserici restaurate, nou construite, șa presa religioasă, la eventualele opere de asistență materială sau religioasă oferite celor din lagăre[28].

          Legat de Șoah remarcăm sporadice trimiteri la volumul de memorii al Rabinului Șef al României Dr. Alexandru Șafran, dar ignorarea completă a diverselor studii și volume ale nepotului (de frate) al acestuia, Rabinul Dr. David Șafran (1915-1991)[29], ulterior deținut pentru sionism și în temnițele comuniste. Poate nici referințe din memoriile Rabinului Șef Dr. Mozes Rosen (1912-19092) nu erau de neglijat [30], surpinzătoare fiind lipsa oricăror trimiteri la volumele Pastorului Richard Wurmbrand (1909-2001), câteva din ele fiind de reală importanță istorică (cum reușise să obțină autorizații pentru congregația evreilor creștini în timpul legionarilor și ulterior a antonescienilor, dramele evreilor din timpul rebeliunii legionare, situația din Transnistria…)[31].

          Pentru perioada de după 1945 OJS va puncta elemente biografice despre Patriarhii Nicodim Munteanu, Justinian Marina, subliniind judicios că figurile lui Nicodim, lui Iustin Moisescu Sau Teoctist Arăpaș nu beneficiază în că de monografii ample. Insistând pe elemente biografice triviale în cazul lui Nicodim Munteanu autorul este tributar Memoriilorlui Dudu Velicu ( pe care-l citează de mai multe ori) fost secretar al Patriarhului Miron Cristea dar și integrat SSI-ului, care ulterior s-a dovedit un delator patentat al clerului. Memoriile lui Velicu pot oferi anumite detalii importante (dar luate cum grano salis) , surprinzătoare fiind omiterea altor memorii ale unor clerici din acea perioadă, de pildă Gala Galaction[32]. De asemenea nu este menționată apariția Bisericii Ortodoxe Române Libere din Exil (cu trei obediențe canonice : a Patriarhiei Ecumenice, a Bisericii Ruse din Afara Frontierelor, a Bisericii Ortodoxe din America), autorul necunoscând deloc activitatea teologilor români din Exil. Nu vorbim doar de volume care ilustrează persecuțiile comuniste împotriva Bisericii[33], ci și de analize teologice ale situației Bisericii într-un stat totalitar sau în regimurile democratice.  Un exemplu de analiză spectarlă a Bisericilor din România și a relațiilor acestora cu Statul a fost realizat de trei intelectuali români în Exil: George Roșu, Mircea Vasiliu și George Crișan încă în 1957[34].  Dintre teologii români ortodocși în Exil s-au impus printer alții Gheorghe Racoveanu (1900-1967), D.G. Amzăr (1906-1999)[35], Andrei Scrima (1925-2000)[36], Sergiu Grossu (1920-2009) sau preotul romancier Constantin Virgil Gheorghiu. Nimic despre publicațiile acestor intelectuali. Nimic despre analizele eclesiastice ale Mons. Flavius Popan[37] sau ale Mons. Octavian Bârlea, în revista „Perspective” de la München, apărută din 1978 continuată sub patronajul său până în 2000, articolele din acea publicație apărând bilingv (text roman-german !). Aceste analize, fiind redactate/ traduse în germană, în Exil, sigur îi erau accesibile autorului. Iar dacă ar fi citit textele Părintelui Scrima, măcar în varianta franceză, OJS nu ar fi scris aberațiile despre Mișcarea ”Rugului Aprins”.

      Figura lui Iustinian Marina a fost una tragică, Patriarhul meritând o biografie completă și riguroasă, care să-I analizeze toate aspectele vieții. În perioada interbelică preotul Marina era considerat un administrator onest și corect al Seminarului din Râmnicul Vâlcea, fidel episcopului său ( o scrie Cernăianu în lucrările dedicate Episcopiei Râmnicului !) ; studiile ulterioare fie din Exil fie cele apărute după 1990 din Țară îi prezintă atât latura concesivă față de autorități cât și opoziția la anumite măsuri samavolnice ale regimului (bunăoară Decretul 410). Dar a-l prezenta ca delator al Patriarhului Ecumenic Athenagoras Spirou către sovietici (OJS 283-284) este exagerat. Instaurarea lui Athenagoras Spirou pe Tronul Ecumenic s-a făcut la presiunile Statelor Unite, Turciei și Greciei, prin forțarea abuzivă a Patriarhului Maxim al V-lea Vapordzis, acesta din urmă favorabil reluării relațiilor cu patriarhia Moscovei[38]. Deci tot un joc politic, de care sovieticii erau interesați, fiind normal să discute problema și cu patriarhul român.

       OJS observă că spre deosebire de episcopii catolici (fie ei romano sau greco-catolici) niciun episcop ortodox român nu ar fi fost întemnițat. Eronat. Vasile Leu (1903-1978)[39], episcop român occidental a fost răpit de KGB la Viena, trecut pe la Lubianka, condamnat la moarte în 1954 la București ( a refuzat și cererea de grațiere!) , comutându-i-se pedeapsa la muncă silnică pe viață. La ieșirea din detenție s-a agregat grupării paleocalendariste din jurul arhimandritului Gamaliil Papil. Tatăl acestui episcop, Episcopul Grigore Leu a fost unul din protestatarii constanți împotriva samavolnicilor comuniste, desființându-i-se venerabila episcopie a Hușilor și fiind asasinat prin otrăvire. Ceeace se bănuia încă în Exil în anii ’50 a fost confirmat recent prin autopsie și examen medico-legal[40]. Istoricul și romancierul Corneliu Leu (1932-2015), nepot de frate al ierarhului Grigore va scrie extrem de dur la adresa lui Justinian, lui Teoctist sau la adresa mitropolitului Plămădeală, punctl său de vedere fiind secondat de documente[41]. O sumarizare a tribulațiilor sau asasinatelor suferite de unii ierarhi ortodocși după 1947 a fost realizată de Pr. Dr. Ioan Dură[42], protopop al Bisericii Ortodoxe Române din Olanda încardinat Patriarhiei Române, care luase poziție publică împotriva unor abuzuri comuniste încă din 1987. Se conturează un tablou mult mai dramatic decât cel sugerat de OJS. Au fost otrăviți și Patriarhii Iustinian Marina și Iustin Moisescu? Pentru mitropoliții Sebastian Rusan și Vasile Lăzărescu sunt indicii certe, pentru patriarhi au circulat zvoburi consemnate în studii ulterioare ( vezi chiar articolul Pr. Ioan Dură). Doar expertizele  medico-legale ar putea aduce clarificări lipsite de orice ambiguitate, asemeni cazului Grigore Leu, desigur cu condiția ca ele să fie solicitate. Există interes sau nu în elucidarea acestor probleme?

        De altfel proteste bine argumentate teologic împotriva sergianismului care afecta activitatea Sinodului BOR după 1948 au avut loc ( și ele ar fi trebuit menționate de OJS), câteva cazuri fiind notorii: cele ale Preotului Ioan Iovan de la Mănăstirea Vladimirești[43]sau cele ale arhimandritului Mina Dobzeu[44], ambii ajungând prestigioși deținuți politici, inclusiv după 1964! Preotul Ioan Bunea din Cluj alături de Pr. Galaction Munteanu au fost arestați în 1959 doar pentru că au făcut un program catehetic, aprobat de episcopul locului și de consilierii săi, respectând Statutul BOR, Bunea făcând 5 ani de închisoare, Galaction Munteanu decedând în pușcărie[45]. Alți clerici ortodocși au avut o atitudine de frondă, fiind întemnițați de autorități sau șicanați administrativ, în unele cazuri  fiind folosită soluția extremă (suprimarea)[46]: Nicodim Măndiță, Grigore Zamnisnicu, Nil Dorobanțu (1920-1977) un demascator vehement al ereziei sergianiste, Rizea Dobre, Paul Sorin Grecu (acesta din urmă discipol consecvent al Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa).

      Iar dacă perioadei anterioare anului 1945 i s-a acordat atenție factorului politic de vârf (Carol al II-lea, Antonescu) interesant ar fi fost să vedem cum priveau Gheorghe Gheorghiu Dej și N. Ceaușescu problemele bisericești. OJS nu ne îndrumă spre acest domeniu, dar indicii prețioase sunt oferite de memoriile lui Paul Sfetcu[47], șeful de cabinet al  lui Gheorghiu-Dej și R. Wurmbrand, în cazul lui Ceaușescu fiind utile memoriile lui Silviu Curticeanu[48].

      OJS se va referi la cazul Petrache Lupu (OJS p. 127-28, 131, 382) încercând o abordare sociologică a fenomenului, precum și la activitatea Grupului „ Rugul Aprins” (OJS p.246-253), prilej de a mai arunca niște săgeți și în direcția preotului Dumitru Stăniloaie. Analiza cazului Petrache Lupu sau a altor cazuri mistice presupune în primul rând cunoștințe de teologie ascetică și mistică, de medicină, doar consecințele sociale putând fi evaluate după criteriile sociologice. Bibliografia despre Petrache Lupu (1907-1994) este abundentă, pro și contra. Remarcăm doar că ciobanul de la Maglavit a avut tribulații și după 1945, trimițându-i un avertisment și lui Petru  Groza și nedezicându-se niciodată de afirmațiile sale, care din nefericire s-au și împlinit[49]. Fenomenul „Vladimirești”, generat în jurul Mănăstririi omonime târnosite în urma revelațiilor fecioarei Vasilica Gurău (monahia Veronica) în 1938, cu un impact social major până la desființarea manu-militari a mănăstirii, dar cu ecouri și după 1989 nu este analizat în lucrare.

     Asupra mișcării „Rugul Aprins” OJS preferă studii secundare (Biliuță, Enache ) dedicate fenomenului , omițând referințele principalilor protagoniști, paginile dedicate acestui grup fiind străbătute de ideea că respectivii ar fi fost legionari, grupul find o emanație mistică a Mișcării Legionare. Nimic mai fals. Alexandru Teodorescu, viitorul Sandu Tudor, viitorul ieroschimonah Daniil fusese un antilegionar notoriu în perioada interbelică. Se remarcase ca un ziarist sui generis, neexcluzând calomnia în articolele sale. Preotul Ioan Iovan nu a fost legionar și nici membru al grupului „Rugul Aprins”, era chiar adversar al acestuia, spiritualitatea lui înscriindu-se în curentul liturgic propagat de episcopul Nicolae Popoviciu, pe linia mistică a lui Nicolae Cabasilas, Ioann Sergheev de la Kronștad sau a adepților „desei împărtășanii”. Sunt omiși Alexandru Mironescu sau Vasile Voiculescu care nici aceștia n-au fost legionari, după cum este citat în treacăt numele lui Andrei Scrima, fără nicio referință bibliografică la adresa acestuia. Ori Scrima fusese un antilegionar, ba chiar membru al Masoneriei. Poate și diferența întreGrupul „Rugul Aprins” și Lotul „Rugul Aprins” ar fi fost necesară, lotul fiind  întotdeauna creația Securității, necesară procesului spectacol. Dar despre conceptul procesului spectacol, comun regimurilor totalitare ( având filiație directă din Revoluția Franceză) autorul nostru nu face nicio referire, pesemne noțiunea fiiundu-i necunoscută. Rar ne-a fost dat să citim pagini mai inepte despre o mișcare de rezistență mistică.

     Asupra lui Dumitru Stăniloaie OJS se apleacă întotdeauna critic, insistând mereu pe articolele de presă pe care preotul sibian le-a scris cu ocazia diverselor evenimente și care dovedesc un oportunism manifest, OJS fiind intrigat de ce Stăniloaie este acceptat și considerat ca o referință pentru unii teologi germani protestanți (p. 122). Dumitru Stăniloaie ziaristul sau editorialistul a fost desigur tributar „istoriei clipei” cum ar spune Maestrul Ion Cristoiu, fiind și „un teolog al clipei”. Dar nimic despre opera teologică a preotului sibian, nimic despre traducerea Filocaliei sau a tratatelor de dogmatică scrise de Păr. Stăniloaie, acestea din urmă fiind cele ce stârnesc admirația teologilor occidentali. Altceva ar fi fost interesant, mai ales de la un bizantinolog specialist în aria balcanică: comparația dintre sistemul teologic dogmatic al Părintelui Dumitru Stăniloaie și cel al Părintelui Sf. Iustin Popovici (1894-1979) din Serbia, ambii trăind în regimuri totalitare, ambii devenind repere în teologia ortodoxă contemporană, Stăniloaie fiind însă influențat de existențialism în timp ce Popovici fiind consecvent un  teolog neopatristic. Aceatsa desigur fiind posibilă doar în urma cunoașterii detaliate a operelor celor doi teologi.

         Tot pentru perioada dinainte de 1989 utile ar fi fost mențiunile unor texte memorialistice, fie provenite de la anumiți ierarhi (Bartolomeu Anania[50], Antonie Leonida Plămădeală[51], Gherasim Cucoșel Putneanul[52]) sau de la unii membri marcanți ai monahismului (Paulin Lecca[53], Iustinian Stoica[54]sau alții), aceste memorii oferind în ciuda unor orientari autocenzurate destule informații despre situația eclesiastică la nivelul conducerii BOR sau a situației acesteia în raport cu autoritățile comuniste, informații ce puteau fi coroborate cu textele memoriale ale Păr. Arhim. Ioan Iovan, textele ieroschimonahului Nil Dorobanțu sau ale altora.

        Neplăcut surprinde ignorarea enciclopediilor detenției românești, OJS încercând să ne ofere un panoptic asupra unor preoți întemnițați după 1948 (OJS p. 273-276) fiind oferite câteva zeci de nume, insistându-se doar pe cei cu vreo fostă simpatie legionară sau  activi în precedență în Transnistria, unica lucrare consultată fiind cea îngrijită de Paul Caravia (1994). OJS consideră că lucrarea ar fi „partizană”. Nu este deloc așa, ea fiind prea adesea imprecisă, dar conținând date ale unor clerici de confesiuni și naționalități diferite. Volume despre detenția proților ortodocși au apărut suficiente, ele fiind accesibile[55], numărul acestora fiind semnificativ , doar o facțiune dintre cei întemnițați având foste conexiuni cu legionarii.

       Remarcăm că și înainte și după 1989 preoți ortodocși români fie sub obediența Patriarhiei Române, fie sub alte obediențe canonice au scris texte extrem de critice dar riguros argumentate dogmatic și canonic împotriva unor alegeri, atitudini, acțiuni ale conducerii BOR sau a unor ierarhi ai acesteia. Ne gândim la Pr. DDr. Ioan Dură din Olanda, model de acribie istorică și canonică[56], critic al datelor porpagandistice oferite în publicațiile bisericești înainte și după 1989, Pr. Dr. Mircea Basarab (1936-2020)[57]de la München, arhim. Dr. Ștefan Ene Popa (1962-2020)[58]de la Roma, sau la Pr. Dr. Sorin Petcu (Germania) ultimul autor al unei esențiale pagini cibernetice pentru cunoașterea Ortodoxiei Românești în Exil[59]. Nu mai vorbim de luările de poziții ale Păr. Boris Răduleanu sau Mina Dobzeu sau mai amplu , cu evidente exagerări, Pr. Prof. Ion Buga din București[60], un discipol intelectual al său, Ciprian Mega oferindu-ne o excelentă lucrare prin care ni se arată sistemul de recrutare al unor clerici în vederea lansării carierei acestora[61].

        Pentru cei introduși cu adevărat în problemă, o analiză critică din punct de vedere dogmatic și canonic a avut loc în BOR și după 1945, 1964 sau 1989, analiză pornită chiar de la slujitori ai altarului aparținând Acesteia.

        Cei care doresc să se documenteze despre mișcări spirituale inedite apărute din cadrul Ortodoxiei românești imediat după 1989 (fenomenul Noul Ierusalim –Pucioasa cultivând memoria Virginiei Tudorache [1923-1980], Biserica Secretă a Maicii Domnului întemeiată de profesorul Constantin Dogaru din Tecuci[62], reîntemeierea obștii de la Vladimirești în jurul maicii Veronica Gurău, ce avusese nu doar un parcurs de detenție politică ci și unul antroposofic) vor fi dezamăgiți parcurgând volumul lui OJS. Lucrarea nu menționează geneza acestor curente, unele cu impact eclesiastic sau social major (cazul „Noului Ierusalim”), mișcarea din urmă propunâmd și un anumit stil artistic.

           Conflictele unor partide din conducerea BOR, unele pe bază teologică (de pildă ecumeniști versus antiecumeniști, conservatori sau reformiști), altele vizând gestionarea puterii eclesiastice ( crearea Mitropoliei Clujului sau criza intensă dar scurtă după decesul patriarhului Teoctist[63]), mișcarea nepomenitorilor după Sinodul de la Creta (2016) vor fi prea puțin detaliate, unele survolate total.

          Un subcapitol interesant este cel dedicat educației ateiste (OJS, p.316-325). Perioada investigată este în principal după 1970, dar lipsește o biografie sumară despre textele paradigmatice în domeniu: Marx și Engels despre religie[64], Lenin despre religie[65], „Călăuza ateistului”[66](ultima extrem de importantă întrucât are un apendice legislativ din URSS, ilustrând pozițiile PCUS și a statului sovietic față de religie). Lucrării sovietice i-a răspuns Richard Wurmbrand cu un eseu pamflet „Umpleți vidul”, tipărită inițial în Occident și distribuită prin contrabandă, lucrare care a făcut furori în combaterea ateismului, fiind accesibilă tuturor confesiunilor creștine (și ortodocșilor).

          Ne-am fi așteptat ca și în perioada de timp de după 1989 să apară câteva statistici legate de operele sociale patronate de BOR (grădinițe, orfelinate, centre sociale, școli ), despre Ordinariatul militar, reluarea activității pastorale din închisori. Nu le găsim.

          Bibliografia lucrării este una generală (OJS, p. 425-448). Am fi dorit-o sistematizată pe surse edite, memorialistică, lucrări cu caracter general, lucrări cu caracter particular. Ceea ce sare în ochi este absența unor autori care au tratat problema bisericilor românești , inclusiv cea Ortodoxă, în contextul istoric al timpului recent: Dennis Deletant[67], canonicul anglican Michael Bourdeaux (1934-2021)[68]sau după 1989 Tom Gallagher[69]. Surprinzătoare este absența oricărei referințe la studiile profesorului austriac Ernst Christoph Suttner din Austria (Fundația Pro Oriente), care a publicat numeroase studii dedicate Bisericilor românești, a publicat și împreună cu autori români, a fost implicat din primele momente în dialogul mai mult sau mai puțin ecumenic, mai mult sau mai puțin pragmatic între BOR și Biserica Catolică (mai ales cea din Austria).

        Graba cu care a fost redactat volumul a dus la anumite erori. La pag. 160 este amintit cazul Pr. Ioan Florea din Vințul de Jos, Alba, care ar fi pus să fie împușcați soldații cu o mitralieră (!). Nu sunt date referințe. În alineatul următor se vor face referiri la lucrarea propagandistică antonesciană „Pe marginea prăpastiei”. Istoria rebeliunii în județul Alba este bine cunoscută și descrisă profesionist, cazul preotului nefiind confirmat[70]. La p. 173 este menționată o circulară a generalului Voiculescu, guvernator al Basarabiei, datată 23 ianuarie 1941. Ori anul este greșit , ori data. In 23.I.1941 Antonescu se lupta cu Mișcarea Legionară („Rebeliunea”), Voiculescu ajungând guvernator al Basarabiei după eliberarea acesteia (iulie 1941).

           Dacă scopul volumul era cel afirmat și anume relațiile unei Biserici cu Statul și separarea acestora, este inexplicabilă studierea mai în amănunțime a unei ramuri a Bisericii Ortodoxe care este independentă de autoritățile Statului Român: Biserica Ortodoxă de Stil Vechi, generată în urma pripitei reforme calendaristice, dispunând actualmente de un Sinod, având comuniune cu alte Biserici Ortodoxe de pe aceeași poziție dogmatică, beneficiind de publicații și monografii istorice sau fiind ignorată la ajutorul acordat de autoritățile centarle ale Statului. Demersul ar fi fost și este în continuare cu atât mai util, cu cât barajul informațional ce înconjură această Biserică este fortificat și de afirmații eronate sau de diversiuni.

          Lipsește de asemeni o comparație cu reacția altor Biserici Ortodoxe supuse regimurilor de prigoană (Biserica Ortodoxă Rusă cu trei mari obediențe: Biserica din Afara Granițelor, Biserica de Rezistență din URSS, Patriarhia afectată de sergianism, Biserica Ortodoxă Sârbă, cea Bulgară etc).

          Oliver Jens Schmitt consideră că doar istoricilor apropiați de BOR li s-au pus la îndemână documente legate de trecutul acesteia, considerându-i pe istoricii George Enache și Adrian Nicolae Petcu apropiați cercurilor BOR  (OJS, p.384). Dar documente esențiale ( care converg în sensul celor publicate și analizate de Enache și Petcu) au publicat și Cristian Vasile (citat de altfel de OJS), Radu Ciuceanu sau Cristina Păiușan[71], Bogdan Georgescu și alții. Nu știm dacă aceștia sunt sau nu apropiați de BOR.  Faptul că anumiți istorici „apropiați de cercurile BOR” au reușit astfel editarea, comentarea și punerea în circuitul științific al unor documente ni se pare oricum un act meritoriu. Aceste documente au putut intra în circuitul public, devenind accesibile chiar și în cazul blocării arhivelor

       Regretatul Pr. Prof. Mircea Păcurariu este considerat un istoric oficial al BOR, deci tributar istoriografiei prin omisiune (OJS, p. 191-92). Chiar și așa lucrările lui rămân obligatorii pentru datele cronologice și prosopografice ale istoriei și actanților eclesiastici din BOR. Trebuie observat că Mircea Păcurariu și-a rescris tratatele de Istorie a BOR (variantele de după 1989 fiind mult îmbunătățite) precum și Dicționarul Teologilor Români, apărut în mai multe ediții (fiind incluși și teologi greco-catolici), ultima operă fiind necesară pentru biobibliografiile teologilor BOR din decursul timpului. Efortul de completare și corectare a propriilor opere ni se pare notabil. Oricum studiile lui rămân, repetăm, necesare pentru cronologia și biografiile personalităților eclesiastice ale BOR.

       Iar aici se impune o digresiune necesară.

      Este întotdeauna necesară distincția între istorici oficiali, istorici „de curte”, istorici „de casă”, istorici contestatari sau istorici simpli care doresc să-și exercite vocația cât mai obiectiv cu putință.

       Pentru orice confesiune creștină modelul paradigmatic al Istoriei bisericești este reprezentat de Noul Testament. O simplă răsfoire a Acestuia ne prezintă și situații conflictuale, unele penibile (cazul Iscarioteanului, episodul Ananaia și Safira, conflictele între Sf. Ap. Pavel, Barnaba și Evanghelistul Marcu etc).

      Un istoric oficial bisericesc nu are de ce să escamoteze episoadele penibile din istoria propriei confesiuni. Unghiul sub care acestea sunt privite poate fi variabil. Istoricii „de curte” sau „de casă” la care i-am putea adăuga pe pseudohagiografi pot avea meritul lansării în circuitul public al unor repere / puncte de pronire de unde o investigație academică poate aduce clarificări, corectări sau completări. Aspectul triumfalist găunos din nefericire nu este doar apanajul istoriei BOR ci și al istoriei profane sau a altor culte religioase. Mai ales dacă demersul istoric este înlocuit cu cel ideologic.

       Problema „ apropierii de cercurile BOR” este fals pusă. Istoricii eclesiastici trebuie nu să fie apropiați, ci să facă parte din Biserică, apartenența conștientă și asumată la o Biserică fiind condiția sine qua non pentru însușirea minimelor noțiuni dogmatice și canonice a cultului respectiv. Fără aceste minime noțiuni orice interpretare a unui fenomen / proces istoric eclesiastic este supusă unei vicieri de fond.  Istoriciidin Biserică sunt primii care defrișează un material eclesiastic care ulterior este pus la dispoziția celorlalți cercetători.

        Din cele scrise de mai sus se observă că primii istorici critici ai BOR au făcut parte din Biserica Ortodoxă, cazul fiind prezent și în alte culte religioase din România: Pr. Dr. Imre Tempfli pentru Biserica Catolică[72], Daniel Mitrofan[73](Cultul Baptist), Vasilică Croitor (Cultul Penticostal)[74], Gheorghe Modoran sau Iosif Varadi  (cultul Adventist)[75], pastorul János Molnár (Biserica Reformată) cu mai multe volume, sau Biserica Greco-Catolică ( Dr. Jur. Vasile Marcu, Pr. Dr. Ioan Mitrofan, Pr. Simion Mesaroș, Pr. Vasile Andercău sau subsemnatul).

       Istoricii mireni sau aconfesionali ar trebui să recunoască meritele antecesorilor îmbisericiți ai lor, atunci când tratează istoricul sau momentele de istorie ale unei confesiuni oarecare.. Cu condiția să le cunoască lucrările.

       Parcurgând volumul lui OJS ajungem la câteva concluzii ( din acest punct de vedere volumul fiind util prin lipsurile constatate):

I) Dezbaterile critice privind situația Bisericii în raport cu tipurile calitative de Stat sau a rosturilor ei sociale a început chiar în Biserica Ortodoxă, în cazul BOR ele fiind amplu discutate public, documentat și academic, polemic sau invectival încă la 1908, ba în unele situații chiar în sec.XIX.

II) Este întotdeauna necesară parcurgerea documentelor memorialistice, mai ales a celor edite, pentru nuanțarea poziției unor actanți istorici sau confesionali.

III) Citarea surselor edite, mai ales a publicațiilor bisericești este imperativă.

IV) Recuperarea Culturii din Exil, recunoașterea existenței unei Biserici Ortodoxe Libere  germinată în  1947 și perpetuată și după 1989. Studiile istorice sau eclesiastice din Exil trebuiesc integrate cercetărilor istorice curente de resort.

V) Cunoștințele dogmatice și canonice ar trebui cunoscute măcar la modul minimal pentru evitarea unor  concluzii aberante.

VI) O comparație cu alte Biserici Ortodoxe și reacțiile acestora la același tip „de stimuli externi” este obligatorie.

       Nu găsim răspunsuri la câteva probleme de interes major, pe care le-am fi sperat măcar aduse în discuție :

1.  Problema consecvenței dogmatice. De ce era necesară schimbarea calendarului intern al BOR în 1923? În Austro-Ungaria atât Bisericile Ortodoxe Română, Sârbă cât și cele Greco-Catolice au uzat calendarul iulian, nefiind afectate de cel civil gregorian. De ce în Regatul României Mari ce includea și Basarabia a fost impusă această măsură?

      În 1935-1936 Sf. Sinod recunoștea validitatea hirotonirilor anglicane[76], renunțând la această recunoaștere în urma Conferinței Interortodoxe de la Moscova în 1948. A recunoaște sau nu validitatea clerului unei alte confesiuni  decât cea proprie este un act dogmatic. Iar dacă în intervalul 1936-1948 s-a făcut acest lucru pentru anglicani, de ce nu există o poziție unitară în privința recunoașterii hirotonirilor Bisericilor paleo-calendariste, care au un tezaur dogmatic mult mai apropiat de ortodoxia oficială decât anglicanii?

      A fost condamnată solemn, oficial, erezia sergianistă? Nu ne referim la scuzele unor ierarhi asumate și repetate (Patriarhul Teoctist, Nicolae Corneanu) pentru colaborarea cu autoritățile comuniste, ci la condamnarea formală a sergianismului printr-o enciclică a Sf. Sinod.

      De ce includerea forțată a unor clerici și credincioși greco-catolici în 1948 și la date ulterioare nu s-a făcut prin îmbisericirea prevăzută canonic[77], recunoscându-se implicit validitatea sacramentelor greco-catolice, dar după 1998 concelebrarea ierurgiilor (sacramentalelor) cu greco-catolicii a fost interzisă de Sf. Sinod al BOR?

2.   Problema consecvenței unor interpretări canonice, mai ales privind (re)organizarea eclesiastică a Exilului și a Diasporei Ortodoxe Românești. Dar și problema canonică a preluării jurisdicției asupra Eparhiei Chișinăului în 1918, „recedarea” acesteia (devenită între timp Mitropolie) în 1944 Patriarhiei Ruse, reactivarea ei în 1992. Un viciu canonic din 1918 s-a perpetuat ducând la o stare conflictuală exploatată geopolitic. S-a recunoscut canonicitatea Patriarhiei Kievului în urma unei atente examinări a succesiunii apostolice a unei din cele 3 componente inițiale a acesteia sau nu? Și aici nu ne referim la Patriarhatul din Exil (Mystislav Skrypnyk) care și-a regularizat succesiunea apostolică în 1949 ci la ramura locală, provenită de la pseudoepiscopul Vikenti Cekalin care nu a putu să-și demonstreze vreo hirotonie episcopală dar a partcipat la altele[78]...

3.   O problemă morală: jurământul de fidelitate depus față de autoritatea de Stat. Episcopii din Ardeal și Bucovina înainte de 1918 au depus un jurământ de fidelitate față de Împărat și succesorii săi. Episcopii ( dar și ceilalți șefi ai cultelor ) din Regatul României Mari  au depus jurământ de credință față de Rege și urmașii săi legitimi. În 1948 li s-a cerut acelorași episcopi ( și șefi aui cultelor) un jurământ de fidelitate față de Republica Populară, structură impusă de ocupantul comunist. Problema sperjurului nu poate fi ignorată, un jurământ depus în numele lui Dumnezeu nefiind o formalitate, mai ales pentru un eclesiastic! Oare nu de aici există un vulnus (rană) în atitudinea față de puterea politică?

       Considerăm că aceste probleme trebuiau / trebuie tratate cu detașare și acribie.

       Volumul dedicat Istoriei BOR al lui OJS nu este o lucrare de istorie ci un pamflet ideologic ( odată lecturată cartea, te aștepți ca din fiecare biserică să te întâmpine 2 gardiști și 3 cuziști, întrebându-te de sănătate: caricatural!). Supărătoare sunt anacronismele folosite, criterii mai mult sau mai puțin aleatorii din 2023 fiind utilizate pentru interpretarea unor realități din prima jumătate a sec. XX. Este o eroare întâlnită și la Prof. Ernst Chr. Suttner care utilizează criteriile eclesiologice post Vatican II pentru analiza unor situații de sec.XVIII sau XIX. Ce valori pot avea concluzille bazate pe un astfel de anacronism?

         Cum afirmase odată mareșalul Louis Franchet d'Espèrey: „Est-ce que vous êtes tombés si bas?”

         Din nou punem o întrebare: există o istorie a teologiei spirituale ortodoxe românești realizată profesionist, acribic, respectând normele metodologice minime. Răspicat o afirmăm: da, există. Iar acel Cineva (aici majuscula se impune!) este un profesor care trudește de mai bine de 40 de ani în ogorul teologic și istoric al BOR, fără pretențiile grandorilor academice: Părintele Diacon Ioan ică jr.

       Prin Editura Deisis au apărut zeci de volume de traduceri ale unor texte de referință bizantine, post bizantine, ale unor teologi occidentali sau ale unor teologi români și nu numai, toate prefațate riguros, în context istoric, teologic și editorial (Doar catalogul Bibliotecii Universitare din Cluj menționează 241 de titluri). Prefețele unor volume editate de Pr. Ioan Ică jr. oferă tocmai istoria spiritualității românești din ultimele veacuri la modul academic, fiind analizate și implicațiile sociale ale acesteia.

       Iată câteva titluri apărute în Editura Deisis ale unor volume prevăzute cu studii introductive dense și acribice ce se constituie într-o adevărată istorie ideatică a BOR:

1) Nichifor Crainic – Cursurile de mistică. I Teologia mistică. II. Mistica germană, Sibiu, Deisis, 2010, Studiul introductiv (I. Ică jr.) :  Nichifor Crainic și redescoperirea misticii în Ortodoxie în prima jumătate a sec.XX, p.5-115.

2) „Predania” și un Îndreptar ortodox, cu de și despre Nae Ionescu, Iidem, 2001, Studiul introductiv (I. Ică jr.) : Predania: testamentul teologic al unui filosof ortodox, p. 5-14.

3) Nae Ionescu – Teologia. Integrala publicisticii religioase. Ediție, introducere și note de Dora Mezdrea, Iidem, 2003. Fără parcurgerea studiilor Doamnei Dora Mezdrea, editor al operelor lui Nae Ionescu sau D.G. Amzăr precum și a unor biobibliografii dedicate acestor personalități nu se va putea scrie corect despre acestea.

4) Paisie de la Neamț – Autobiografia și viețile unui stareț, Iidem, Ed.III, 2015, Studiul introductiv (I. Ică jr.): Posteritatea românească a paisianismului și dilemele ei, p. 57-104.

5) Elia Citterio – Nicodim Aghioritul, Iidem, 2001, Studiul introductiv (I. Ică jr.): Strategii de promovare a Tradiției patristice în epoca modernă. Cazul Greciei în sec. XVIII, p. 5-18, cu reverberații și în cultura română.

6) Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiirtualitatea isihastă a sec.XIV: Grigore Palamas, Nicolae Cabasilas, Teofan al Niceei, Iidem 2008, Studiul introductiv (I. Ică jr.) : Dispute mariologice și revoluții politice pe fundalul sec. XX (p. 5-149) urmate de Mariologia bizantină... (p. 150-302), studii esențiale privind tocmai raportarea teologică, polemicile teologice , variația ideatică a lui Dumitru Stăniloaie, politica de personal eclesiastic în Institutele de teologie din România odată cu instaurarea regimului comunist.

7) Athanasie din Paros și Nicodim Aghioritul. Apologii și mărturisiri de credință, Iidem, 2021, Studiul introductiv (I. Ică jr.) : O dezbatere crucială despre Tradiția Ortodoxă în Imperiul Otoman (1750-1821) în istorie și actualitate, p. 7-159.

8) Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine. Dosarul unei controverse. Mărturiile Tradiției, Iidem, 2006, Studiul introductiv (I. Ică jr.) : Împărtășirea continuă pro și contra – o dispută perenă și lecțiile ei, p.5-88.

9) Vasile din Poiana Mărului – introducere în rugăciunea lui Iisus și isihasm. Studiu introductiv: Dario Raccanello, Argument: Ioan Ică jr., Traducere: Cornelia și Ioan Ică jr., Iidem, 2009,  Argument (I. Ică jr.) : Starețul Vasile și cheile „Filocaliei”, p. 5-50, despre răspândirea și posteritatea spiritului filocalic în spațiul Europei Centrale, Orientale, cu focalizare spre monahismul românesc.

10) Sf. Nicodim Aghioritul. Maica Domnului și Intrările ei în Templu, Iidem, 2022, Studiul introductiv (I. Ică jr.) : p. 7-47, 275-307 ( cu Pr. Elia Citterio) și p. 369-383. Include și istoria cronologică și ideatică a Grupului „Rugul Aprins”.

11) Sfinții stareți Gheorghe și Calinic de la cernica. Viețile, povățuirile și testamentele, Iidem, Ed.II, 2018, Studiul introductiv (I. Ică jr.): p. 5-35, important pentru analiza raporturilor dintre contemplație și acțiune în monahismul românesc și dezbaterile teologice aferente.

12) Simion Monahul. Cuvinte pentru străpungerea inimii. Izvor al „Învățăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie”. Studiu introductiv: Dan Zamfirescu. Traducere: Ioan Ică jr., Iidem, 2009, Studiul introductiv la p. 5-16.

13) Olimp Căciulă – Euharistia ca jertfă, Iidem, 2016, Studiul introductiv (I. Ică jr.) : Olimp Căciulă și remarcabila generație  teologică a României Mari, p. 5-26. Este o reeditare a tezei de doctorat susținută la Atena de preotul buzoian și a ecourilor ei teologice nu doar în România ci și în teologia apuseană.

        Doar dacă însumăm paginile studiilor introductive ale Părintelui Ioan Ică jr. la aceste volume sus-menționate ajungem la  889 de pagini, o adevărată istorie teologică a BOR. La care dacă adăugăm și volumele monumentale ale Canonului Ortodoxiei : Canonul ortodoxiei. Vol. 1: Canonul apostolic al primelor secole, Sibiu, Deisis, 2008, 1039 p., Canonul ortodoxiei : Sinodul VII Ecumenic. [Vol.] 1: Definind dogmatic icoanele : (691-810), Sibiu, Deisis, 2020, 851 p., Canonul ortodoxiei : Sinodul VII Ecumenic. [Vol.] 2: Definitivând dogmatic ortodoxia : (815-1351), Sibiu, Deisis, 2020, 1225 p. precum și volumul  De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului : integrala comentariilor liturgice bizantine : studii și texte, Sibiu, Deisis, 2011, 492 p. avem cheile pentru o corectă iraportare și interpretare a evenimentelor din Biserica Ortodoxă. Cu condiția ca aceste volume să fie parcurse. Pr. Ioan Ică jr. reproduce inclusiv documente magisteriale ale Bisericii Catolice pe care le citează corect și le comentează obiectiv.

          Dar desigur efortul intelectual de a parcurge o operă amplă, densă, cu o bogăție de date și referințe, de a o înțelege, de a-i însuși metodologia  nu-i este dat oricui. Ideologilor în niciun caz.

 

       

 

                                                           II

 

        Istoria BOR este una complexă ce ascunde capcane sau dificultăți care trebuiesc investigate cu atența și finețea cuvenită. Fiecare deceniu al secolului XX și al sec. XXI din istoria BOR ar merita un volum istoric investigativ. Apariția pamfletului lui OJS, redactat în grabă (am demonstrat-o mai sus) în acest moment (2023) nelipsind obligatoriile mențiuni  referitoare la V. Putin (!)  este un semnal de atac la adresa BOR, atac ce are loc în paralel cu atacul asupra altor confesiuni creștine, cu rezultatele deja cunoscute. Un pamflet presupune o ideologie asumată.

        Ce este revoltător la un demers ideologic este efemeritatea poziției asumate și impuse. Ce ne determină să optăm doar pentru analize (neo)marxiste, gramsciene, (neo) trozkiste, woke, lgbt față de alte criterii de raportare? De ce nu  Donoso Cortes, Maritain, Plinio Correa de Oliveira,  Fritjof Schuon, R. Guénon, sau Perena Doctrină a Bisericii? De unde lașitatea și comoditatea de a adopta o ideologie care peste scurt timp va fi măturată de o alta? Pentru că spre deosebire de toate –ismele mai mult sau mai puțin la modă, mai mult sau mai puțin impuse ( în numele cui? Iată întrebarea ocolită de toți pontifii noilor tendințe) Biserica ( fie ea Catolică sau Ortodoxă) a fost martoră la dispariția unor imperii, state sau popoare. Cine sunt cei care-și arogă o calitate pontificală de a stabili criterii sau valori axiologice? Ce investitură metafizică au aceștia? Și observăm fenomenul practic în mai toate disciplinele umaniste. Imanentul nu poate categorisi transcendentul, un plan bidimensional neputând avea o dimensiune tridimensională. Metafizică de doi bănuți, dar necesară mai ales în contextul timpurilor noastre, în care le IV-ème État va fi spulberat de Generația Zombie.

Unui asemenea demers (OJS) i se va răspunde tot ideologic (făcându-se jocul celor din culisele orchestrării acestor atacuri) sau doctrinar? Academic sau pamfletar? Iată întrebările de pus.

Dorind o cunoaștere a unor eventuale reacții la acest pamflet ideologic asumat de Dl. OJS am găsit câteva puncte de vedere:

Un microdosar de presă:

    Iată câteva articole de pe pagina cibernetică Active News[79]:

Editura Humanitas, Liiceanu și Boia, făcuți ”uitați” de Bănescu în replica anodină la adresa falsei Istorii a Bisericii Ortodoxe Române și a ”grobianismul abject al lansărilor lui Schmitt cu Liiceanu”, cum le-a catalogat un istoric clujean

De Alesandru Anghel  /   Opinii   /   Publicat: Miercuri, 17 mai 2023, 16:45

În urmă cu o săptămână, miercuri, 10 mai, Muzeul de artă din Cluj a fost gazda lansării cărții editurii Humanitas ”Biserica de stat, sau Biserica in stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Romane, 1918-2023”, în prezența autorului, istoricul austriac Oliver Jens Schmitt.

Profesorul Lucian Nastasă Kovacs, directorul Muzeului de Artă, a afirmat cu această ocazie că lucrarea lui Schmitt „este un demers cinstit de cercetare istorică, a unui subiect greu de documentat”, a informat presa locală.

Pe 11 mai, a urmat lansarea la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, în prezența autorului și a editorului, omul de afaceri Gabriel Liiceanu, patronul Editurii Humanitas, care s-a lansat într-un atac visceral la adresa Bisericii Ortodoxe Române, a tuturor patriarhilor, considerați împreună cu instituția colaboraționiști ai regimurilor dictatoriale, și chiar și a predării religiei în școli, între multe altele.

Istoricul clujean Mircea Gheorghe Abrudan, cercetător la  Institutul de Istorie „George Barițiu” al Academiei Române, a afirmat, cu privire la cele două lansări:

Grobianismul abject al lansărilor cărții lui OJSchmitt de la Cluj (am participat) și București (am urmărit on-line) manifestat în discursurile extrem de agresive și descalificante intelectual ale amfitrionilor (Liiceanu et comp - n.n.) arată de fapt miza și scopul cărții: linșajul mediatic al instituției a cărei istorie în ultimii o sută și ceva de ani pretinde că o restituie. Prin aceste evenimente, Editura Humanitas cade într-o hrubă hidoasă, ceea ce e foarte trist.” [80]

După lansarea de la București, într-o expunere elevată intitulată „Atac virulent al domnului Gabriel Liiceanu la adresa Bisericii Ortodoxe Române”, Pr. Prof. Univ. Dr. Mihail - Simion Săsăujan a solicitat în dimineața zilei de 15 mai, explicit: „Așteptăm punctul de vedere oficial al Biroului de Presă și relații publice al Patriarhiei Române în legătură cu noua apariție editorială la prestigioasă editură Humanitas!”.

Poziția sa a fost publicată pe 16 mai în Ziarul Lumina, însă cu finalul PIERDUT. Iată concluzia Pr. Prof. Univ. Dr, făcută dispărută nu se știe de ce și de către cine în Lumina: „Editura Humanitas, care l-a pierdut pe autorul care scotea o carte la șase luni (Lucian Boia, dovedit turnător la Securitate) are acum un nou Boia!”.

La aproape o săptămână de la lansarea de la Cluj-Napoca, pistolarul de replici acide la minut de la Patriarhie însărcinat cu apărarea Bisericii, recte Vasile Bănescu, a catadicsit să ofere în sfârșit un răspuns anodin, publicat de Hotnewsfără a se numi nici autorul, nici editura, nici „lansatorul” din Apelul Pr. Prof. Univ. Dr. Mihail - Simion Săsăujan, situație reprodusă și la Basilica.ro, care citează un text ascuns de pe contul de Facebook al purtătorului.

Aici apare măcar numele autorului falsei „Istoriei a Bisericii Ortodoxe Române”. Nu se știe cine și unde a publicat-o și nici cine a cerut interzicerea religiei în școli odată cu lansarea ei acuzând Biserica de colaborare cu toate regimurile dictatoriale. Iar a rămas emițătorul setat pe MUCLES?

Boia (vechiul și noul) și Liiceanu (editorul lui și al clonei lui) trebuie protejați. Să cerem împreună cu Liiceanu interzicerea unui post de televiziune din Romaniași să ne războim în schimb cu dușmani imaginari din presa liberă, care, chipurile, ”infestează creștinismului cu naționalism și filetism obscen”, este mai normal.

Să reținem o afirmație a Pr. Prof. Univ. Dr. Mihail - Simion Săsăujan despre cei care atacă Biserica chiar și din interior și rostogolesc obsesiv falsa teză a „etnofiletismului” (foto sus):„Domnul Liiceanu este un om inteligent. Știe, dar refuză în mod perfid să recunoască că valorile creștine ortodoxe n-au intrat nicicând în conflict cu valorile culturale europene. (...) Avem de a face cu o temă profund falsă care este utilizată în ultima lună, pe numeroase pagini de Facebook, în mod exclusiv geopolitic, în contextul internațional al războiului din apropierea țării noastre, temă care vine la pachet cu critica vehementă a „ereziei etnofiletiste”.”

Pentru necunoscători, cu privire la finalul pierdut din Lumina: Lucian Boia recunoaște că a colaborat cu Securitatea timp de 16 ani: „Ce era să fac? Nu cred că ar fi fost o idee bună să refuz”

https://www.activenews.ro/opinii/NOUL-BOIA-Atac-virulent-al-lui-Gabriel-Liiceanu-la-adresa-Bisericii-Ortodoxe-Romane.-Pr.-Prof.-Mihail-Simion-Sasaujan-Asteptam-punctul-de-vedere-oficial-al-Biroului-de-Presa-al-Patriarhiei-Romane-in-legatura-cu-noua-aparitie-Humanitas-182058

NOUL BOIA! Atac virulent al lui Gabriel Liiceanu la adresa Bisericii Ortodoxe Române. Pr. Prof. Mihail - Simion Săsăujan: Așteptăm punctul de vedere oficial al Biroului de Presă al Patriarhiei Române în legătură cu noua apariție Humanitas!

De Cronicar  /   Opinii   /   Publicat: Luni, 15 mai 2023, 21:11   /   23 comentarii

Joi, 11 mai 2023, orele 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, a fost lansată cartea: Biserica de stat sau Biserica în stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române (1918-2023), Ed. Humanitas, București, 2023 (VIDEO mai sus). Autorul cărții este profesorul Oliver Jens Schmitt de la Institutul de istorie est-europeană din cadrul Universității din Viena, Austria.

Evenimentul editorial a durat 80 de minute. Jumătate din acest timp (40 minute) a fost folosit de către directorul editurii, domnul Gabriel Liiceanu, pentru a aduce la cunoștința publicului agenda sa dinainte stabilită și pentru a ataca virulent Biserica Ortodoxă Română, aducând acuzații impardonabile la adresa acesteia.

În cele ce urmează voi aduce în atenția celor interesați rezumatul afirmațiilor sale, pe care le-am urmărit în cadrul transmisiei live pe Facebook, pentru a identifica miza gândirii și lansării acestei cărți, pregătite minuțios în ultimele zece zile ale lunii mai, prin câteva interviuri anterioare și o comunicare la Ateneul Român.

La începutul discursului menționează „mitologia naționalistă din timpul regimului comunist, care ne-a fost servită decenii la rând, pe post de istorie a poporului român și care ne-a blocat mințile pe anumite locuri comune”.

Sunt numiți istoricii Lucian Boia și Neagu Djuvara, care au destrămat acest mit. Lucian Boia ar fi spus odată că „patriotismul se învață la Academia Militară și că la Facultatea de Istorie și în cercetarea istorică se caută adevărul istoriei”.

Identifică „dificultatea foarte mare, chiar imposibilitatea istoricilor români de a scrie obiectiv despre istoria românilor” și șansa salvatoare pe care am avut-o noi românii, ca unii istorici străini să ne ofere „o cercetare de tip occidental cu o sobrietate științifică totală, nepăsându-le de nimic altceva decât de onestitatea intelectuală”. Alături de Dennis Deletant și Keith Hitchins este prezentat și Oliver Jens Schmitt, autorul cărții de față.

Abia acum, după lectura acestei cărți, a înțeles că pe tot parcursul secolului al XX-lea, România n-a atins niciodată parametrii compleți ai democrației, cu excepția a cinci ani în perioada interbelică (1928-1933), 1989 și 2016. Cu privire la acest subiect ar fi trăit în minciună, pe tot parcursul vieții sale.

Neputând lipsi din prezentare tema imperialismului rusesc, trage un semnal de alarmă: „Astăzi, foarte important pentru un stat european, este să se definească, nu în raport cu valorile tradiționale și religioase, ci în primul rând cu valorile democrației de tip occidental, opuse valorilor imperialismului rusesc. Pentru prima dată în istoria Europei există o alianță a tuturor țărilor europene în jurul unor valori fundamentale precum libertatea, care au singur inamic comun, care le amenință prezentul și viitorul”.

Îl elogiază pe autor, afirmând faptul că această carte este „una dintre cele mai importante cărți pe care editura Humanitas le-a scos de 30 și ceva de ani încoace”.

La mijlocul discursului său, la minutul 24.39, ne spune „că se apropie de ceea ce vrea să ne spună”.

Urmează afirmații incorecte și acuzații impardonabile la adresa Bisericii Ortodoxe Române.

Parcurgerea cărții l-a făcut să înțeleagă că „nu avem o istorie a uneia dintre cele mai importante instituții din istoria modernă a României. Nu avem o istorie a BOR. Coabităm cu o mare necunoscută. Trăim alături de ea, mulți în mijlocul ei, dar chipul ei și culisele ei rămân total necunoscute. Nu avem o documentație completă a acestei istorii, din cauza că arhivele BOR sunt lăcătuite. Legea spune că arhivele oricărei instituții din România trebuie să se afle la arhivele statului. Excepția o face BOR. Cheile arhivelor se află în mâna conducerii Bisericii. BOR ne refuză nouă, românilor, accesul la faptele ei, la istoria ei, la ierarhii ei, la relațiile cu regimurile politice din cei 100 de ani”.

Istoria BOR nu arată deloc încântător și onorabil. Aceasta a colaborat politic cu patru dictaturi: carlistă, legionară, antonesciană și comunistă. Ar trebui ca oamenii să fie șocați de istoria deloc onorabilă a BOR-ului, care nu și-a asumat vocația martirajului în perioada regimului comunist”. În opoziție cu lipsa vocației martirajului în Biserica Ortodoxă Română, zâmbește obosit și îl menționează pe Zelenski - „singurul președinte care se comportă vocațional la nivelul funcției lui”, dispus să moară oricând pentru poporul său. Vădit preocupat de profesiunea vocațională a Bisericii Ortodoxe Române, aduce o acuză foarte gravă acesteia, afirmând că „în ciuda faptului că a golit treptat valorile creștinismului, de-a lungul slujirii a două mii și ceva de ani, ea nu este afectată de acest lucru”.

Urmează cuvinte de-a dreptul halucinante, pline de îngrijorare penibilă pentru semenii săi: „În momentul de față, cei care creditează în continuare BOR-ul, în ciuda istoriei ei teribile din perioada comunismului, nu-și dau seama că, de fapt, în joc se află viața lor, însăși calitatea vieții lor viitoare”.


Întru totul de acord cu autorul cărții, afirmă cu un ton vădit mâhnit că „BOR a urmărit constant puterea lumească ca valoare supremă și împărțirea ei cu cezarul, cu cei care dețin puterea politică. Niciodată accesul la puterea politică statală nu i-a reușit BOR-ului ca după 1989, niciodată un regim politic n-a dat BOR-ului o supremație atât de mare, o perioadă de înflorire și imunitate absolută, ca după 1989. Relația s-a făcut imediat după 1989, între BOR și statul postcomunist și neocomunist al lui Iliescu din cauza faptului că, atât Iliescu și clasa politică, cât și BOR nu aveau nici un interes să deconspire trecutul colaborării comune cu regimul comunist”.

Continuă, menționând că permanent după 1989 „clasa politică a avut nevoie de binecuvântarea BOR-ului pentru a avea legitimitate în fața poporului. Astfel, puterea Bisericii a crescut pe măsură ce puterea politică s-a simțit mai slabă și mai nesigură”. Folosind o exagerare intenționată și un fals ironic grosolan (cele 20-30 de trepte din holul reședinței patriarhale), aduce în discuție „valoarea simbolică a unui eveniment din anul 2021, definitorie din punctul său de vedere, pentru toată epoca post decembristă cu privire la relația BOR cu puterea politică - vizita președintelui Johannis la patriarhul Daniel”: „În capătul celor vreo 20-30 de trepte din hol, pe treapta cea mai de sus, stătea îmbrăcat somptuos în alb, în toată măreția lui, nemișcat, patriarhul și Johannis a început să urce treptele. Nu patriarhul a coborât să-și primească oaspetele, ci oaspetele a urcat până la înălțimea poziției patriarhale”.

Este mâhnit de faptul că, pentru prima dată de la Cuza încoace, în loc să urmeze, în continuare, un proces de secularizare, pe care-l presupune un stat de drept, după anul 1989 s-a petrecut un proces de de-secularizare, statul începând să împroprietărească Biserica. Statul român „a acordat terenul de lângă Parlamentul României și banii pentru construirea Catedralei Neamului”. „În anii 1990-2024, s-au ridicat în România, 2.200 de biserici”.

Oferă, apoi, din nou lecții Bisericii Ortodoxe Române, afirmând că aceasta „ar fi trebuit să nu scape prilejul să înțeleagă că rolul cel mai bun pe care l-ar fi putut juca în acest timp, ar fi fost modalitatea de integrare a valorilor ortodoxiei în valorile Uniunii Europene și punerea lor de acord. Nici Europa nu și-a dat marea silință ca să înțeleagă cum să integreze națiunea cu cea mai mare biserică ortodoxă din statele europene”.

La sfârșitul discursului său, otrăvit cu numeroase critici și invective belicoase, care a durat 40 de minute, își aduce aminte de încă o temă esențială, pe care dorește să o transmită, în mod obligatoriu, publicului prezent în sală – tema introducerii religiei în școlile de stat, după anul 1989: Cu tonul ridicat și fața crispată afirmă: „După mintea mea, religia este o problemă ce ține preponderent de intimitatea fiecărui individ, al fiecărui credincios și felul în care te raportezi la Dumnezeu și la valorile Evangheliei, ține de un raport mai puțin instituțional și mai mult intim. Credincioșii se catehizează în biserică, nu la școală. Școala nu este făcută pentru catehizare. Nici eu nu mă duc în biserică să predau lecții de darwinism. Rămâne o problemă, cum de puterea noastră politică a acceptat așa ceva, subînțelegând, în felul acesta, că BOR este o Biserică de stat, ceea ce nu este prevăzut în constituție și că-și poate impune acest lucru, să catehizeze copiii în școală. În scoală se introduc icoane și nu se introduc portretele oamenilor de știință”.
La un moment dat se deconspiră și aduce în discuție posibilul impact al acestei cărți asupra publicului cititor. Afirmă dezamăgit și trist că „ne aflăm, în fața unei instituții cu o istorie teribil de discutabilă, care se bucură, totuși, de o credibilitate infinită în rândurile poporului preponderent de la sate, dar nu numai. Și atunci, noi putem vorbi, putem scoate cartea asta, dar nu înseamnă că ceea ce facem noi acum, va mișca într-un fel rândurile groase ale unor enoriași care au fost bine educați în acest sens al valorilor tradiționaliste”.

COMENTARII
Aceasta este gândirea domnului Gabriel Liiceanu, directorul uneia dintre cele mai prestigioase edituri din România, cu privire la evoluția raporturilor dintre Biserica Ortodoxă Română și statul român în secolul al XX-lea și în perioada post decembristă. Este bine să o cunoaștem pentru a înțelege mai bine agenda, resorturile și motivațiile care stau în spatele discursului din seara lansării cărții menționate.
Lectura atentă indică lipsa de obiectivitate, cunoaștere și onestitate academică mult clamate în timpul celor 40 de minute.

Necesitatea stringentă a României de a se defini, astăzi, nu în raport cu valorile tradiționale și religioase, ci, în primul rând, cu valorile democrației de tip occidental, opuse valorilor imperialismului rusesc – este o marotă pe care directorul editurii Humanitas o rostogolește în mod obsesiv în luarea sa de cuvânt. Lipsit de onoare și scrupule, acesta induce ideea total eronată potrivit căreia păstrarea și promovarea valorilor noastre creștine ortodoxe ar însemna, de fapt, susținerea și promovarea valorilor imperialismului rusesc.
Domnul Liiceanu este un om inteligent. Știe, dar refuză în mod perfid să recunoască că valorile creștine ortodoxe n-au intrat nicicând în conflict cu valorile culturale europene. Religia creștină ortodoxă, cu toate componentele ei biblice, doctrinare, spirituale, morale, istorice, pedagogice, culturale etc., împreună cu limba și cultura românească constituie pilonii de bază ai identității noastre naționale românești și europene.

Avem de a face cu o temă profund falsă care este utilizată în ultima lună, pe numeroase pagini de Facebook, în mod exclusiv geopolitic, în contextul internațional al războiului din apropierea țării noastre, temă care vine la pachet cu critica vehementă a „ereziei etnofiletiste”, fără depunerea unui minim efort de a înțelege evoluția Bisericilor Ortodoxe de-a lungul istoriei și organizarea lor pe criterii naționale autocefale.

A folosi ținte precum Biserica Ortodoxă Română pentru a-ți atinge agenda ideologică și politică este dezonorant pentru o persoană precum directorul Editurii Humanitas. Probabil că domnul Liiceanu și alți semeni de-ai lui și-ar dori ca Biserica Ortodoxă Română să fie aruncată la marginea societății din cauza faptului că aceasta ar îngreuna alinierea României la valorile democratice europene.

Afirmația că nu există o istorie a Bisericii Ortodoxe Române pentru secolul al XX-lea este profund falsă. Directorul editurii Humanitas și autorul cărții menționate sunt invitați să caute în bibliotecile bisericești eparhiale și de stat, contribuțiile istoricilor bisericești și laici care au scris pe tot parcursul secolului al XX-lea, și după anul 1989, cărți și studii esențiale cu privire la istoria contemporană a Bisericii Ortodoxe Române, inclusiv pe tema relației Stat - Biserică. Nu ne aflăm în fața unei „terra deserta et inhabitata”, precum încearcă domnul Liiceanu să sugereze. Nu rezolvă domnul Schmitt în mod salvator și definitiv această chestiune. Fără aceste studii, însăși cartea sa nu ar fi fost posibilă.

Tema relației Stat - Biserică pe parcursul secolului al XX-lea este o temă complexă care a fost și va fi cercetată în continuare. Desigur că cercetările viitoare efectuate în arhivele eparhiale vor aduce informații suplimentare despre rolul complex al Bisericii Ortodoxe Române în relație cu societatea românească, dar această temă de cercetare nu poate fi redusă nicidecum la concluziile reducționiste ale directorului de la Humanitas, potrivit căruia ne aflăm în fața unei instituții „cu o istorie teribil de discutabilă, deloc încântătoare și onorabilă”.

Numeroasele afirmații precum cele referitoare la relația Bisericii Ortodoxe Române cu puterea de stat în anii 1989-2023, la construirea Catedralei Naționale, la construirea de biserici pe teritoriul canonic al Patriarhiei Române, la predarea disciplinei religiei în școlile de stat sunt malițioase și definesc profilul directorului editurii Humanitas.

Cum să judeci „după capul tău” statul român, pentru introducerea religiei ortodoxe ca disciplină de studiu în școlile de stat din România și să nu spui nimic critic despre statul austriac, de unde provine onorabilul tău invitat, și unde religiile catolică și protestantă sunt, de asemenea, discipline de studiu în cadrul învățământului de stat?

Despre lucrarea domnului Oliver Jens Schmitt de la Universitatea din Viena voi scrie într-un text viitor. Având în vedere că în bibliografia cărții sale lipsește cu desăvârșire documentația arhivistică, absolut obligatorie în cazul unui istoric, profesor universitar la Universitatea din Viena, pe care domnul Liiceanu îl încadrează în rândul istoricilor străini care efectuează „cercetare de tip occidental cu sobrietate științifică totală, nepăsându-le de nimic altceva decât de onestitatea intelectuală”, cartea nu aduce informații noi.Preia selectiv informații deja publicate în spațiul istoriografic bisericesc și laic românesc și internațional și în presa românească și străină postdecembristă, pe care le rostogolește ideologic și părtinitor.

Surprinde faptul că autorul nu-l citează pe profesorul emerit Ernst Christoph Suttner, care a predat Teologia și Istoria Bisericilor Răsăritene în cadrul Facultății de Teologie Catolică a Universității din Viena, sub coordonarea căruia am scris, între anii 1992-1996, o teză de doctorat despre politica bisericească a Curții din Viena în Transilvania, în timpul împărătesei Maria Tereza (1740-1780), și care a scris numeroase studii cu referire la istoria bisericească a românilor (inclusiv pentru perioada secolului al XX-lea), printre care cunoscutele volume: Beiträge zur Kirchengeschichte der Rumänen, Verlag Herold, Wien-München, 1978 și Kirche und Theologie bei den Rumänen von der Christianisierung bis zum 20. Jahrhundert, Institut für Ökumenische Studien der Universität Freiburg Schweiz, 2009.

Voi menționa doar o idee pe care Oliver Jens Schmitt o prezintă într-un interviu dat la 3 mai 2023 (spotmedia.ro), idee care este prezentată repetitiv și în cartea sa, pentru a arăta același mecanism reducționist și dezonorant pe care-l aplică, de data aceasta, Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, declarându-l promotor al politicii antioccidentale a Patriarhiei Moscovei: „Patriarhul Daniel s-a apropiat de patriarhul rus Kiril, unul dintre cei mai importanți aliați ai lui Putin. În acest fel, BOR a sprijinit indirect propaganda antioccidentală a Patriarhiei Moscovei”.

Sunt de acord cu afirmația domnului Ioan Bolovan, profesor la Facultatea de Istorie și Filosofie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, director al Institutului de Istorie „George Barițiu” al Academiei Române și membru corespondent al Academiei Române, postată pe pagina de Facebook a istoricului Mircea Abrudan din Cluj Napoca, potrivit căreia „putem plasa comanda cărții în afară, în zona celor care au interes în ponegrirea României. Editura Humanitas, care l-a pierdut pe autorul care scotea o carte la șase luni (Lucian Boia, dovedit turnător la Securitate) are acum un nou Boia!”.

Așteptăm punctul de vedere oficial al Biroului de Presă și relații publice al Patriarhiei Române în legătură cu noua apariție editorială la prestigioasă editură Humanitas !

Pr. Prof. Mihail - Simion Săsăujan

PS: Am publicat acest text pe pagina de Facebook a Bisericii Albe din cauza faptului că nu am pagină personală de Facebook și pentru că slujesc la această biserică cu o istorie de trei secole, la a cărei monografie lucrez momentan și care îmi confirmă încă o dată faptul că studierea istoriei bisericești moderne și contemporane a parohiilor, eparhiilor și Bisericii Ortodoxe Române în genere constituie o șansă pentru a arăta dinamica vieții bisericești și contribuția acesteia la viața socială și culturală a românilor.

 

          Ohne Worte!  Pentru distinșii istorici sus menționați le recomandăm, în vederea înțelegerii unei anumite politici editorial, o lucrare a unui analist Italian dedicate Casei de Editură „Adelphi” din Milano : Maurizio Blondet – Gli „Adelphi” della dissoluzione. Strategie culturali del potere iniziatico”, Ed. I, Milano, Ares, 1994, reeditată apoi de mai multe ori.  Astfel domniile lor nu vor mai avea nedumeriri asupra anumitor politici editoriale.

         Un distins istoric clujean, Pr. Profesor Mihai Săsăujean a fost cenzurat de ziarul „Lumina”, oficios al Patriarhiei (vezi mai sus: Poziția sa a fost publicată pe 16 mai în Ziarul Lumina, însă cu finalul PIERDUT. Iată concluzia Pr. Prof. Univ. Dr, făcută dispărută nu se știe de ce și de către cine în Lumina: „Editura Humanitas, care l-a pierdut pe autorul care scotea o carte la șase luni (Lucian Boia, dovedit turnător la Securitate) are acum un nou Boia!”)   Părintele Profesor are dreptul să se exprime liber la adresa oricui. Dar Domnia Sa luând apărarea BOR a fost cenzurat într-o publicație a acesteia, iar establishmentul actual de sub cupola BOR a pierdut războiul înainte de a-l începe.

        Managerul Editurii Humanitas (care îl publica anterior și pe politologul Alexandr Dughin – Statele Unite și Noua Ordine Mondială. O dezbatere între Olavo de Carvalho și Alexandr Dughin, Humanistas, 2016) nu este calificat moral să atribuie etichete de „ putiniști” în stânga și dreapta. Iar în contextual geopolitic fluent de astăzi lucrurile pot evolua neprevăzut. Mai bine ar lămuri public, academic includerea capitolului „Nostos” al lui Constantin Noica în teza dedicată lui Heidegger[81] .

         Ipocrizia noilor deontologi, fie ei istorici, filosofi, eseiști, care  atacă Biserica Ortodoxă din România este ilustrată plenar  și în faptul că beneficiază și profită  de zilele libere sau sărbătorile oferite de Stat la cererea BOR. Și probabil plictisindu-se , speculează asupra datei Paștilor.

        Deși nu aparține BOR, cel ce semnează aceste rânduri este conștient de atacul generalizat asupra Bisericilor Creștine, mai ales celor de Tradiție Apostolică.  Magisterul Doctrinar al Bisericii Catolice a prevăzut aceste atacuri încă din sec.XVIII, până în 1958. O simplă răsfoire a Enciclicilor Papale este suficientă, iar etapele de punere în practică a acestor atacuri au fost realizate după 1958. Ca urmare, avem experiență și…antrenament. În ciuda diferențelor doctrinare ce ne separă, atacurile ideologice la adresa BOR ar trebui să se constituie într-un simptom îngrijorător și pentru intelectualii creștini aparținând celorlalte Biserici.

         Fiind vizate și celelalte culte din România în momentul de față, tăcerea este echivalentă complicității pasive cu aceste atacuri. De care ne disociem categoric.

                                                                     Pr. DDr. Remus Mircea Birtz, OBSS

NOTE și ARTICOLE



[1] Iată câteva din titlurile sale, găsite la o simplă căutare cibernetică, la pagina https://alchetron.com/Nikodim-Mila%C5%A1, accesată în 16.V.2023:

Historical-Canonical view on establishmant of Serbo-Romanian Metropolis of Bukovina and Dalmatia (1873);

Clerical dignities in the Orthodox Church (1879);

Codex canonum ecclesiae africane (1881);

St. Sava's Kormchya Book (1884);

Das Synodal-Statut der orth. Oriental Metropolie der Bukowina i Dalmatien mit Erläuterungen (1885);

Orthodox Church and Canon Law in six volumes (first edition 1890; second revised edition 1890, translated in Russian 1897, in German 1897, in Bulgarian 1903);

Roman Catholic Propaganda, its foundation and rules today (1889; translated in Russian 1889, and in Bulgarian 1890);

Orthodoxy in Dalmatia, a historical perspective (1901);

Question of Eastern Church and task of Austria in it (1889; 1890 translated in Romanian and German);

Principles of jurisdiction in Orthodox Church"

Orthodox Monasticism (Mostar 1902);

Slavic Apostles Ss. Cyril and Methodius

Rules (Κανόνες) of Orthodox Church with commentary (I 1895, II 1896)

Documenta spectantia historiam orthodoxae dioeceseos Dalmatiae et Istriae a XV usque ad XIX saeculum (I, 1899),

[2] Milaș, Nicodim – Dreptul Bisericesc Oriental, traducere făcută cu învoirea autorului după ediția II germană de Dim. I. Cornilescu și Vasile S. Radu, revăzută de I. Mihălcescu, profesor la Facultatea de Teologie, București, Tip. Gutenberg Joseph Göbl, 1915.

[3] Constituția Bisericei gr.ort din Ungaria și Transilvania sau Statutul Organic comentat și cu concluzele și normele referitoare întregit de Ioan A. de Preda, Sibiiu, Tip. Arhidiecezana, 1914.

[4] Brusanowski, Paul - Autonomia și constituționalismul în dezbaterile privind unificarea Bisericii Ortodoxe Române (1919-1925), Cluj-Napoca, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2007. Idem  – Reforma constituțională din Biserica Ortodoxă Română a Transilvaniei între 1850-1925, Cluj-Napoca, , Ed. Presa Universitară Clujeană, 2007.Idem  – Stat și Biserică în Vechea Românie între 1821-1925, Cluj-Napoca, , Ed. Presa Universitară Clujeană,  2007. Volumele sunt imperative, subliniem imperative, pentru oricare cercetător ce investighează situația BOR la începutul Secolului XX.

[5] Moss, Vladimiri – The Greco-Bulgarian Schism from 1872, pe pagina cibernetică a Prof. Dr. Vladimir Moss, https://www.orthodoxchristianbooks.com/articles/653/-greco-bulgarian-schism-1872/, accesată în 17.V.2023.

[6] Documente foarte importante pentru istori’a bisericei si a națiunei române, Tip. Adolf Bermann, Jassy, 1867, 28 p.

[7] Vicovan, Ioan – Decretul lui Al. I Cuza din 1864 și Decretul Nr. 410 din 1959. O abordare comparativă: context, conținut, cobsecințe,in Teologie și Viață, nr. 7/2018,  p.111-126. A se vedea și memoriile lui Andronic Popovici, viitor stareț al Mănăstirii Noul Neamț din Basarabia : Părintele Andronic – Aduceri aminte (1820-1892), București, Noul Neamț, Ed. Cathisma, 2007.

[8] Întâmpinare protest a protosyncelului Gherasim Saffirin - Pentru ce domnu ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice au scosu din directoratul Seminarului eparhiei Râmnicu pre Ieromonachu Protosyncellu Gherasim Saffirimu, Tipografia Gh. Nicolantin, Râmnicu Vâlcii, 1885. Documente privitoare la turburarea bisericească pricinuită de legea sinodală din 1909 și Apărarea  Prea Sfințitului Episcop al Romanului D.D. Gerasimu Saffirinu în procesul sinodal din vara anului 1911, București , Tip. Dimitrie C. Ionescu, 1911;  Haret, Spiru – Criza bisericească, București, Tip. Carol Göbl, 1912.

[9] Lupta eclesiastică și adversitățile lui C. Cernăianu sunt descrise în volumul lui Nicolau-Stroești, C. –Tragedia Neamului Românesc. O epopee. Vol. I, București, Institutul de Arte Grafice și Editura A-B-C, 1936.

[10] OSJ îl menționează pe Preotul Grigore Cernăianu, cu totul altă persoană, ca director în Ministerul Cultelor, cu totul altcineva decât avocatul și teologul Codin Cernăianu...

[11] Zenovie Pâclișanu sub pseudonimul Justin Volbură a inițiat comentarea cărții în periodicul „Răvașul” din Cluj, condus de protopopul Elie Dăianu, în numărul din aprilie-mai  1910. Ulterior va publica aceste articole din „Răvașul”  într-o broșură cu titlu identic „Biserica și Românismul” (Cluj, 1910), reeditată în 2005 de către Ed. Galaxia Gutenberg, Tg. Lâpuș, sub îngrijirea Pr. Dr. Ioan Tâmbuș.

[12] Ciorogaru, Roman – Zile trăite de Roman R. Ciorogaru, Episcopul Orăzii, Oradea, Tip. Diecezană, 1926.

[13] Roșca, Eusebiu – Monografia Mitropoliei Ortodoxe Române a Ardealului de la repausarea Arhiepiscopului Mitropolit Andreiu baron de Șaguna până astăzi. Contribuții istorice, Sibiu, Tip. Arhidiecezană, 1937.

[14] Boldewskul, V. – The Old Calendar Church of Romania, in Orthodox Life, Holy Trinity M-tery, Jordanville, NY, 1992, XLII, nr. 5, p. 11-17.. ***Slujba, Acatistul și Viața Sf.Ierarh Glicherie Mărturisitorul, Râșca, Ed. Schimbarea la Față, 1998; ***„65 de Ani de persecuție a Bisericii Ortodoxe Române de Stil Vechi. Octombrie 1924 – Decembrie 1989, , Râșca, Ed. Schimbarea la Față, 1999; Mogârzan, Vlasie – The Life of the Holy Hierarch and Confessor Glicherie of Romania, Etna, California, Center for Traditional Orthodox Studies, 1999; Biserica Ortodoxă de Răsărit  din România – Istoricul Mănăstririi Slătioara, , Râșca, Ed. Schimbarea la Față, 2009 sau lucrările polemice, unele cu inexactități:  Argatu, Ștefan – Stiliștii în România. Istoric. Adevăr. Îndreptare (documente), Fălticeni, Ed.Mila Creștină, 2009; Mureșan, Radu Petre – Stilismul în România, Sibiu, Agnos, 2012; Bichir, Florian –Dosarul „Mitropolit Galaction Cordun” un aventurier în reverndă, un agent secret sau o victimă a comunismului, Sibiu, Agnos, 2012.

[15] O abordare teologică a grupului de la „Cuibul cu Barză” din București a făcut-o Gala Galaction (Grigore Pișculescu) în volumul: Galaction, Gala – Piatra din capul unghiului. Scrisori teologice, București, Tipografiile Române Unite, 1926. Pentru Cultul Creștin după Evanghelie vezi Răduț, Bogdan Emanuel - Din istoria creștinilor după Evanghelie. Culegere de documente, Târgoviște, Ed. Cetatea de Scaun, 2013.

[16]  Rusu Abrudeanu , Ion -  Patriarhul României Dr. Miron Cristea , Înalt Regent, București, Ed. Cartea Românească, 1929, cu documente; Șandru, Ilie; Borda, Valentin – Patriarhul Miron Cristea, Tg. Mureș, Ed. Petru Maior, 1998; ***Pagini dintr-o arhivă inedită. Ediție îngrijită, studio introductive și note de Antonie Plămădeală, București, Ed. Minerva, 1984; Plămădeală, Antonie – Contribuții istorice privind perioada 1918-1939. Elie Miron cristae. Documente și corespondență, Sibiu, Tip. Arhidiecezană, 1987; Cristea, Elie Miron – Note ascunse. Însemnări personale (1893-1937), Cluj-Napoca, Dacia, 1999, memoriile focalizându-se mai mult pe intervalul 1921-1931, dar oricum obligatorii de consultat.

[17] N. Crainic devenise un adept al monarhiei neo-bizantine, poesia sa „ Miluie-l Doamne pe Rege” nefiind decât o versificație perifrastică a Imnului Imperial Rus. Uneori polemicile între diferiții intelectuali ortodocși atingeau forme umoristice. Pentru umor a se vedea polemica lui T.Arghesi cu N. Crainic sau conflictul personal dintre Nae Ionescu și Miron Cristea, acesta dispunând lui Dimitrie Belizarie să-l figureze pe profesor ca un demon în fresca Judecății de Apoi din tinda Bisericii patriarhale, (Cf. Adămuț, Anton –Nae Ionescu și răzbunarea Patriarhului, in Analele Universității Craiova, Seria Filosofie, 2020, Nr. 45, p. 207-214) după cum Păstorel Teodoreanu l-a răzbunat pe Ionescu printr-o epigramă celebră : „Sub lespedea aceasta / Zace-amantul Doamnei Nasta. / A bugetului povară / Și-a Bisericii ocară.../”.  În ciuda încrâncenării opiniilor, parcă intelectualii acelei vremi aveau mai mult umor decât astăzi, oricum semn neîndoios al unei inteligențe superioare nouă...

[18] Vrabie, Gheorghe -  Gândirismul: istoric, doctrină, realizări, București, Ed. Cugetarea-Georgescu Delafras, 1940; Micu Dumitru - , „Gândirea” și gândirismul, București, Editura Minerva, 1975; Pintea, Emil -  Gândirea (antologie) , Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992.

[19] Stahl, Henri H. - Gânditori si curente de istorie socială românescă, București, Ed. Universității București, 2001;  Ornea, Zigu - Sămănătorismul, București, Ed.III, Fundația Culturală Română, 1998;Idem -  Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, București, Fundația Culturală Română, 1995 (tradusă și în engleză); Idem - Poporanismul, București, Ed. Minerva, 1972; Idem - Țărănismul, București, Ed. Politică 1969. Zigu Ornea, după 1989 a reușit primenirea și îmbogațirea multor texte publicate anterior, constituind o referință bibliografică obligatory pentru cei preocupați de implicarea ideilor culturale în politica românească până în 1947.

[20] Ajunge o simplă răsfoire a diverselor sale studii sau articole privind problema religioasă...

[21] Vezi colecția realizată de Smântânescu, dan – Lozinci Regale, București, Tip. Universul, 1939.

[22] Vezi Prof. Dr. Moss, Vladimir – Serghianismul, o erezie ecleziologică, I) 2011 la poziția https://ortodoxianecenzurata.wordpress.com/2011/10/25/serghianismul-o-erezie-ecleziologica/, II) 2012, la poziția https://ortodoxianecenzurata.wordpress.com/2012/02/24/serghianismul-o-erezie-ecleziologica-2/accesate în 17.V.2023.

[23] Birtz, Remus Mircea - Un român exilat misterios: „Principele Scortesco”. Cine era? (cu o incursiune în peisajul catolic tradiționalist din Apus, in Aslan, Margareta; Ivan, Adrian Liviu (ed.) – De la Elitele Securității la securitatea elitelor, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2017, p. 7-64, p. 47-48.

[24] Nedelcu, Silviu Constantin - "Cenzurarea presei ortodoxe in comunism",Cluj-Napoca, Ed. Eikon,  2019.

[25] Pe larg la Bucur, Ioan Marius – Din istoria Bisericii Greco-Catolice Române 1918-1953, Cluj-Napoca, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2003, p. 121-126.

[26] Grossu fusese pus în retragere necanonic în 1937. Aici erau utile volumele lui Cernăianu!

[27] Despre Visarion Puiu s-a scris mult atât în Exil cât și în Țară. Pentru introducerea în problemă vezi Plămădeală, Antonie – Visarion Puiu. Documente, Sibiu, Ed. Arhidiecezana, 2005.

[28] Un demers academic a fost sintetizat de Pr. Veaceslav Ciorbă: Ciorbă, Veaceslav – Biserica Ortodoxă în Basarabia și Transnistria (1940-2010), Chișinău, Ed. Pontos, 2011, p. 107-133. Despre activitatea catolică în Transnistria vezi: Doboș, Dănuț – Preotul(Episcopul) Martir Marcu Glaser, in Analecta Catholica, Chișinău, 2006, II, p.157-174, Andrieș-Tabac, Silviu –Documente referitoare la acțiunea Bisericii Române Unite cu Roma în Basarabia și Transnistria în anul 1942, in Analecta Catholica, Chișinău, 2006, II, p. 289 – 320.

[29] Șafran, David – Satana - roman, Jerusalem, Ed. Hasefer, 1965 ; Idem – Zișe Portugal, un erou al zilelor noastre, Tel Aviv, Hasefer, 1967; Idem – Amintiri, Tel Aviv, Ed. Hasefer, 1972;  Idem- Cronica rebeliunii legionare. Amintiri care ard, Tel Aviv, Ed. Hasefer, 1967; Idem- Karl Marx, antisemit , Jerusalem, s.ed., 1979. Rabinul Dr. David Șafran s-a putut repatria în Israel după 1956, reușind publicarea a mai multor volume cu tematică istorică, pedagogică, filosofică, cele mai multe în limba română, dar și în ebraică.

[30] Varianta inițială  Rosen, Moshe - Dangers, tests and miracles: the remarkable life story of Chief Rabbi Rosen of Romania as told to Joseph Finkelstone, London, Weidenfeld and Nicolson Publ., 1990, tradus ulterior și în limba română ( Primejdii, încercări, miracole, București, Ed. Hasefer, 1990)

[31] Semnificative sunt:  Wurmbrand, Richard – Cristos pe ulița evreiască, București, Ed. Stefanus,Ed. I 1994, Ed.II 2015; Idem -Cu Dumnezeu în subterană, București, Editura Casa Școalelor, 1994; Idem -Strigătul Bisericii prigonite, București, Stephanus, 1993. Richard Wurmbrand a reușit să ajungă în 1965 în Occident, având o susținută activitate publicistică în engleză, cărțile lui fiind traduse în limbile de circulație internațională.

[32]Galaction, Gala -  Jurnal 1947-1952 -Pagini inedite cenzurate, București, Ed. Vestala, 2007 suită a altor 6 volume de memorialistică.

[33] Gherman, Pierre – L’ame roumaine écartelée, Paris, Ed. Du Cèdre, 1955. Monseniorul Petru Gherman deși greco-catolic prezintă în acest volum riguros și persecuțiile sufeite de Biserica Romano-Catolică din România și de cea Ortodoxă. Ionițoiu, Cicerone – Le Martyre de l’Église en Roumanie, Montsurs, Ed. Résiac, 1986.;  Grossu, Sergiu – Le Calvaire de la Roumanie Chretienne, Paris, Ed. France Empire, 1987.

[34] Rosu, George; Vasiliu, Mircea; Crisan, George – Chiesa e Stato in Romania, in Gsovski, Vladimir (ed.) – Chiesa e Stato dietro la Cortina di Ferro, Roma, Ed. Opere Nuove, 1957, p.323-371. Studiul are date statistice, o evidență precisă a legislației cultelor românești începând cu 1900, fiind oferit și un tabel sinoptic legislativ,, se refera la statutele oficiale ale cultelor, în câteva zeci de pagini fiind descris un tablou riguros, matematic, al sitației eclesiastice din România.

[35]Amzăr, Dumitru C. - Partei, Staat und Kirche im heutigen Rumänien, in: Ostkirchliche Studien 14 (1965), p. 162–183. D.C. Amzăr a scos și periodicul orthodox „Frăția Ortodoxă” la Wiebaden, publicând zeci de studii despre situația românească în periodicele germane, fiind și collaborator al prestigioasei Enciclopedii Brockhaus.

[36]Scrima, André -  L'avènement philocalique dans l'Orthodoxie Roumaine , Istina, Paris, 3, 1958, p. 295-328;  Scrima, Andrei - Ortodoxia şi încercarea comunismului, București, Humanitas, 2008; Idem - Timpul rugului aprins : maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană, București, Ed. II, Humanitas, 2000.

[37]Popan, Flaviu - Probleme der Rumänischen Orthodoxen Kirche von 1945 bis 1960, Roma, Pont. Univ. Gregoriana, 1960; ; Idem - Christlicher Widerstand in Rumänien, in: Der europäische Osten77 (1961), pp. 166–170.

[38] O va afirma documentat istoricul ortodox Matthew Namee (îmbisericit în Patriarhia Antiohiei) în pagina sa cibernetică: https://orthodoxhistory.org  , la postarea https://orthodoxhistory.org/2023/03/23/patriarch-athenagoras-the-cia-and-the-state-department/ , accesată în 19.V.2023.

[39] Leu, Corneliu – Cartea Episcopilor Cruciați, Ed. I., București, Ed. Realitatea, 2001, ed.II, Ed. Realitatea 2005; Leu, Paul – Episcopul Vasile Leu în Gulagul Românesc, in Revista Memoria, București, 2008, nr. 3-4, p. 98-107. Despre consacrarea lui Vasile Leu în berlinul Occidental de către mitropolitul Serafim Liade și Arhiepiscopul Serafim Sevbo în decembrie 1949 vezi și Woerl, Michael - Bishop Victor-Vasile (Vasile Leu, d. 1978) of the Romanian Orthodox Episcopate of Western Europe, la pagina cibernetică ROCOR Studieshttps://www.rocorstudies.org/2010/01/16/bishop-victor-vasile-vasile-leu-of-the-romanian-orthodox-episcopate-of-western-europe/accesat la 19.V.2023. Cel care a contribuit în mod decisiv la denigrarea episcopului Vasile Leu a fost preotul grec Constantin Moraitakis (1890-1964), fost preot al bisericilor elene din Chișinău și București (1932-1948, când a fost expulzat) care a sabotat traducerea gramatei episcopale (redactată în rusă, română și germană) și înaintarea acesteia către Patriarhia Ecumenică. Pentru activitatea lui vezi Moraitakis, Euripide C. – Preotul Constantin E. Moraitakis arhon mare prezbiter al Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, Buucrești, Ed. Enciclopedică, 2004.

[40] Vezi comunicatul oficial al Episcopiei Hușilor din 9.VIII.2021, realizat în urma anchetei Procuraturii Militare la poziția : https://episcopiahusilor.ro/rezultatele-cercetarilor-privind-moartea-suspecta-episcopului-grigorie-leu-al-husilor-otravit-de, accesat în 19.V.2023.

[41] Leu, Corneliu - Biserica din eter, București, Ed. Realitatea, 2012. Existența unei rezistențe episcopale ortodoxe la abuzurile comuniste este certă. Dar „Grupul Sinodal de Rezistență” active între 1947-1949 trebuie privit ca o realitate morală , nicidecum organizată în mod structurat.

[42] Dură, Ioan - Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române îndepărtați din scaun și trimiși în recluziune monastică de către autoritățile comuniste în anii 1944-1981, in Revista Memoria, București, 2006, nr. 2-3 (55-56), p. 158-177.

[43] Vezi Memoriul acestuia din 25.I.1955 către Sf. Sinod în Iovan, Ioan – A fost frumos la Gherla!, Cluj-Napoca, ed. Patmos, 2008, p. 29-80.

[44] Dobzeu, Mina –Strigări împotriva lui Antihrist, București, Ed. Anastasia, 1999, manifest din 1948 (p. 49), Memoriu către Institutul Teologic București și Ierarhi din 1959 (p. 52-63), 7 scrisori către N. Ceaușescu (1986), p. 83-111.

[45] Bunea, Ioan – Memorial, Cluj-Napoca, Ed. Limes, 2016.

[46] Tănase, Nicolae – Mai este de actualitate învățătura Părintelui Nicodim Mândiță în sec. XXI ?, București, ed. Agapis, 2007; Rădulescu, Mihai – Întemnițarea Părintelui Nicodim Mândiță, București, ed. Agapis, 2003; Idem – Povestiri din viața Părintelui Nicodim, București, Ed Agapis, 2001.; Zamnisnicu , Dumitru – Credința în zeghe. Preot Dumitru Zamnisnicu. Evocări, s.l. Ed. Floarea de April, 2016, volum redactat de nepotul omonim al Părintelui. Aceeași editură a îngrijit diferitele volume ale ieroschimonahului Nil Dorobanțu. Ciocârlan, Sergiu – Jertfa unui preot mucenic. Miercurea Patimilor, București, Ed. Areopag, 2013, unde se reia povestea Pr. Rizea Dobre, asasinat de Securitate. Idem – Părintele Sorin Paul Grecu. Mărturisire și jertfă, Galați, Ed. Egumenița, 2022.

[47] Sfetcu, Paul -13 ani in anticamera lui Dej, București, Fundația Culturală Română, 2000, p. 71/76, Wurmbrand, Richard /- Tortured for Christ,Ed. IV, 1985, Middlebury IN (USA), Living Sacrifce Books, p. 31, 69; Micu, Radu Dorin –Pentru o Ortodoxie realistă.Convorbiri cu Dan Ciachir, București, Ed.II, 2004, Anastasia, p. 84-85, ultimii autori atestând că înaintea morții Dej l-a chemat pe Iustinian Marina să se spovedească.

[48]  Curticeanu, Silviu – Mărturia unei istorii trăite.Imagini suprapuse, București, Ed. Albatros, 2000.

[49] Donche, T. – Une vague de misticisme en Roumanie, inL ‘ Unité des Eglise, Paris, 1936, XIV, nr. 81, p. 773 - 780, cu mai multe cazuri, Marinescu, G. – Lourdes și Maglavit, București, Ed.II, Tip. Universul, 1936 atestând sănătatea mintală a ciobanului, Stăniloaie, Dumitru – Ortodoxie și românism, Ed. II, București, Albatros, 1998, p. 105-138, favorabil, Rezuș, Petru – Cristologia falselor teofanii, in Studii Teologice, București, 1949, seria II, nr. 3-4, p.226-237, articol scris la comandă politică, sau teologul mirean  Urzică, Mihai – Minuni și false minuni, București, Ed. Anastasia, 1993, nefavorabil. Dorobanțu, Nil – Petru de la Maglavit. Teofanie, Zemeș, Ed. Floare de April, 2016;.Despre activitatea lui Petrache Lupu după 1945 și mesajul către Petru Groza vezi Dudaș, Florian – Epistola lui Petrache Lupu de la Maglavit, Oradea, ed. Lumina, 2010.

[50] Anania, Valeriu – Memorii, Polirom, 2008;

[51]Amintirile Mitropolitului Antonie Plămădeală. Convorbiri cu Dragoș Șeulean și Carmen Dumitriu”, București, Ed. Cum,  1999.

[52] Cucoșel Puteanul, Gherasim; Hreror ,Constantin – Mierea din drumul pelinului, Botoșani,  Ed Geea, 2000, , Idem – Tămâie și Exil. Amintiri despre pribegia fraților,Botoșani, Ed. Geea,  2003.

[53] Lecca, Paulin – Jurnal duhovnicesc, Bacău, Ed. Studion, 2013,

[54] Stoica, Iustinian – Părinții mei duhovnicești,Iași,  Ed. Doxologia, 2018; Idem – Cum a lucrat Dumnezeu în viața mea, Cluj-Napoca, Ed. Renașterea, 2021.

[55] Ionițoiu, Cicerone; Manea, Vasile - . Martiri și mărturisitori ai Bisericii din România (1948-1989). Biserica ortodoxă, Cluj-Napoca, Ed. Patmos, 1998; Manea, Vasile – Preoți ortodocși în închisorile comuniste, Cluj-Napoca, ed. Patmos, 2010;  Benea, Grigore (ed.) - Preoți din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului în temnițele comuniste, Cluj-Napoca, ed. Renașterea, 2017;

[56] Dură, Ioan - Monahismul românesc în anii 1948-1989. Mărturii ale românilor și considerații privitoare la acestea, București,Ed. Harisma,  1994, 127 p; Idem - Din istoria Bisericii Ortodoxe Române a anilor 1945-1989. Evidențe și realități din viața acesteia, București, Ed. Ramida, 1994, ; Idem -Pătimirea Bisericii Ortodoxe Române (1945-1989). Din istoria Bisericii Ortodoxe Române a anilor 1945-1989. Evidențe și realități din viața acesteia. București, Ed. Ramida, 1994, dar și Idem -Arhiepiscopia ortodoxă română pentru Europa Centrală și Occidentală, cu sediul la Paris, de la 1 ianuarie 1990 până la 1 aprilie 1993 și perspectivele acesteia, Bruxelles, Aprilie 1993, 60 p, Idem-File din istoria prezentă a diasporei române europene în comuniune canonică cu Biserica Ortodoxă Română, Bruxelles, 1995, 92 p. ;  

[57] Basarab, Mircea - Istoricul Parohiei Ortodoxe Române „Nașterea Domnului" din München, Oradea 1997, Idem -  Istoricul Mitropoliei Ortodoxe pentru Europa Centrala si de Nord, Oradea 2001;

[58] Popa, Ștefan – Mamutul în agonie, Roma, 2013, e-book, 189 p.

[59] Pagina-Internet a Vicariatului parohiilor ortodoxe române din Germania : https://ortodoxia.de/

[60] Buga, Ion – Unde a fost Biserica, București, Ed. Sf. Gheorghe Vechi, 2001; Idem- Golgotă și Parusie. Jurnal eshatologic, București, Ed. Sf. Gheorghe Vechi, 2000; Idem - Umbra Golgotei, București, Ed. Sf. Gheorghe Vechi, 2001, Idem – Rugați-vă pentru fratele Teoctist, București, Ed. Sf. Gheorghe Vechi, 2005; Buga, Ion; Mega, Ciprian – Fascinația haosului, București, Ed. Sf. Gheorghe Vechi, 2009.

[61] Mega, Ciprian – Pântecul desfrânatei, București, Ed. Sf. Gheorghe Vechi, s.a. (2005).

[62] Despre noile mișcări religioase apărute în spațiul ortodox românesc câteva titluri: Neagotă, Bogdan; Pătrașcu, Mihai -  Profeți ai Mileniului. „Noul Ierusalim” de la Pucioasa. Fiii luminii, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1998 ; Petraru, Gheorghe – Secte neoprotestante și noi mișcări religioase în România, Craiova, Ed. Universitaria, 2007.

[63] Patriarhul Teoctist a decedat în urma unui malpraxis. Câteva texte care ilustrează percepția din acel moment: Niculescu Bran, Tatiana – Nopțile Patriarhului, Iași, Polirom, 2011, descrie magistral ipoteza unui ordin criminal; Necula, Al.; Bicjhir, F.; Petrșciuc, R. – Alegerea Patriarhului 41 de zile ale dezinformării,București,  Ed. Agnos, 2011, politically correct *** Alegerea Patriarhului. Masonerie, InteresePolitice și Șantaj, ebook, 106 p.

[64] Marx, Karl; Engels, Friedrich – Despre religie, București, Ed. Politică, 1960;

[65] Lenin, V.I. – Despre religie, București, Ed. De Stat pentru Literatură Politcă, 1956;

[66] București, Ed. Politică, 1962.

[67] Deletant, Dennis - Teroarea comunistă în România: Gheorghe Gheorghiu-Dej și statul polițienesc, 1948–1965, București, Ed. Humanitas, 2001; Idem - Ceaușescu și Securitatea,București, Ed. Humanitas, 1998, cu excelente și riguroase capitole privind situația Bisericilor din România.

[68] Canonicul Bourdeaux a fost un atent și documentat istoric al situației Bisericilor din spatele Cortinei de Fier. Prin Institutul Keston College din Oxford și revista Religion in Communist Lands, unde realitățile confesionale românești au fost constant prezente. Vezi arhiva digitalizată a acestei reviste la https://www.keston.org.uk/archive-library-rclși la www.biblicalstudies.org.uk. .

[69] Gallagher, Tom -Furtul unei națiuni. România de la comunism încoace, București, Ed. Humanitas, 2004 .

[70] Dăescu, Mihail – Rebeliunea legionară și sfârșitul regimului național-legionar în județul Alba, in Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, 10/I, 2006, p. 241-249.

[71] Păiușan Cristina; Ciuceanu, Radu - Biserica ortodoxă română sub regimul comunist 1945-1958 (volumul 1), București, Institutul National pentru Studiul Totalitarismului, 2001;

[72] Tempfli, Imre – Sárbol és napsugárbol. Pakocs Károly pűspöki helynök élete és kora  1892-1966 ( Din noroi și raze de soare. Viața și timpul lui Károly Pakocs, vicar episcopal, 1892-1966), Budapest, EMET, 2002.

[73] Mitrofan, Daniel – Pigmei și uriași, s.d., s.l., 2009; Idem - Pasi - Istoria Cultului Creștin Baptist din RomÂnia în perioada comunistă, s.l., 2010;

[74] Croitor, Vasilică – Răscumpărarea Memoriei. Cultul Penticostal în perioada comunistă, Medgidia, Succeed publ., 2010.

[75] Modoran, Gheorghe - Biserica prin pustiul roșu. Rezistență și compromis în adventismul din România în perioada comunistă (1948-1965), 3 vol., București, Ed. Viață și Sănătate.; Váradi, Iosif – Aurul și zgura din Biserica Laodiceea, Turda, Ed. Hiperboreea, 2013.

[76] Faptul a stârnit consternare în rândul Bisericii Unite: cf. Neda, Dumitru – Anglicanism și Ortodoxie, in Cultura Creștină, Blaj, 1938, XVIII, nr. 1-2, p. 79-93.

[77] Birtz, Remus Mircea - "Revenirea” Greco-catolicilor în 1948 sub o altă perspectivă, in Oanță, Marius  (coord.) – Studii de Istorie Eclesiastică, Craiova, 2018, Ed. Sitech, p. 205-221.

[78] Pe scurt vezi la  Ukrainian Autocephalous Orthodox Church  -  https://risu.ua/en/ukrainian-autocephalous-orthodox-church_n33543accesat în 23.V.2023.

[80] https://www.activenews.ro/opinii/Grobianismul-abject-al-lansarilor-lui-Schmitt-cu-Liiceanu-arata-scopul-cartii-linsajul-mediatic-al-Bisericii-Nationale-Un-istoric-clujean-pune-punctul-pe-i-impreuna-cu-Agentia-Basilica.-Emitatorul-de-la-Patriarhie-Vasile-Banescu-si-a-pierdut-cuvant-182075

Grobianismul abject al lansărilor lui Schmitt cu Liiceanu arată scopul cărții: linșajul mediatic al Bisericii Naționale! - Un istoric clujean pune punctul pe i împreună cu Agenția Basilica. Emițătorul de la Patriarhie Vasile Bănescu și-a pierdut cuvântul

De Cronicar  /   Opinii   /   Publicat: Marți, 16 mai 2023, 23:10   /   8 comentarii

ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!

Istoricul clujean Mircea Gheorghe Abrudan, cercetător la  Institutul de Istorie „George Barițiu” al Academiei Române, îl pune la punct pe „Noul Boia”, istoricul austro-elvețian Oliver Jens Schmitt de la Institutul de istorie est-europeană din cadrul Universității din Viena, după ce acesta a publicat la editura lui Gabrigel Liiceanu, Humanitas, o așa-zisă Istorie a Bisericii Ortodoxe Române.

La rândul ei, Agenția de știri a Bisericii Ortodoxe Române, Basilica.ro, a prezentat o replică cu trimiteri științifice la alegațiile lui Liiceanu și Schimitt, potrivit cărora până la acest roman de ficțiune apărut la Humanitas nu a existat nici o Istorie a BOR. Basilica oferă o listă de 8 lucrări științifice, dintre multe altele, pe care le prezentăm și noi la finalul materialului de față.

Cele două reacții se adaugă celei elocvente a Părintelui Profesor Mihail-Simion Săsăujan, care a reclamat atacul virulent al lui Gabriel Liiceanu la adresa Bisericii Ortodoxe Române și a solicitat cu fermitate un punct de vedere oficial al Biroului de Presă al Patriarhiei Române în legătură cu noua apariție Humanitas. Au trecut 5 (cinci) zile și angajatul Patriarhiei însărcinat cu acestă misiune, oficial, cel puțin, teologul fără nici o lucrare de teologie Vasile Bănescu, nu a emis nici un mieunat. Cum s-a spus cu o ocazie și în forul suprem al democrației românești, Parlamentul României, s-a setat pe MUCLES.

Redăm în continuarea luare de poziție a istoricului Mircea Abrudan:

GROBIANISM ABJECT MARCA SCHIMITT ȘI LIICEANU

„Grobianismul abject al lansărilor cărții lui OJSchmitt de la Cluj (am participat) și București (am urmărit on-line) manifestat în discursurile extrem de agresive și descalificante intelectual ale amfitrionilor arată de fapt miza și scopul cărții: linșajul mediatic al instituției a cărei istorie în ultimii o sută și ceva de ani pretinde că o restituie.

Prin aceste evenimente, Editura Humanitas cade într-o hrubă hidoasă, ceea ce e foarte trist.

În ceea ce-l privește pe autor (pe care l-am cunoscut în decembrie 2014 la Cluj-Napoca cu ocazia lansării cărții despre Skanderbeg în românește, pe care o am cu autograf și pe care nimeni dintre vorbitori nu o mai pomenește acum, pentru că nu servește profilului de istoric contemporanist pe care-l afișează de vreo 6-7 ani), evoluția sa istoriografică e una spectaculoasă, fiindcă de la medievist și bizantinolog la specialist în fascism și comunism e cale lungă, strict profesional vorbind.

Aici ar fi de reflectat și de întrebat: care-i miza, ce sau cine a determinat metamorfoza sa, pentru că transformarea e una majoră din punct de vedere al profilului unui istoric al secolului XXI, când cercetătorii se focalizează și ultraspecializează pe perioade limitate de timp, chiar și un secol fiind o durată extrem de mare, darămite saltul de la sec. 15 la sec. 20. Despre cartea referitoare la BOR între 1918 și 2023 sunt sigur că o seamă de colegi, din rândul istoricilor profesioniști și specialiști ai perioadei vizate, vor scrie în vremea următoare și o vor face în mod competent, eu mă rezum în a menționa că aceasta pare scrisă la comandă pe genunchi, și dincolo de discurs, osatura ei e defectuoasă tocmai pentru că nu apelează la surse primare, totul fiind fundamentat sau speculat pe literatura de specialitate, aleasă (omisă !?!) însă selectiv, ceea ce e evident pentru orice istoric onest care cunoaște epoca/epocile și literatura de specialitate.

Pe de altă parte, cartea cea nouă a lui OJS ar trebui să ducă la coagularea unei echipe serioase de istorici români (sunt destui, cu o operă importantă și relevantă) laici și clerici, care să redacteze în comun o nouă sinteză sau un nou tratat de istorie a Bisericii Ortodoxe Române de la începutul secolului 19 până în prezent, ceea ce ar reprezenta un real câștig atât pentru societatea românească, cât și pentru biserica majoritară și ne-ar ajuta să ieșim din cercuri vicioase, presupoziții, bănuieli, acuze, părerologie etc. Dixi et salvavi animam meam!”

[81] Spânu, Ion – Liiceanu l-a plagiat pe Noica sau i-a furat textul despre „Nostos”? , 9.VII.2012 la https://www.cotidianul.ro/liiceanu-l-a-plagiat-pe-noica-sau-i-a-furat-textul-despre-nostos/, accesat în 24.V.2023. Iată un fragment sperăm edificator: „ Documentele CNSAS, publicate recent de Dora Mezdrea în vol. „Constantin Noica în arhiva Securității”, sînt în măsură să lămurească sau să complice și mai mult plagiatul enorm comis de Gabriel Liiceanu în teza sa de doctorat! Acest plagiat al lui Liiceanu a fost motivul pentru care „filosoful” a fost dat afară din Institutul de filosofie, după cum singur recunoaște, în revista „22”, într-un drept la replică la articolul nostru „Liicheanu”, apărut în 2007 în „Ziua”: „ Îmi mai amintesc că fragmente din teza despre tragic, publicate înainte de susținere în « Revista de filozofie », mi-au atras plecarea din Institutul de Filozofie și amânarea susținerii tezei cu un an”.

GOGU RĂDULESCU L-A SALVAT PE PLAGIATORUL LIICEANU

Subiectul acesta a fost redeschis acum, cînd filosoful Constantin Barbu a reluat pe site-ul „Ziariști on-line” un fragment din amplul interviu acordat ziaristului Costin Crețu în vol. „Autopsie vie: mari plagiatori” (Ed. Măiastra, 2011).

Să vedem însă care este problema acestui plagiat. În 1975, Liiceanu își încheia teza de doctorat cu o teză despre tragic, din care publicase cu puțin timp înainte capitolul „Fiul risipitor: „Nostos”-ul ca împlinire și adevăr devenit” în Revista de filosofie. Cei de la Institutul Național de filosofie păreau că s-au autosesizat în privința unui posibil plagiat și, după cum scria cotidianul „Ziarul”, în 17 ianuarie 2008: „numai intervenția personală a membrului CPEx. Gogu Rădulescu, unul dintre personajele-cheie ale rețelei sovietice din fruntea PCR, l-a salvat pe „disidentul" Liiceanu”.

Atunci s-a constituit o comisie condusă de Lucian Radu Stanciu, pe atunci cercetător principal al Academiei Române, din care au mai făcut parte Alexandru Tănase, dr. Radu Pantazi și cercetătorul N. Mariș. În raportul înaintat de Consiliului Știițific al INF către Comisia de Doctorat a Ministerului Invațămîntului, echivalentul Comisiei de Etică de azi, la intervenția lui Gogu Rădulescu, s-a folosit termenul de „mimetism intelectual”, în locul plagiatului, în așa fel încît să nu i se retragă doctoratul, ci doar să fie amînată acordarea lui, anexîndu-se la dosar declarația lui Constantin Noica, în care acesta s-a declarat mulțumit că ideile sale circulă și sunt făcute publice!

Toată povestea de atunci este rezumată chiar de către cercetătorul Lucian Radu Stanciu, care a condus acea comisie: „Imediat după apariția editorială a tezei de doctorat a lui Gabriel Liiceanu, la Consiliul Științific al Institutului National de Filosofie s-au primit numeroase reclamații din partea cititorilor, care acuzau că multe pasaje din respectiva lucrare, inclusiv simbolurile și miturile filosofice invocate, precum și unele teze cu pretenții de noutate erau preluate din lucrări mai vechi și mai puțin cunoscute ale lui Constantin Noica. Ca urmare, a fost desemnat un colectiv, al carui șef responsabil am fost numit, ca să examineze în paralel teza lui Gabriel Liiceanu și lucrările lui Constantin Noica”.

Episodul este confirmat și de Constantin Barbu, care a scris în „Ziua” încă din 2007: „Noica mi-a povestit cum a reușit sa-l salveze pe Liiceanu de prima acuzație de plagiat în teza sa de doctorat despre «Tragic», convingîndu-l să părăsească Institutul de Filosofie”.

C. NOICA: „I-AU PUBLICAT-O, TOTUȘI, LUI LIICEANU PE ACEEA”

Pînă la apariția documentelor din Arhiva Securității, Gabriel Liiceanu a spus deseori că episodul plagiatului său din 1975 nu a fost altceva decît o « înscenare » menită să-l compromită : „Prețul pe care l-am plătit eu s-a redus la condamnări în ședințe publice, la articole de demascare în breasla filozofică, la înscenari (exact ca azi!) de plagiat (însă atunci, în 1974, nu-l plagiam pe Heidegger, ci Biblia), la dat afară, în două rînduri, din institutele în care lucram (o dată, în 1974, ca „necorespunzator ideologic”, altă dată, în 1975, pentru că nu eram membru de partid” (Gabriel Liiceanu în Revista « 22 », 2007).

Iată, însă, că acum, odată cu apariția cărții „Constantin Noica în arhivele Securității”, chiar la Editura Humanitas, ediție îngrijită de Dora Medrea, lucrurile par a se lămuri singure.

La p. 123 este reprodus documentul „Strict secret” nr. 122/P.I., în care este reprodusă convorbirea dintre Constantin Noica și Simina Noica, nepoata sa, care era lector universitar la Iași. Convorbirea a avut loc în ziua de 29 ianuarie 1972, la ora 19.10. Iată un fragment din acest document:

După cum se observă, Simina (nu Simona, cum scriu securiștii) Noica îi atrage atenția lui Constantin Noica explicit: „ei și-au dat seama imediat… că este și aceea a ta”! Reacția lui Constantin Noica este una colosală: „I-au publicat-o, totuși, lui Liiceanu pe aceea”!

La sfîrșitul Notei întocmite de mr. Pătrulescu există o mențiune cît se poate de explicită:

„Am verificat și Liiceanu Gabriel a publicat în „Revista de filosofie” un „NOSTOS” – filosofie idealistă. Are acum prezentat la redacție ceva similar. Am dat sarcină informatorului „CRISTIAN”, care are posibilitatea să intre în posesia unor astfel de materiale, să facă o analiză științifică a articolelor prezentate de Liiceanu”.

Așadar, iată că din aceste documente rezultă faptul că Securitatea a aflat din înregistrarea lui Constantin Noica despre faptul că Nostos-ul lui Liiceanu era furat și, din acest motiv, au sesizat Institutul de filosofie!

Aflăm, însă, din această Notă și adevărata opinie a lui Constantin Noica. Ce să însemne oare „I-au publicat-o, totuși, lui Liiceanu pe aceea”, dacă nu faptul că, după ce lui Noica i se refuzase publicarea textului, acesta a apărut sub semnătura lui… Gabriel Liiceanu? Oricît de incredibilă ar părea o astfel de ipoteză, nu mai putem să omitem ce s-a scris în documentul Securității, scos la iveală acum.

LA REEDITAREA „TRAGICULUI”, LIICEANU A SCOS „NOSTOS”-UL. DE CE?

Liiceanu are de dat acum explicații față de aceste dezvăluiri, dacă nu vrea să lase nelămurit un aspect ce-i poate distruge întreaga carieră. Trebuie să lase deoparte aerele de dizident și să explice, pur și simplu, cum a ajuns textul lui Noica sub semnătura sa! Cu atît mai mult, cu cît, după cum se știe, la moartea lui Noica, tot Liiceanu a fost acela care a ridicat din casa lui Noica un microbuz de documente, nelăsînd doamnei Noica nici măcar un opis cu toate hîrtiile luate! Nu spunem că el ar publica acum texete ale lui Noica sub propria semnătură, însă, după documentele publicate de Dora Mezdrea, orice pare posibil.

Lucrurile se complică și mai mult dacă luăm în considerare faptul că, la ediția a doua a cărții „Tragicul. O fenomenologie a limitei și depășirii” (Humanitas, 1993), Liiceanu a scos din secțiunea a treia, exact „SCHIȚA PENTRU O HERMENEUTICĂ A NOSTOS-ULUI” despre care vorbea Noica în convorbirea cu Simina! În acest fel, el atrage singur atenția cum că ar fi ceva necurat cu acest capitol: „Am considerat că secțiunea a treia – Schiță pentru o hermeneutică a nostos-ului” -, prinsă oarecum artificial în paginile unei cărți despre tragic, își va găsi mai firesc locul – dacă ea mai merită în genere să fie recuperată – într-o viitoare selecție de eseuri” (Tragicul…, 1993, ed. a II-a, p. 5).

Avînd în față documentele de la CNSAS, din care am aflat și ce a spus Noica despre textul apărut sub semnătura lui Liiceanu, omisiunea „filosofului” de la Humanitas pare, mai degrabă, o tentativă de ascundere a adevărului. Mai ales că, tot în această a doua ediție, fără să-și avertizeze cititorul, Liiceanu a mai scos și paginile în care făcea apologia teoriei lui Marx despre proprietatea privată! Dar, asta este o altă problemă, despre care am mai scris în „Liicheanu”….”

Sursa Recenziei: Remus Mircea Birtz - Pagină dedicată Bisericii Tăcerii