Aseară, în București, o femeie a împins o tânără în fața metroului care intra în stație.

La ora la care scriu acest text, cu pixul pe o coală A4, sute de oameni reclamă, pe rețelele de socializare, impasibilitatea celorlalți călători, aflați atunci pe peron. Căzută pe șine, tânăra a încercat să se salveze și s-a agățat cu mâinile de marginea peronului, dar agresoarea a lovit-o cu piciorul în cap. Asta nu s-a petrecut într-o fracțiune de secundă. A durat. Dar nimeni n-a văzut nimic. Nimeni n-a intervenit. Puținii călători aflați în stație erau, precum criticii lor de acum, cufundați în ecranele smartphone-urilor. Trăim virtual. Ȋn virtual, știm și putem totul. Ȋn viața reală, devenită nesemnificativă, nu mai știm să putem nimic.

Virtualul e o hologramă înșelătoare. O lume în care se strâng laolaltă bunii și nebunii. Când apar filmulețe în care pseudo-reporteri intervievează persoane incoerente și ilogice, cu vizibile afecțiuni psihice, ne hăhăim și șeruim mai departe. Nebunia e amuzantă; până ne trage un picior în cap, aruncându-ne în fața metroului. 

Și facem în fiecare zi mișto de nebunie, deși afecțiunile psihice sunt cele mai cumplite dintre boli. Să-ți pierzi controlul minții, să nu conștientizezi nici măcar că ai nevoie de ajutor medical, să nu mai ai raționament, iar salvarea ta să depindă doar de bunăvoința și de conștiința celor din jur... E cumplit, nu e nimic amuzant aici.

Am scris acum câteva zile povestea lui Glonț, un individ diagnosticat cu probleme psihice care și-a ispășit pedeapsa pentru vătămare corporală într-un penitenciar. Ca și cum el ar fi avut nevoie în primul rând de reeducare, nu de tratament. La câteva zile după ce a fost pus în libertate, Glonț a comis o crimă. Pușcăria nu vindecă și nici nu ameliorează bolile psihice.

 

Femeia care a împins ieri o tânără în fața metroului avea o pagină de facebook pe care postase mai multe texte incoerente. Din lista ei cu 301 prieteni, niciunul nu s-a sesizat că femeia avea nevoie de ajutor medical specializat. Și, chiar dacă s-ar fi sesizat, cum se prodează în astfel de situații? Ȋn țara în care serviciile medicale sunt la pământ, iar cei cu afecțiuni psihice sunt abandonați în lumea largă, nu se mai gândește nimeni nici la protejarea individului, nici la faptul că el ar putea deveni, din pricina bolii, un pericol social pentru societate.

Mâinile care au împins-o pe acea tânără printre șinele metroului sunt ale femeii cu probleme psihice. Dar în spatele acelor mâini nu e numai ea.

Și mai e ceva. Toți cei care circulăm cu metroul știm că la capătul peroanelor există niște camere de supraveghere video. Iar imaginile sunt (sau ar trebui să fie) monitorizate în timp real. Pentru că, toți cei care circulăm cu metroul auzim, periodic, următorul mesaj în difuzoare: „Vă rugăm să vă îndepărtați de la marginea peronului!”. 

Acest sistem de supraveghere video există și la stația Costin Georgian, acolo unde ieri aceeași femeie a încercat să arunce o altă tânără în fața metroului, la ora 15:35. Nimeni n-a văzut atunci imaginile surprinse de camerele video. Nimeni de la Metrou n-a sesizat imediat Poliția, pentru ca individa, care comisese o tentativă de omor, să fie reținută atunci. Pe loc.

 

Acest sistem de supraveghere video există și la stația Dristor 1, acolo unde ieri, la ora 19:54, a fost aruncată în fața metroului tânăra care a murit. Din nou, nimeni n-a văzut imaginile în timp real. După comiterea crimei, agresoarea a părăsit stația de metrou și a fost prinsă abia după patru ore, când poliția s-a mobilizat.

Nu e în regulă! Ieri, lipsa de reacție a produs o victimă. Imaginați-vă însă ce s-ar putea întâmpla dacă, în lipsa monitorizării în timp real a imaginilor surprinse de sistemul de supraveghere video de la metrou, un individ ar coborî în tunel cu un rucsac plin cu alte chestii... Nu e deloc în regulă!