În ultima vreme abundă cercetările despre relația românilor cu Dumnezeu sau cu religia de orice fel.

De la Fundația nemțească Friedrich Ebert, până la neobositul INSCOP și mai recentul IRES, pare să fie un interes intens asupra credincioșiei românilor. Înainte de a comenta aceste rezultate, trebuie să înțelegem că ele sunt rezultatul minții unor oameni care nu par, ei înșiși, credincioși. Asta e simplu de demonstrat:în cercetarea nemților de la FES, parcă autorii se scuzau pentru rezultatele care arătau afinitatea tinerilor către credință. Oricum, fiind ei înșiși nereligioși, autorii sondajelor pun unele întrebări nepotrivite, care duc, inevitabil, la răspunsuri și concluzii trunchiate.

Totuși, câteva concluzii se desprind din cercetările realizate până acum.Prima și cea mai evidentă, este că românii sunt un popor religios. Dar asta înseamnă și un popor creștin? 

Voi încerca să răspund la această întrebare. În ultima cercetare dată publicității, cea a celor de la IRES, mi s-a părut foarte interesant faptul că 63% dintre români consideră că tristețea are un sens dacă crezi în Dumnezeu. Ceea este foarte, foarte important, mai ales că trăim într-o vreme a hedonismului și a plăcerii, când omului i se spune că este mai bine să moară decât să sufere sau că suferința este semnul ratării sociale. Acest procent de 63% cuprinde și pe cei care cred în "suflet"(89%), "păcat", "îngeri", "rai", "diavol", "iad" sau "viața de după moarte (64%)". Adică exact nucleul creștinismului.

În ceea ce privește practicarea credinței, lucrurile stau așa: avem un nucleu între 8% și 23% care participă regulat,săptămânal la slujbele cultului de care aparțin. De asemenea, avem maxim 3% care se spovedesc lunar și peste 50% care se spovedesc de câteva ori pe an, dar mai puțin de o dată pe lună.

Din punctul meu de vedere, aceste cifre se interpretează astfel: în România există un nucleu creștin, format din aproximativ 20-25% din populație care participă activ și formează, pe cât este posibil, Biserica vie. Apoi avem o masă destul de numeroase, de peste 40%, care se autoidentifică drept creștini, care cunosc în teorie conceptele creștine, dar nu se manifestă ca atare. Aici găsim în special generația aflată între 35-65 de ani, care a moștenit credința de la părinți, nu prea bine catehizată, pentru care a "face Paștile sau Crăciunul" se rezumă la gătitul preparatelor tradiționale, adopția iepurașului, etc, dar fără o participare interioară. 

Acestui segment numeros este foarte ușor de păcălit de politicienii care-și fac cruci mari la praznice sau pelerinaje, pentru că ei înșiși se comportă astfel. 

Aceste cifre pot părea mici sau să dea dreptate celor care spun că românii nu sunt un popor creștin. Dar e doar o aparență. Din punctul meu de vedere, creștinătatea românilor, dacă pot spune așa, a cunoscut o creștere foarte semnificativă în ultimii 25 de ani. Este suficient să ne uităm la numărul avorturilor: dacă în 1990 se raportau 992.000 de avorturi, în 2000 cifra era de 257.000, iar în 2014 a ajuns la 78.300. Rămânem cu o cifră mare față de o Polonie, să zicem , dar scăderea este evidentă și exponențială. Având în vedere că statul nu a descurajat nicicum această practică, iar mass-media a încurajat-o, scăderea se datorează exclusiv misiunii și activității diferitelor culte creștine. 

Așa cum arătam și cu altă ocazie, există acum un puternic nucleu creștin format din tineri activi, conștienți și urbanizați. Aceștia reprezintă o mare parte din cei 20-25% de care vorbeam mai sus.De altfel, acest lucru a fost confirmat, cu mare neplăcere, de către cei de la Fundația Friedrich Ebert, în studiul lor despre tineri. O altă confirmare a venit și la recentul scandal Charlie Hebdo: în răspăr cu Occidentul, românii nu au fost Charlie, considerând că libertatea nu înseamnă să spurci credința altuia.

 

Dar confirmarea cea mai importantă a fost cea a faptelor: peste 90% dintre părinți și-au înscris copiii la ora de religie, iar mamele și tații care au făcut asta sunt tineri sau foarte tineri, nu pensionari. Și totul în condiții de adversitate, sub presiunea timpului. De unde înțelegem, mai simplu, care este adevărata miză a orei de religie...Mai sunt și alte semne, dar nu le mai înșir aici.

Din punctul meu de vedere, această (re)creștinare a spațiului românesc nu poate fi oprită decât prin forța coercitivă a unui factor extern, așa cum s-a întâmplat atunci când forțele comuniste au ocupat România. E simplu: dacă românii beneficiază libertate, inevitabil se vor întoarce la Dumnezeu(vezi perioada interbelică). Dacă...

 

Rămâne de văzut dacă acel nucleu tare, de care vorbeam, va putea să reziste atacului. De rezultatul acestei bătălii depinde cu-adevărat, existența acestui neam.